Magdalena BRĂTESCU: „Pălăria florentină”, de Eugéne Labiche la Teatrului Național din Iași

„Pălăria florentină”, comedie în cinci acte și cuplete, a fost reprezentată pentru prima oară la Palais Royal din Paris în 1851. Succesul răsunător echivala cu „cel mai puternic hohot de râs din secolul al XIX-lea”. Se povestește că s-au jucat trei sute de spectacole, dar și că, la unul dintre ele, un domn a murit cu adevărat de râs în sală! Ceea ce era cât pe aci să mi se întâmple și mie vizionând montarea de excepție a maestrului Silviu Purcărete.

Datorită acestei farse, capodoperă a genului, Labiche a devenit membru al Academiei Franceze. Autorul cerea o distribuție alcătuită din 11 femei, 6 bărbați și figuranți. Regizorul român a folosit aproape în întregime echipa de actori a Teatrului Național din Iași. Decorul lui Dragoș Buhagiar, colaborator permanent al lui Purcărete, susține întreaga montare și concepție scenică. Panourile sunt instalate, mișcate și rearanjate de doi mașiniști muți (Emil Coșeru și Cosmin Maxim), personaje adăugate, de un comic clovneresc  bine măsurat, care au propria lor evoluție, până la street dance! Ei sunt liantul tuturor scenelor acționând în proscenium, din trapa sufleorului, manipulând decorurile până la transformarea lor într-un labirint ludic, pentru ca în finalul fericit să se prăbușească toate…

Precizez că pe plan scenografic și costumele își aduc contribuția lor. Nu numai ca reconstituire a unei epoci și a diferitelor clase sociale, (țăranii nimeriți la Paris pentru nuntă, dar și aristocrații din casa baronesei). Culoarea aurie a mătăsurilor, dantelele de la jabouri și manșete, perucile albe ciufulite, toate încântă și amuză.

Sinoptic, piesa nu strălucește. Chiar în ziua nunții sale cu Hélène (Andreea Boboc), fiica grădinarului Nonancourt (Călin Chirilă), Fadinard (Ionuț Cornilă), un tânăr rentier, intră într-o încurcătură care-l implică în alte încurcături. Calul său mănâncă pălăria din pai de Florența a unei dame, Anaïs Beauperthuis (Diana Chirilă) care se plimba în pădurea Vincennes cu amantul său, un ofițer (Mihai Bendeac). Temându-se de soțul ei gelos și violent (Doru Aftanasiu), femeia pretinde să i se găsească o pălărie identică. Căutările îl poartă pe Fadinard la modista Claire (Haruna Condurache), întâmplător fosta lui amantă, apoi la baroneasa de Champigny (Pușa Darie) care-l ia drept un tenor italian și, în cele din urmă, chiar la încornoratul bărbat gelos al trădătoarei Anaïs. În tot acest timp, Fadinard e urmărit de alaiul de nuntă, condus de viitorul socru care amenință permanent cu  anularea nunții. Lui i se alătură și nepotul Bobin (Horia Veriveș) și unchiul lui Fadinard, Vézinet (Constantin Pușcașu), surd ca o cizmă.

Montarea maestrului Purcărete are tot ce trebuie ca să râzi în hohote: ritm rapid, frenezie, senzația că fiecare dintre personaje trece prin propriul său coșmar vesel care frizează drama. Toți actorii dovedesc virtuozitate scenică și mult umor burlesc. Pe scenă se crează haos, se trag palme răsunătoare, iar personajele par bizare unul pentru celălalt, dacă nu chiar nebune.

Plăcerea teatrului se mariază cu cea a muzicii originale, semnată de Vasile Șirli (director muzical la Disneyland, Paris) și dirijată de Dragoș Mihai Cohal. Actorii cântă solo și în cor pe mai multe voci, cel mai ades și dansează (coregraf Florin Fieroiu). Este irezistibil solo-ul „Pălărie, pălărie”, interpretat de Fadinard în stil popular românesc, acompaniat la pian (Dragoș Mihai Cohal și Carmen Irina Cohal) în ritm drăcesc și cu figurația dansând ca la petrecerile câmpenești.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Pălăria florentină”, de Eugéne Labiche la Teatrului Național din Iași” →

Ileana VLĂDUȘEL: Îmi amintesc!

Îmi amintesc!

 

Îmi amintesc de tine! N-am uitat!

N-am cum să uit! Astrale valuri sparg

Cetăți din coji cu visuri neîmplinite.

Îmi amintesc! Eram inimi promise!

Tu, pe o margine de serpentină

Eu c-un mănunchi de stele în lan de lună

Și amândoi, țeseam din dor lagună

Sperând că mării o să-i fie milă.

Iluzii se împleteau la noi în piept

Și azi le simt, dar le ascund discret

De ochiul nemilos al vremii,

De platoșa de fier a serii

Și de orgolii ce zdrobesc imperii.

Trist, visul meu s-a destrămat, al tău nicicum

Nu s-a mai ridicat. În nori de fum

S-a stins ducând, spre niciodată

Povestea dintre un băiat și-o fată!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

17 iunie 2020

 

Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“

Scriitorii europeni, vrând-nevrând, îl caută pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv că nu-i o fiinţă reală, ci un om de ficţiune şi de acţiune, mai real decât toţi scriitorii. Un om ficţiune plecat să preschimbe zarea finită din La Mancha cu orizonturi nesfârşite, o fiinţă imortalizată pe drumul veşnicilor căutări.

