Elena BUICĂ: Lupta contra impedimentelor izolării

Aflându-ne spre sfârșitul izolării și al sinistrei carantine din timpul blestemăției acestui secol care ne-a zguduit din temelii, pandemia adusă de Covid-19, aruncăm o privire înapoi să vedem care au fost acele sclipiri înrourate care ne-au adus puțină lumină în suflet și care a fost gura de aer care ne-a ajutat să ne revigorăm.

Pentru multă vreme ne vom aminti  că, în timpul izolării, am trăit cu toții o experiență unică și greu de suportat. Cu greu ne-am putut ține pe picioare, căci providența își are planurile ei, uneori implacabile. Distanța de cei dragi, pierderea libertății, știrile negative și adesea contradictorii, panica aproape continuă de a nu ne infecta, deruta creată de nedumerire, de neputință în fața dezastrului și multe altele pot uneori conduce spre decompensare psihică cu efecte dramatice.

Unii experți apreciază că am trecut prin cel mai mare experiment psihologic din toate timpurile. E posibil să vedem pe termen lung efectele cele mai toxice ale izolării. Cu cât este mai severă izolarea, cu atât este mai mare impactul psihologic.

Reacţia şi comportamentul fiecărui individ diferă în funcție de propria personalitate, de ritmul de viață și de condițiile în care își petrece izolarea. Unii consideră că statul într-un apartament de bloc, fără muncă, socializare sau plimbări în afara locuinței, este similar cu statul în pușcărie. Pentru că amploarea acestor măsuri de izolare și de carantină este nemaivăzută și, oamenii, ca în toate situațiile de mare cumpănă, au născocit diverse modalități care iradiază o energie pozitivă, născută din umor, capabilă să ne facă mai suportabilă această  grea situație și pentru a plăti un cost cât mai mic.

În această enervantă și interminabilă stare de stres, nu de puține ori am trăit cu satisfacție destinderi născute dintr-un crâmpei de viață prezentat neașteptat, uneori încărcat de umor. Viața parcă se răsucește pe un călcâi și ne servește o poantă cu care se încheie în mod neașteptat un episod de viață. Acest episod scurt, concentrat, cu puternic impact educativ și încărcat de emoție, îl trăim ca pe o fulgerare ce ne trece prin corp și suflet. O prietenă ne-a povestit cum a sărbătorit Paștele împreună cu mama aflată la mii de kilometri distanță. Prin e-mailuri au hotărât să facă același fel de mâncare ca odinioară și să mănânce în același timp privindu-se reciproc și întreținând conversație pe computer. Am văzut diverse imagini la televizor de peste tot în lume. În mai multe țări am văzut filmulețe cu polițiști care mergeau în câteva mașini cu luminile și sirenele aprinse până când toată lumea deschidea geamurile și apoi cântau și dansau cântece vesele ca să amuze populația și chiar pe copii. În Italia, într-o piațetă, toți oamenii au deschis ferestrele în același timp și au cântat cântece naționale. Era o scenă plină de viață care ne-a inundat întreaga ființă de tumultul emoțiilor. Asemenea lucruri am aflat și despre un român care locuia într-un cătun, cum îi spunea unui reporter că el punea radio pe fereastră, dat la maximum, ca să asculte toți vecinii cu ferestrele deschise.

Printre cele mai răspândite astfel de mijloace sunt glumele, umorul sub diferite forme, folosit ca armă de apărare. Poate că ni se pare nepotrivit să ne amuzăm pe seama unei situații care aduce chiar și moartea, dar, așa cum s-a dovedit până acum, tocmai în momentele grele umorul devine deosebit de important. Cultivăm inteligența ca să învingem răul, să reîmprospătăm ramurile înflorite din noi și mirabila speranță de viață, care calcă moartea în picioare.

Dintotdeauna, glumelele și bancurile pline de umor, anecdotele, întâmplările nostime, întregul gen de relatări foarte succinte, decupate din felii scurte de viață, au deschis ferestrele gândurilor și ale speranțelor în momente când lumea părea scoasă din țâțâni, au fost cultivate de oameni de pretutindeni, făcând haz de necaz, cum spune românul. Nu e om pe fața pământului să nu guste aceste forme de umor, având la bază evenimente reale, pe teme aiuritor de diverse, un adevărat  caleidoscop mini-prozodic, multicolor și plin de tot felul de condimente, cu efect cuceritor și dătător de aripi speranței.