Prozatorii şi poeţii europeni, din toate timpurile, conştienţi sau inconştienţi, l-au căutat pe înţeleptul Quijote în viitor, ca o căutare a speranţei, a visului veşnic neîmplinit, pe care îl găsim în poemele şi prozele acestora. Îl caută pe „Cavalerul nebuniei” în viitor, dar pentru aceasta, ei îl descoperă în trecut. În căutarea lor, cheamă la o nemavăzută cruciadă însoţită de muzica sferelor, călăuzită de „steaua cea strălucitoare şi sonoră”  care-o încuviinţează de pe cer şi le spune calea. Aşa cum o fac poeţii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferinţele tânărului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” şi „Furtună în neant”), etc.

Scriitorii şi poeţii europeni nu visează, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocârmuirea unei insule, ci la ocârmuirea propriului lor suflet, regăsirea înăuntru a unui  Don Quijote interior, dar numai după ce-l regăsesc pe acela din afară. Fără să-şi propună o cruciadă în căutarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit această cruciadă a „morilor de vânt”. Participarea acestora la cruciadă conferă o demnitate unică, uriaşă: conştiinţa de sine a quijotismului. Pe care o găsim şi la Feodor Mihailovici Dostoievski în „Amintiri din casa morţilor” (unde descoperim noul proces de analiză psihologică din perspectiva interiorului uman).

Nu are rost să ne întrebăm ce a lăsat Don Quijote culturii. Fiindcă acest „fenomen” ne-a lăsat o întreagă metodă, o complexă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă religie mai ales, adică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional, pe care le găsim sub diferite forme în literatura şi filozofia europeană. Moştenitoare a înzestrării cosmice lăsate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeană încă nu şi-a asumat cum se cuvine legatul. Poeţii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Lăncrăjan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forţează să dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, şi nu au intuiţia eternului, pentru că îl caută în timp, în Istorie şi nu în ei însuşi.

Constat că  fântânile nemărginirii care susură în scrisul lui Cervantes au secat în operele scriitorilor europeni. Că existenţa diurnă a nenumăraţilor Sancho se scaldă în apele impure ale mărginirii şi resemnării, că lumea dezbinată într-o Europă ce se crede unită, în loc de o confrerie a iubirii şi a curajului, domneşte o confrerie a fricii şi a urii. Vârsta de aur, magnifica vârstă a convieţuirii în bună pace între litere şi politică, e departe de a se întrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literară, doresc ca omul conştient şi mândru de zestrea quijotească, să-l hotărască să şi-o revendice, să-l înveţe să o merite, pentru ca astfel să se înalţe ca om.

Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se luptă cu „morile de vânt”. El se raportează la dificultăţile gândirii şi ale creaţiei ca şi cum ar fi singurul chemat să dea seama de ele. Tensiunea care îl consumă, în acelaşi timp provocată şi suportată, e tensiunea între propria-i fiinţă şi gândirea proprie: „Ceea ce gândesc îmi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act  al luptei „cu morile de vânt”? tentaţia lui Valery este acea de a voi să dea seama numai prin lupta cu sine despre tot şi de a încerca s-o facă fără să se dea cu totul în ceva, neresemnându-se să fie „ceva, indiferent ce”. El poartă masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste – fantoma născută din lupta „morilor de vânt”, ca inutilitate a vieţii într-o societate ce nu-l înţelege.

Tradiţia raţionalistă, anchilozată în contemplarea omului ca fiinţă raţională, împiedică întâlnirea  cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus că raţiunea îl deosebeşte pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno că ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decât raţiunea.

La Bacovia această luptă cu „morile de vânt“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului şi persiflarea filosofiei, suspectată de neputinţa descifrării condiţiei umane şi a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat să repete, cu fiecare generaţie, acelaşi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutilă ori ca luptă cu „morilor de vânt”, ca un „dicţionar” pe care se poate „adormi uitat”, înainte de a se ajunge la un gând salvator.

Continue reading „Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“” →

George PETROVAI: Perenitatea și actualitatea voltairianismului

Dacă pentru voltairianism/volterianism vom continua să acceptăm explicația dicționărească („Filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raționalismului, ireligiozitatea epicuriană și antiascetică, criticând totodată fanatismul, prejudecățile, intoleranța și abuzurile de orice fel”), cum că reprezintă nucleul cultural-atitudinal al lui Voltaire, pseudonimul sub care François-Marie Arouet (1694-1778) a devenit nemuritor în cultura franceză și universală, atunci conceptul în cauză își confirmă din plin actualitatea, iar prin aceasta perenitatea, inclusiv în ceea ce privește cutremurătoarea necredință și decreștinare din zilele noastre (un studiu recent face cunoscut că doar 20% dintre britanicii intervievați au ceva în comun cu creștinismul).

Firește, ireligiozitatea lui Voltaire trebuie privită atât prin prisma teribilismului personal, cât și prin cea a ateismului în floare din epoca premergătoare revoluției iacobine (epoca iluminismului european, a enciclipediștilor francezi și a „luminaților despoți” Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Iosif al II-lea al Imperiului habsburgic), revoluție (sic!) care – așa cum se știe prea bine – a înfrânt/ghilotinat altarul și tronul ca să deschidă calea evoluționismului și ateismului.

Imensa operă a lui Voltaire (epopeea Henriada, Scrisori filosofice, Dicționar filosofic, remarcabile studii despre Carol al XII-lea, Ludovic al XIV-lea și Petru cel Mare, poezii, tragedii și scrieri în proză ce au trăsăturile unor fabule, precum Zadig și Candide), operă în întregime străbătută de sclipitoarea și nesecata sa vervă satirică, nu putea să rămână nereceptivă la ideile de largă circulație din epocă: toleranța religioasă, fanatismul, prejudecățile, abuzurile, relația dintre individ și societate, adversitatea față de despoți etc.

Atâta doar că, spre deosebire de J.J. Rousseau, care reprezenta aripa de stânga a iluminismului francez (pleda din toate puterile pentru egalitatea și libertatea oamenilor și popoarelor), Voltaire se situează pe o poziție filosofico-socială mult mai ponderată. De pildă, în Dicționarul filosofic acceptă fără rezerve egalitatea naturală, dar constată că, în evoluția societății, ea a devenit „o simplă himeră”, asta deoarece oamenii s-au împărțit în stăpânitori și stăpâniți, motiv pentru care „rezolvă” libertatea țăranilor de pe poziția principiilor de bază ale economiei capitaliste: „Sunt liberi să-și vândă munca aceluia care-i va plăti mai bine”!

Totodată, contrar concepției lui Leibniz, Voltaire astfel selectează evenimentele tragice și absurde, încât prin Candide să poată demonstra că „lumea noastră nu e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Și poate cineva să-l contrazică, atunci când e vizibil chiar și pentru orbi alarmantul regres moral-spiritual al omenirii prin cruzime (de la al doilea război mondial, planeta noastră n-a cunoscut nici măcar o zi fără conflicte militare!), nespus de multă suferință (în fiecare zi mor de foame peste 400 de pământeni, inclusiv copii!), minciună, lăcomie, ipocrizie, fornicație  și falsă cultură?…

În mult mai mare măsură ca toți conducătorii politici și militari ai Franței, cele spuse mai  sus (și câte ar mai fi de spus!) fac din Voltaire un exponent al fabulosului spirit francez, la fel cum Eminescu este chintesența multimilenarei spiritualități românești, Dante – al celei italiene, Cervantes – al celei spaniole, Shakespeare – al lumii anglo-saxone, Goethe – al lumii germanice, Pușkin – al spiritualității rusești etc.

Neîndoios că vor fi și din aceia (e dreptul lor, nu?) care, nemulțumiți de afirmațiile mele, vor susține sus și tare că, înaintea lui Voltaire, au fost alți reprezentanți referențiali ai culturii franceze (Descartes, Blaise Pascal), iar după el, unii chiar mai cu moț într-ale calității, cantității și exportului de spiritualitate franțuzească, precum titanii Balzac și Victor Hugo. Așa este, numai că Voltaire reprezintă primul francez enciclopedic, neliniștit și curajos, care a izbutit să focalizeze întreaga cultură a poporului său (și nu numai), pentru ca – după îmbogățirea ei cu gândirea și geniul său artistic – s-o lase moștenire tuturor pământenilor.

Iată de ce trebuie apreciată cum se cuvine (adică la superlativ) cartea Maxime și cugetări (Editura Albatros, Colecția Cogito, 1974), despre care Elena Beram, coordonatoarea ediției, ne spune următoarele în Cuvânt înainte: „O antologie ca cea de față nu s-a editat încă în țara noastră, și nu avem știință că ar exista ceva similar tipărit recent în Franța (subl. mea, G.P.)”.

Continue reading „George PETROVAI: Perenitatea și actualitatea voltairianismului” →

Julia Henriette KAKUCS: O cină în oglinda timpului

Mă bucură întâlnirea noastră. Nu ne-am văzut de mult. Vorbele ascunse în mine abia aşteaptă să se reverse. Nu te teme, nu am să-ţi fur mult timp. Bem un Cappuccino împreună şi, în timp ce spuma albă se lipeşte de buzele noastre, am să-ţi destăinui ce mi s-a întâmplat într-o seară târzie de aprilie. I-au trecut de atunci capriciile, ştiu… Acum ne dezmiardă luna mai, cu frumuseţea unei primăveri ajunse la apogeul ei. Plină de voluptate, se trezeşte la viaţă… Asemeni tabloului lui Botticelli, în care Afrodita atrage toate privirile. Ascultă-mi, te rog, vorbele…

Totul s-a întâmplat într-o dupa-masă de vineri obişnuită. Maşina se strecura printre livezile ce începeau să-şi întindă crengile îmbobocite spre cer. Ai fi putut crede că doresc să reîntoarcă fulgii de zăpadă topiţi de curând. Primăvara era, din nou, capricioasă. Se temea să-şi arate frumuseţea … Se trezise, din nou, ursuză, cu lacrimi în ochi. Rareori infrumuseţa cerul cu un zâmbet, în cinstea unei amintiri preţioase. Îmi priveam cizmele elastice, lipite de picior, fusta neagră, scurtă, şi mă întrebam dacă nu voi tremura de frig, în răcoarea serii, la întâlnirea neobişnuită ce mă aştepta. Cele 13°C, vântul şi ploaia nu promiteau nimic bun. Şi totuşi… Bucuria mă lua în stăpânire tot mai mult, cu fiecare kilometru de drum parcurs. Dacă, în ceaţa timpului, mă revedeam mergând în vizită spre Curtea Csermak din Timişoara, la prietena mea, acum intenţionam să petrecem o seară, împreună, într-o altă curte, de alt gen. În Württemberger Hof, vom participa la o cină dată la curtea ducesei Wilhelmine von Grävenitz… în anul 1736. Eram în ajunul unei călătorii în trecut.