Continue reading „Elena BUICĂ: Lupta contra impedimentelor izolării”

Paul LEIBOVICI: Eminescu o Stea între Stele

„Ceea ce la caracterizat mai întâi ca personalitate a fost inteligența sa covârșitoare, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreo dată nu-i mai scăpa… încât lumea în care trăia el, după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusivă, lumea ideilor generale, ce și le însușise  și le avea pururea la îndemână”. (Titu Maiorescu)

Tot Maiorescu a afirmat: „Omul cel mai silitor, veșnic atent, meditând și scriind,  Eminescu sintetizează tendințele contradictorii  și complementare epocei sale, anume aspirația de a asimila temele și ideile culturii contemporane – în ceea ce are ea mai caracteristic, în arta științelor, în filosofie. Eminescu, îndepliniind condițiile în realizarea operei sale – poezia lirică, este impresionant tocmai prin înălțimea de vederi care apare în toate articolele sale, cu alte cuvinte în activitatea publicistică, fenomenelor de sinteza unei direcții istorice naționale”.

Foarte puțini oameni, bineînțeles cei aleși, își urcă numele pe o stea. Acesta e poetul român MIHAI EMINESCU, care prin opera sa – fie poezie, fie publicistică – a urcat treptat, treptat până cea ajuns sus, din ce în ce mai sus, cucerind văzduhul.

Eminescu pe lângă imaginația sa poetică-colosală era un analizator profund a situației economice, sociologice  a țării. În ceea ce privește politica-a fost considerat de contemporanii săi ca un creier luminat, a cărei poziție era adoptată de numeroși  dintre colegionarii săi. Ceea ce se dovedește în special în perioada 1880-1883  ca fiind un adevărat „cap limpede”!

Auzind mai întâi, apoi citind în literatura popoarelor că anume personalități de renume mondial dețin locuri – prin NUME – pe unele astre, procesul a început să mă intereseze. Aflasem că „stelelor” nu li s-a acordat „nume” ci doar altor corpuri cerești precum planetelor, asteroizi, comete. Personalități remarcabile aparținând institutelor de astronomie din lume, întruniți în ședințe speciale de lucru, făceau propuneri. Acestea erau nume celebre din rândul oamenilor de știință dispăruți, dar care prin lucrările lor –cu totul remarcabile, au rămas ca înaintași vrednici –a căror nume să fie drept simboluri. În acest mod, – a fost propus și admis de către Înalta Comisie Internațională de Astrologie numele lui SPIRU HARET (1970) denumit un crater de pe fața nevăzută a LUNEI; În o altă perioadă, oamenii de știință din România au propus numele pentru un asteroid a lui Constantin Pîrvulescu (m. 1912).

Nume românești – după cum rezultă din literatura de specialitate sunt a mai multor asteroizi:

Pe Marte: craterele IAZU (2006), BRATOȘ (1976) deasemeni numele antic al râului JIU – RHABON.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Eminescu o Stea între Stele”

Alexandru NEMOIANU: De ce există asemenea mizerie umană?

Apariția grupării politice Uniunea Salvați România, în forma în care o vedem azi, reprezintă, în viață politică a României, o mutație malignă.

Această grupare politică nu este rezultatul unei evoluții organice și nu este rezultatul unei nevoi românești. Uniunea Salvați România este o apariție impusă, concepută de cercuri jurat anti-românești și scopul grupării este promovarea disoluției a tot ce este românesc și tradițional românesc. In zilele de la jumătatea lui Iunie 2020 din nou aceasta sinistra vespasiana politica USR s-a manifestat dezgustător. USR s-a ridicat din nou în promovarea sodomiei.

Am mai avut ocazia să vorbesc despre ce reprezintă, o formație politică de tipul “Uniunea Salvați România”, în peisajul politic românesc. Am să repet câteva lucruri despre acest USR.

Acest partid a fost înființat ca o continuare sau proiectare pe plan național a unei formațiuni, ”Uniunea Salvați Bucureștiul” , formațiune care a dus o campanie electorală strânsă, dar care a pierdut-o detașat, pentru Primăria Bucureștiului.