Aş dori să trăieşti cu mine aceste momente. Urmează-mă… Încearcă să rămâi lângă mine …

Mă apropii cu toate simţurile treze de o poartă grea, făcută din lemn şi fier forjat. Ştiu, simt că în această seară mă va aşteapta ceva unic. Observ, cu o uşoară mirare, cum uşa se deschide fără zgomot, mişcată parcă de mâna nevăzută a timpului. Îmi lipesc paltonul de corp.  Încerc să mă învălui în catifeaua lui ocrotitoare şi plăcută, dar o mână grijulie mi-l ia şi dispare cu el într-o încăpere alăturată. Îmi este absolut conştient că m-am scufundat, împreună cu însoţitorii mei, în istoria unei femei ieşite din comun. Suntem la Ludwigsburg, invitaţii contesei Wilhelmine de Grävenitz, metresa ducelui Eberhard Ludwig von Württemberg.

Tocurile pantofilor îmi sună, în ritmul respiraţiei, pe parchetul ceruit al salonului de primire. Mă găsesc într-o sala de dans, cu un piano forte în colţ. Mă bucură prezenţa lui. De scurt timp a fost inventat, pentru a face faţă înnoirilor muzicale ale timpului. Mă întreb dacă nu cumva este construit de Gottfried Silbermann, după modelul italian. Ştiu că Bartolomeo Cristofori a creat această nouă formă a instrumentului la Padua, iar Ferdinando de Medici îl avuse deja în anul 1690. Ascult muzica… Fugile lui Bach răsună în toată luminozitatea lor. Contesa Wilhelmina de Grävenitz mă întâmpină cu un surâs fermecător, lăsându-şi evantaiul să fluture cochet, asemeni unei păsări exotice, multicolore, ce se odihneşte scurt timp, pentru a reînvia, apoi, într-un nou dans al aripilor. Ştiu că această femeie fermecătoare şi inteligentă este o maestră a flirtului. Îşi foloseşte cu iscusinţă evantaiul, la fel ca toate femeile de la curte, pentru  a-i transmite ora întâlnirii alesului inimii. Până şi aluniţă lipită de pieptul, ce se ridică şi coboară dintr-un decolteu generos, este un semnal ce-i dezvăluie spiritul liber. Este dineul ei. Ne întâmpină – pe noi, oaspeţi ai unui ceas târziu, dintr-o primăvară ce şi-a găsit, în sfârşit, drumul spre ţinuturile străbătute de râul Neckar – deja la intrare.

Ne aflăm într-una din sălile palatului din Ludwigsburg – renovate şi lărgite, la dorinţa amfitrioanei. Ducele i l-a făcut cadou. Şi în această seară sunt 30 de invitaţi. Obiceiul s-a ritualizat. Mă întreb tocmai dacă nu cumva participăm la un aşa-numit “dineu de formă”, la care doar 12 dintre noi se vor putea aşeza la masa întinsă, dar abia încep să mă orientez în sală, când o aud spunând că astăzi vom avea loc cu toţii. O veste bună, căci simt cum foamea mă determină să mă preocup mai mult de meniul ce ne va fi servit, decât de arta barocă ce ne înconjoară. Hotărăsc, privind rochia extravagantă a acestei femei, ce ţine în mâna toate sforile politice, sociale, administrative de la curtea ducelui Eberhard Ludwig, că denumirea de baroc îşi are originea, în mod sigur, în perlele (perla barroca) ce o împodobesc. Aş dori să schimb această idee cu vecinii mei de masă, dar vocile sunt şoptite şi doar ochii urmăresc mişcările gazdei, care ne îmbie să încercăm supa de migdale ce ne-a fost tocmai servită într-o ceaşcă de porţelan alb, fabricat de alchimistul Johann Friedrich Böttger, la manufactura existentă la Meissen din anul 1710. Este o mare realizare a timpului şi nimeni nu mai regretă că, în loc de aur, alchimistul a fabricat porţelan. Gust cu mare plăcere lichidul în care migdalele pisate au fost fierte şi amestecate cu frişcă produsă la Ludwigsburg. Aroma scorţişoarei învăluie şi crutoanele de alac ce plutesc în ea. Această specie de grâu, care are un spic cu un singur bob, este foarte rezistentă. Savurez supa, în timp ce-mi revizuiesc părerea, spunându-mi că denumirea de baroc provine, probabil, totuşi, de la acea exclamaţie a unui vizitator francez la vederea palatului Pamphili din Roma: “Ce ridicule baroque!”

Şi totuşi, ridicolă sau nu, acum, în această epocă, se creează premisele operei italiene, acum se compun sonetele pline de emoţionalitate (“con affecto”) … Muzica lui Händel, Vivaldi şi, desigur, a lui Johann Sebastian Bach cucereşte prin noile reguli ale compoziţiei. Regret că decesul lui Johann Sebastian Bach, în 1750, marchează sfârşitul perioadei muzicii baroce, dar bunătăţile înşirate în faţa mea îmi redau buna dispoziţie.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: O cină în oglinda timpului” →

Ștefania OPROESCU: Nimeni

– Alo! Mă scuzați că vă deranjez, dumneavoastră sunteți domnul Nimeni?

Nici dacă l-ar fi lovit trăznetul n-ar fi rămas încremenit cu piciorul drept înainte, suspendat în poziția de mers. Năucit, n-a reușit câteva clipe să se adune, până când a auzit aceeași voce interogativă:

– Mă auziți domnule?

Abia atunci a pus piciorul pe trotuar și l-a adus pe cel rămas în urmă lângă el, ca să-și păstreze echilibrul. Sigur că totul a durat mai puțin de o secundă, dar lui i s-a părut imens. Avea nevoie de echilibru. Mult mai mult decât să stea in picioare.

– Cine sunteți dumneavoastră? a răspuns gâtuit de spaimă, deși bănuiala cea mai cruntă îl traversase deja. Căuta cu privirea un loc de sprijin, un perete, o bancă, pe care să-și domolească tremurul. Se învârtea în loc, privind în toate direcțiile. Mai spera sa vadă pe cineva cunoscut,  care putea  să-i facă o farsă. Puținii trecători îl ocoleau privindu-i pe furiș rătăcirea, ca a unui om beat sau nu chiar în toate mințile. A mai făcut câțiva pași ca în transă, după care n-a mai rezistat și s-a așezat pe bordura trotuarului, fără să-i mai  pese .

– De la Agenție va sunăm. Mă numesc Popescu. Virgil Popescu. Ați urmărit tragerea Loto de aseară?

– Nu…răspunse șovăitor. De ce?

– Păi n-ați participat la tragerea specială?

Ca fulgere treceau gândurile prin mintea lui, doar cât într-o pauză de respirație. Fusese jucător constant la Loto înainte de pauza impusă de pandemia asta virală, sau ce-o fi fost, care a închis câteva luni toate activitățile care nu țineau de alimentație, de utilități publice sau de unele tratamente care nu erau urgențe. Nu se ieșea din casă decât cu Declarație pe propria răspundere în care trebuia specificat corect și justificat motivul deplasării. Cu mască sanitară. Cu mănuși. Cu dezinfectanți. Cu reguli stricte. Cu raportări zilnice, cifre, grafice. Din țară și de pe tot globul. Cu spaime, cu alerte.

Ce-i drept, în ultima vreme  juca doar din obișnuință. Jucase aproape 40 de ani și nimic.  Nu mai credea în corectitudinea extragerilor, mai ales de când marile câștiguri veneau ciudat, în preajma marilor sărbători. De Anul Nou, De Paște… Și uite că acum, la a treia „relaxare” a măsurilor  de restricții, Agenția a decis să preia activitatea. Dar cu alte reguli pentru început. Nu mai era acel 6/49, 5/40 și altele. Nu era voie încă să se înghesuie oamenii în sălile mici  ale agențiilor să completeze bilete. Până să se reorienteze la alte modalități de joc, Agenția a lansat experimental un hibrid ceva între fostul bingo și extragerile clasice. Pe stradă se circula acum normal. Persoanele vârstnice (seniorii, scuzați) nu mai aveau program de două ore pe zi să-și rezolve problemele.

Nemaifiind stresat că depășește timpul permis și riscă o amendă usturătoare, jucătorul împătimit s-a oprit lângă o „urnă” mobilă. Unde se introduceau bilete după ce plăteai  o sumă ridicolă celui care o păzea. Biletul era o fâșie subțire de hârtie, pe care se scria pe o parte prenumele și pe verso un număr de telefon. Părea o glumă. Fiind vorba de o promoție, se acorda un singur premiu în valoare de un milion de Euro. Era o nadă, un cadou otrăvit, menit să atragă din nou oamenii să joace. După aproape trei luni de stat închiși în casă, oamenii, mai ales seniorii, cei care formau marea masă a jucătorilor, aveau încă reflexul spaimei  de a ieși la orice oră, fără mască pe stradă. Semănau cu animalele ținute în captivitate  și care, duse în habitatul lor normal, nu plecau de lângă cușcă după ce  se deschidea ușa. Priveau cu suspiciune acest semi bingo. Nu se Înghesuiau să joace. A!!! vor numărul de telefon? Da’de ce-l vor? Să ne găsească mai ușor?

Atunci a completat seniorul un bilet pe care a scris în loc de prenume: NIMENI. Așa i-a venit. Sunt un nimeni. La fel ca mulți alții. Proști care încă mergem  cu măști pe stradă. S-a răzbunat în felul lui  pe toți anii în care a crezut că-i un joc de noroc și că măcar odată va prinde și el un câștig cât de mic. Și i-a răzbunat pe toți cei asemenea lui. Doar n-avea să câștige acum. A și uitat  de altfel imediat, ca și cum ar fi aruncat o hârtie la gunoi.