Înființarea acestui nou partid are o istorie neclară. Dar, cele mai autorizate voci spun că USR a apărut și este o creație a unei organizații decisiv sorosista, ”Pentru o Românie Curată”. Această “Românie curată”, dorea să adauge figuri politice noi, chipurile ”necompromise”, care să dezvolte planurile sorosite mai vechi. Un fel de aceiași Mărie, cu altă pălărie.

În fruntea noului partid se afla Nicușor Dan care, se pare, avea anume standarde morale și care nu avea cum să își afle locul într-un plan pus la cale de oameni ai lui Soros Gyorgy.

Astfel noul partid și cei cu el, au debarcat rapid pe Nicușor Dan, au aninat la conducere pe Dan Barna, s-au fofilat, cam pe ușa din spate, în Parlament și au pornit să execute planurile care le-au fost ordonate.

Repet, în peisajul politic românesc, care nu excelează prin moralitate sau principialitate, acest USR reprezintă un record fără glorie in negativ. După ce a fost dovedit că ‘președintele” acestui partid, a folosit, cu probitate îndoielenică, fonduri europene destinate handicapaților, cei mai nevoiași membrii ai societății, USR a scăzut dramatic în ochii electoratului românesc. Nici nu putea fi altfel.

După ce au făcut cap de afiș cu lozinca, ”fără penali”, s-a dovedit că Dan Barna este în stricta lor vecinătate!

În aceste împrejurări, în interiorul acestui partid, au avut loc convulsii teribile. Aceia care au minimale standarde morale au cerut demiterea lui Dan Barna, dar, folosind metode de tip “Ana Pauker”, gruparea lui Barna a eliminate pe cei minimal corecți morali din USR. Evident acest lucru a stârnit încă mai mare îndoială în viața publică. Tot mai limpede a reieșit că USR este o mișcare anti-românească, extremistă,marxist-anarhistă. Aici USR a trecut de la incorectitudine la panică.

Dan Barna și cei din jurul lui, au declarat că USR se va defini ideologic și, în grabă, au alcătuit un soi de “pronunciamentum”, în care spuneau că USR este, nici mai mult și nici mai puțin, o mișcare de “centru-dreapta modern”. Este una dintre tipăriturile al căror singura noutate este titlul. Dar chiar titlul, în sine, este ridicol și fără sens căci, sau ești de “centru-dreapta” , sau ești “modern”. Dar, se pare, Dan Barna și cei din jurul lui, clica lui, nu pricep un lucru elementar: cuvintele au înțeles. Dar să vedem cum s-au definit ei, și citez: ”Valorile în care credem sunt: Libertatea, însoțită de responsabilitate. Economie de piață și libertatea economică. Educație și șanse pentru toți. Respectul și garantarea proprietății private. Libertate religioasă. Respectul față de viața privată. Demnitatea persoanei. Dreptatea, Adevărul. Competența. Meritocrația. Integritatea. Respectul față de lege și stat de drept. Libertatea de expresie. Drepturile omului. Respectul față de cultură europeană clasică. Valorile și principiile morale euro-atlantice.”

Programul lor este o adunătură de cuvinte fără acoperire, a căror aplicativitate este din capul locului declarată selectivă, opționala și interpretabilă, folosind adausul “modern”(?!). Dar să exemplificăm această afirmație prin câteva cazuri.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De ce există asemenea mizerie umană?”

Virginia Vini POPESCU: 131 de ani de veșnicie

EMINESCIANĂ 

 

Anul 1889, anul de doliu al literaturii noastre, a dus la cele veşnice, printre chemaţii destinului, trei buni prieteni: Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă. Primul care a plecat a fost poetul, în 15 iunie 1889, total nepregătit pentru o astfel de călătorie, la cei 39 de ani pe care-i avea. Nici astăzi nu ştim, exact, cum a fost!

Frumoasa poetă despre care fiica sa, Virginia, scria: „Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, dansa perfect şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”, la aflarea tristei întâmplări, face primul pas către linişte, devenind măicuţă într-o chilie a Mânăstirii Văratec, căreia-i donase o parte din avere.