 În sala de extrageri din capitală, comisia se validare stătea la distanță reglementară, cu măști pe față, fiindcă era vorba de spațiu închis. În mijloc, cutia transparentă, un cub mare, în care o suflantă amesteca  într-un vârtej biletele. Apoi, de ea s-a apropiat un salariat îmbrăcat în costum de protecție, ca în spital. A mai răscolit puțin cu mâna, și a apucat un bilet. Trebuia creat suspansul. Se uită pe ambele lui fețe și anunță: „Numele câștigătorului începe cu litera N”. A făcut apoi o pauză lungă, cam prea lungă chiar și pentru suspans. Privea în acest timp biletul, întorcându-l de mai multe ori și pe față și pe verso. Fiind mascat, nu i se putea citi pe chip nicio reacție. Nerăbdătoare, comisia a început să-i facă semne să citească numele. La fel de nerăbdători erau jucătorii care priveau extragerea la televizor și al  căror nume începea cu litera N.

Surpriză!!! Ce surpriză? Șoc!!! Bombă!!! Cum anunță presa știri de doi bani. Cel ales să rostească numele  rostește: „Nimeni!”. Se produce panică in studio. Cum adică nimeni? Nu-i nimic scris pe bilet? Atunci se va trage altul!

– Nu, este scris numele pe bilet. Și numărul de telefon pe verso. Doar că scrie chiar așa: „Nimeni!” Și arată biletul spre camera de luat vederi, apoi îl predă comisiei care îl trece din mână in mână, stupefiată. Și acum, ce facem se întreabă unul pe altul. Biletul e valid, are numele scris pe față și numărul de telefon pe spate,  zice unul. Să sunăm…

– Ba nu, nu se poate își dă altul cu părerea, cum să sunăm pe Nimeni! Suntem în direct, ne facem de râs… Tensiunea crește. Încep să sune telefoanele la agenție. Jucătorii sunt împărțiți. Unii, să se sune la numărul de telefon. Alții, nu și nu! Cum să sunăm pe Nimeni? Dacă-i o farsă? Dacă cineva a trecut un număr de telefon aiurea? Cum să câștige cineva care poate s-a jucat, ca la alarma falsă cu bombe?

– Liniște! strigă președintele comisiei. Nu putem lua o hotărâre acum. Situația e cu totul ieșită din comun! Trebuie să ne consultăm cu șeful Agenției. Rezultatul îl anunțăm după ce se ia o decizie. Mâine, sau în următoarele zile. După ce se fac verificări. E în joc credibilitatea noastră.

Au stat până târziu în noapte, întorcând problema pe toate fețele. Mai întâi trebuia verificat numărul de telefon. Nu putea să existe cineva înregistrat cu prenumele „Nimeni” în actele oficiale.

Așa s-a trezit „seniorul” sunat tocmai când venea de la magazin, de unde a luat mâncare și o sticlă  de tărie, să sărbătorească „a doua” relaxare.  Și de asta a rămas ca paralizat când s-a auzit apelat pe numele pe care doar el îl cunoștea.

Continue reading „Ștefania OPROESCU: Nimeni” →

Paula ROMANESCU: Mihai Eminescu – Vremea trece / Passe le temps (versuri bilingve /poémes bilingues)

Vreme trece, vreme vine

Passe le temps, vient le temps

Selecţie poeme, note şi versiune franceză

Sélection de poèmes, notes et version française

 

de/par Paula ROMANESCU

Editor: Gheorghe Păun

Imagine coperta I: Nică Petre, „Eminescu”,

Câmpul Românesc din Hamilton, Canada

Iustraţii, grafică: Adina Romanescu

Ed. Tiparg, Piteşti, 2020

 

***

Au lieu de préface

MARIN SORESCU – ET PUISQUE TOUT CELA DEVAIT PORTER UN NOM

 

Eminescu n’a pas existé.

Il était une fois un beau pays au bord d’une mer

Où les vagues faisaient des nœuds blancs

Comme une barbe mal peignée de vieux prince.

Il y avait aussi des eaux comme des arbres coulants

Où la lune faisait son nid rond.

Et surtout il y avait des gens simples –

Mircea Le Vieux, Étienne Le Grand

Ou tout simplement des bergers, des laboureurs,

Qui aimaient dire

Le soir auprès du feu des poésies –

Mioritza, et Hypérion, et Lettre III…

Mais puisqu’ils entendaient toujours

Les chiens aboyer à leur bergerie,

Ils s’en allaient lutter avec les Tatars, avec les Avars,

Avec les Huns, avec les Polonais,

Avec les Turcs…

Le temps qui leur restait libre

Entre deux dangers,

Ces hommes-là faisaient de leurs flûtes des auges

Pour les larmes des pierres attendries

Que les doïnas y coulaient doucement

De toutes les montagnes de Valachie, de Moldavie,

Du Pays de Bârsa, du Pays de Vrancea et

D’autres Pays Roumains.

Il y avait aussi des forêts épaisses

Et un jeune homme qui leur parlait en leur demandant

Pourquoi tremblaient-elles toujours sans nul vent…

Ce jeune homme aux yeux grands

Comme toute notre histoire,

Passait, perdu dans ses rêves,

Du livre cyrillique au livre de la vie,

Tout en comptant les peupliers de la lumière,

De l’amour ou de la raison

Qui restaient toujours impairs.

Il y avait encore des tilleuls et les deux amoureux

Qui savaient en ramasser toutes leurs fleurs par un baiser.

Et il y avait aussi des oiseaux comme des nuages

Qui flottaient au-dessus d’eux

Comme de longs prés mouvementés.

Et puisque tout cela devait porter un nom –

Un seul nom,

On le nomma Eminescu.

 

***

SONET SATIRIC

 

Pişcată-ţi este mâna ta de streche,
De mişti în veci condeiul pe hârtie ­
Durează-un şir sau fabrică o mie:
Cuvinte-nouă-or fi, dar blaga veche.

Ce are-n gând un om, aceea scrie,
Nimica nou tu n-ai de spus, Ureche,
Cu Pantazi fiind pe veci păreche,
Tu izvodeşti, cel mult, ce dânsul ştie.

Ţi-asamăn fruntea unei vii paragini
Şi vânt şi pleavă sunt a tale scrieri,
De zei lipsite, vai! a tale pagini.

Zadarnic paiul sec al minţii-l trieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini:
Nimic nu iese dintr-un dram de crieri.

 

1876

 

SONNET SATIRIQUE

 

Ta main aurait-elle la folie des vaches malades

De toujours faire noircir le papier ?

Tu peux écrire des mots par milliers

Car il y en a beaucoup mais, l’idée fade.

 

Ce que l’on pense on pourrait l’exprimer

Mais toi, Ureche, tu fais l’accolade

À Pantazi, ton double de parade,

En lui parlant des choses qu’il connaît.

 

Ton front – vivante ruine d’ancienne cage,

Tes écrits – de l’ivraie et du vent ;

Les dieux, hélas, ne passent pas sur tes pages.

 

La paille de ta raison, inutilement

Cherches-tu la faire draper de froides images ;

D’un petit grain de cerveau rien ne s’entend.

 

1876

 

***

ORICARE CAP ÎNGUST

 

Oricare cap îngust un geniu pară-şi,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Şi, cum doreşte, zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.

Continue reading „Paula ROMANESCU: Mihai Eminescu – Vremea trece / Passe le temps (versuri bilingve /poémes bilingues)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti (versuri)

ÎNVREDNICEȘTE-NE  MĂRITE  EMINESC

 

Renaști, în fiecare an,  a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.

 

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

 

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

 

Și ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace doar bucăți de ani.

 

Și  ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.

 

Și crângului pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

 

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

 

Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

 

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre de prihană

Iertare la păcate,… mântuire.

 

 

 

DE   S-AR   PUTERE

 

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi,  ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

 

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

 

Şi-un  Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

 

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

 

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

 

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

 

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

 

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

 

 

 

 O  CLIPĂ  DOAR  GÂNDIND  LA  TINE

 

Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,

Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,

Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,

Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.

 

Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:

Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,

Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat

Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.

 

Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput

Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,

Când iubirea de moșie era viața dată vamă,

Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.

 

Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers

Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,

Bolta noapți  înstelate cu luceferii în roi

Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.

 

Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,

Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,

Ce-i genunea care naște universul din nimic,

Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.

*

Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc

Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,

Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,

Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.

 

Noi, întinători  în toate, într-o rugă lăcrimată

La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,

Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,

Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.

 

 

TU MARE  DOMN  AL  LIMBII  ROMÂNEŞTI

 

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,

Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti

De la izvorul lor, spre veşnicie.

 

Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,

Pe care noi le-am întrupat în mituri

Ce minţii noastre dau adesea ghes.

 

Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,

Să ştim că-n puritate-a fost să fie

Curatul vieţii-n care-am încăput.

 

Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,

Divinul să ne-mbete fericirea

Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti (versuri)” →

Elena BUICĂ: Lupta contra impedimentelor izolării

Aflându-ne spre sfârșitul izolării și al sinistrei carantine din timpul blestemăției acestui secol care ne-a zguduit din temelii, pandemia adusă de Covid-19, aruncăm o privire înapoi să vedem care au fost acele sclipiri înrourate care ne-au adus puțină lumină în suflet și care a fost gura de aer care ne-a ajutat să ne revigorăm.

Pentru multă vreme ne vom aminti  că, în timpul izolării, am trăit cu toții o experiență unică și greu de suportat. Cu greu ne-am putut ține pe picioare, căci providența își are planurile ei, uneori implacabile. Distanța de cei dragi, pierderea libertății, știrile negative și adesea contradictorii, panica aproape continuă de a nu ne infecta, deruta creată de nedumerire, de neputință în fața dezastrului și multe altele pot uneori conduce spre decompensare psihică cu efecte dramatice.

Unii experți apreciază că am trecut prin cel mai mare experiment psihologic din toate timpurile. E posibil să vedem pe termen lung efectele cele mai toxice ale izolării. Cu cât este mai severă izolarea, cu atât este mai mare impactul psihologic.

Reacţia şi comportamentul fiecărui individ diferă în funcție de propria personalitate, de ritmul de viață și de condițiile în care își petrece izolarea. Unii consideră că statul într-un apartament de bloc, fără muncă, socializare sau plimbări în afara locuinței, este similar cu statul în pușcărie. Pentru că amploarea acestor măsuri de izolare și de carantină este nemaivăzută și, oamenii, ca în toate situațiile de mare cumpănă, au născocit diverse modalități care iradiază o energie pozitivă, născută din umor, capabilă să ne facă mai suportabilă această  grea situație și pentru a plăti un cost cât mai mic.