Singură, sfâşiată de durere, la numai câteva luni de la moartea lui Eminescu, în noaptea de 3/4 august 1889, înlesnindu-şi zborul cu un dram de arsenic, la ora la care slujba atingea momentul legăturii cu Cerul, îşi înalţă sufletul spre El.

Vestea cutremură altarul ceresc!

„Bat clopote la miez de noapte,/ Văratecul e-n jalea morţii,/ Sfârşită-n vorbele cu şoapte,/ Închide o poetă sorţii!// Un dor nebun o cheamă sus,/ Durerea este mult prea mare,/ Ea pleacă unde El s-a dus,/ Spre ultima lor împăcare//”.

O coincidenţă făcuse ca cei doi, Eminescu şi Veronica, să vină în această lume în acelaşi an, în 1850, şi să plece în cealaltă lume tot în acelaşi an, în 1889. Despărţirea de cel mai bun prieten, moartea Veronicăi şi problemele vieţii au slăbit progresiv inima inegalabilului povestitor Ion Creangă. Poate că ei aveau gânduri de întrevedere cu el la o zi mare.

Întocmai ca-n poezia „Poeta de la Văratec” izvorâtă din admiraţia ce i-am purtat-o, asemenea şi prietenul lor drag medita tot mai des asupra faptului că acolo, sus, este aşteptat: „Când aşezaţi fi-vor la sfat,/ La noaptea dintre ani străini,/ Va fi cu ei cel ce le-a dat/ Din bojdeuca-i amintiri//”.

Continue reading „Virginia Vini POPESCU: 131 de ani de veșnicie”

Ligya DIACONESCU: Eminesciană (versuri)

EMINESCU

 

Printre luceferi te-am văzut
În noaptea prea frumoasă
Cobori încet, la mine-n gând
Și calea-mi luminează

 

Pe lângă plopii fără soț,
Adesea trec și eu
Îți simt vecinii pe la porți
Răsai în gândul meu

 

Și-n dorul tău neîmplinit
De-a sta în glasul mării
Aud poeme-ncet șoptit
În noaptea Învierii

 

Când sună buciumul pe deal
În vremurile-ți pure
Cântă aleanul de cleștar
În lacul din pădure

 

Mai urcă turme ascultând
Cum vântul îți mângâie
Urmele pașilor pierduți
În amintirea vie

 

Răsai ușor, Emin iubit,
Poet fără pereche
În gândul meu, șoptindu-mi lin
Poeme la ureche!

 

 

EMINESCIANĂ (1)

(În taină)

 

Mi-ai pus azi flori după ureche,
Șoptindu-mi blând că-ți este dor
De ale mele buze roșii
Care și-n vis îți dau fiori

 

Și mi-ai cuprins cu ochii trupul
În mari dorinți, ce se spărgeau,
De ale mele neîncrederi,
Ce-n așteptare se zbăteau

 

Doar, doar, vei reuși prin crânguri
Când trec adesea la izvor
Să mă încnți cu vreo poveste
Țesuta din iubiri și dor

 

Dar copilița nu-i naivă,
Și știe că-ntr-un gând curat
Nu-i furtul bun de drăgăleală
Fiindcă i-a dat măicuța sfat.

 

Dacă mă placi, vino la maica
Și să mă ceri chiar azi, la horă,
Nu-mi spune multe minciunele,
Nici că maicuța ta vrea noră

 

Și întreabă-mă întâi, băiete
Dacă inima mea tresaltă,
Nu-mi spune că sunt multe fete
Care te-ar aștepta la poartă

 

Eu am în suflet un dor dulce
Iubitul drag îmi e plecat
Și vine-n seară, ca-n poveste,
Pe-un mândru cal alb-‘naripat

 

Și poartă-n ochi, marea albatră,
Și în priviri, doar gânduri bune,
Mă cam topesc când i-aud glasul
Și-mi spune-ntr-una, doar… „minune”!

 

Doar două inimi, împreună
Formează -un tot, Dumnezeiesc
Trăiesc vibrația comună
Și-n viață, ca și în povești

 

 

EMINESCIANĂ (2)

(Iubitei, îi scriu pe gând)

 

Tu să mă ierți, mi‐e dor de tine
Te caut, te iubesc, te chem,
Ce bine‐mi este când mă mângai
Când pleci, mi‐e viaţa un infern!