În această enervantă și interminabilă stare de stres, nu de puține ori am trăit cu satisfacție destinderi născute dintr-un crâmpei de viață prezentat neașteptat, uneori încărcat de umor. Viața parcă se răsucește pe un călcâi și ne servește o poantă cu care se încheie în mod neașteptat un episod de viață. Acest episod scurt, concentrat, cu puternic impact educativ și încărcat de emoție, îl trăim ca pe o fulgerare ce ne trece prin corp și suflet. O prietenă ne-a povestit cum a sărbătorit Paștele împreună cu mama aflată la mii de kilometri distanță. Prin e-mailuri au hotărât să facă același fel de mâncare ca odinioară și să mănânce în același timp privindu-se reciproc și întreținând conversație pe computer. Am văzut diverse imagini la televizor de peste tot în lume. În mai multe țări am văzut filmulețe cu polițiști care mergeau în câteva mașini cu luminile și sirenele aprinse până când toată lumea deschidea geamurile și apoi cântau și dansau cântece vesele ca să amuze populația și chiar pe copii. În Italia, într-o piațetă, toți oamenii au deschis ferestrele în același timp și au cântat cântece naționale. Era o scenă plină de viață care ne-a inundat întreaga ființă de tumultul emoțiilor. Asemenea lucruri am aflat și despre un român care locuia într-un cătun, cum îi spunea unui reporter că el punea radio pe fereastră, dat la maximum, ca să asculte toți vecinii cu ferestrele deschise.

Printre cele mai răspândite astfel de mijloace sunt glumele, umorul sub diferite forme, folosit ca armă de apărare. Poate că ni se pare nepotrivit să ne amuzăm pe seama unei situații care aduce chiar și moartea, dar, așa cum s-a dovedit până acum, tocmai în momentele grele umorul devine deosebit de important. Cultivăm inteligența ca să învingem răul, să reîmprospătăm ramurile înflorite din noi și mirabila speranță de viață, care calcă moartea în picioare.

Dintotdeauna, glumelele și bancurile pline de umor, anecdotele, întâmplările nostime, întregul gen de relatări foarte succinte, decupate din felii scurte de viață, au deschis ferestrele gândurilor și ale speranțelor în momente când lumea părea scoasă din țâțâni, au fost cultivate de oameni de pretutindeni, făcând haz de necaz, cum spune românul. Nu e om pe fața pământului să nu guste aceste forme de umor, având la bază evenimente reale, pe teme aiuritor de diverse, un adevărat  caleidoscop mini-prozodic, multicolor și plin de tot felul de condimente, cu efect cuceritor și dătător de aripi speranței.

Continue reading „Elena BUICĂ: Lupta contra impedimentelor izolării” →

Paul LEIBOVICI: Eminescu o Stea între Stele

„Ceea ce la caracterizat mai întâi ca personalitate a fost inteligența sa covârșitoare, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreo dată nu-i mai scăpa… încât lumea în care trăia el, după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusivă, lumea ideilor generale, ce și le însușise  și le avea pururea la îndemână”. (Titu Maiorescu)

Tot Maiorescu a afirmat: „Omul cel mai silitor, veșnic atent, meditând și scriind,  Eminescu sintetizează tendințele contradictorii  și complementare epocei sale, anume aspirația de a asimila temele și ideile culturii contemporane – în ceea ce are ea mai caracteristic, în arta științelor, în filosofie. Eminescu, îndepliniind condițiile în realizarea operei sale – poezia lirică, este impresionant tocmai prin înălțimea de vederi care apare în toate articolele sale, cu alte cuvinte în activitatea publicistică, fenomenelor de sinteza unei direcții istorice naționale”.

Foarte puțini oameni, bineînțeles cei aleși, își urcă numele pe o stea. Acesta e poetul român MIHAI EMINESCU, care prin opera sa – fie poezie, fie publicistică – a urcat treptat, treptat până cea ajuns sus, din ce în ce mai sus, cucerind văzduhul.

Eminescu pe lângă imaginația sa poetică-colosală era un analizator profund a situației economice, sociologice  a țării. În ceea ce privește politica-a fost considerat de contemporanii săi ca un creier luminat, a cărei poziție era adoptată de numeroși  dintre colegionarii săi. Ceea ce se dovedește în special în perioada 1880-1883  ca fiind un adevărat „cap limpede”!

Auzind mai întâi, apoi citind în literatura popoarelor că anume personalități de renume mondial dețin locuri – prin NUME – pe unele astre, procesul a început să mă intereseze. Aflasem că „stelelor” nu li s-a acordat „nume” ci doar altor corpuri cerești precum planetelor, asteroizi, comete. Personalități remarcabile aparținând institutelor de astronomie din lume, întruniți în ședințe speciale de lucru, făceau propuneri. Acestea erau nume celebre din rândul oamenilor de știință dispăruți, dar care prin lucrările lor –cu totul remarcabile, au rămas ca înaintași vrednici –a căror nume să fie drept simboluri. În acest mod, – a fost propus și admis de către Înalta Comisie Internațională de Astrologie numele lui SPIRU HARET (1970) denumit un crater de pe fața nevăzută a LUNEI; În o altă perioadă, oamenii de știință din România au propus numele pentru un asteroid a lui Constantin Pîrvulescu (m. 1912).

Nume românești – după cum rezultă din literatura de specialitate sunt a mai multor asteroizi:

Pe Marte: craterele IAZU (2006), BRATOȘ (1976) deasemeni numele antic al râului JIU – RHABON.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Eminescu o Stea între Stele” →