 

Continue reading „Ligya DIACONESCU: Eminesciană (versuri)”

Georgeta BLENDEA ZAMFIR: Să rămânem în aura realizărilor domnului Iuliean Hornet

Motto:

„Nu poți formula elogiu mai înalt, decât afirmând despre cineva  că e nuanțat și infinit ca muzica”.

(Acad. Prof. Dr. Doc. Constantin Ciopraga, din cartea „Între Ulisse și Don Quijote”)

 

A cunoaște un om de geniu este ocazia rară a unui locuitor al Terrei. Chiar Eminescu afirma despre propria persoană faptul că Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor.  Elegantul Hotel Aro din Brașov găzduiește Clubul Oamenilor de Afaceri. Între inteligențele care militează pentru bunul mers al afacerilor din România, l-am cunoscut pe domnul cercetător Iuliean Hornet. A expus inovațiile lui strălucitoare, mirifice, aducătoare de mari beneficii omenirii, chiar un salvator al planetei, este – timp de zeci de minute. Dar a fost aplaudat și mai mult, zeci de minute în șir, de inteligențe care au înțeles cât aport aduc descoperirile dumnealui la salvarea planetei. Face parte din Zodia Taurului, mulți oameni nu cred în zodii!

Scriind romanul „Zodiac” m-am documentat mult și am aflat chiar zodia în care s-a născut Iisus, steaua care a fost ghida magilor, trimițându-i energia mirobolantă așa cum și cea mai mică părticică din univers își trimite energia înconjurătoare spre Pruncul nou născut.

Zodia Taurului este caracterizată printr-o perseverență nemaipomenită. Fiind zodie de pământ își trage energiile din inima Mamei Geea, zeița pământului care îi dă o nevoie imensă de recunoaștere și afecțiune. Și Mama Pământ dorește să-i întoarcem iubirea pe care ne-o dă oferindu-ne totul și în exemplul rodului în floarea de măr roz-albă, parfumată devenind mărul rubiniu, savuros, simbol al belșugului răsplătitor muncii, în Zodia Balanță.

Eu o mai cunosc pe Venice Pintea din Zodia Taurului. Din primul an al grădiniței a luat premiu pentru tablourile în care simțul culorii este deosebit. Apoi rând pe rând urmând cursuri de șah, karate și mai ales fotbal feminin, a luat mereu și mereu premiul I și al II-lea. Fiică a artistei, maestră a picturii Ramona Pintea care are expoziții în toată lumea și inițiază curentul expresivității prin extraordinara expresivitate a cuplurilor îndrăgostite la care se citește pe față miraculoasa iubire, această sinergie și a lui Alex Ionel Pintea, descendent din eroul național Pintea Viteazul, acel care a venit cu investitori englezi și a construit trei cartiere în Pipera, Venice a luat premiul la 23-lea la teatru în Guilford Anglia. Ea și mama ei îl plimbă pe Lucky, câinele lor pe care îl iubesc enorm în cartierul Perla 1, gândit arhitehtonic, ideal cu vegetație care parfumează aerul, de la flori și pomi. Nici Londra nu are asemenea cartiere cu blocuri având parcări subterane, care economisesc spațiul și îi face pe locatari fericiți iarna că nu trebuie să dezghețe mașinile și vara să intre în ele încinse.

Domnul Hornet este un asemenea mare ecologist. Invențiile dumnealui salvează Terra prin existența îngrășământului proiectat pentru o mie de ani care nu infectează chimic produsele agricole. Perseverenta muncă continuă din zori în noapte, s-a văzut acum când respins pe toate planurile de a continua să lucreze până a ajuns la treapta recunoașterii de către personalități ca Alexandru Mironov care l-a apreciat. Bucuria recunoașterii l-a umplut de satisfacție după munca asiduă.

Sigmund Freud și Lincoln și alte personalități, au scris că omul are în alcătuirea lui nevoia, de a fi recunoscut și apreciat de semeni. Domnul Iuliean Hornet are intrinsec în alcătuirea personalității dumnealui un zvâcnet de a nu se lăsa, de a continua, de a găsi soluții. A descoperit medicamentul  pentru virusul Corona, dar nu i s-au aprobat cercetările. Atunci cu propriile venituri la care statul român nu a contribuit cu nimic, și-a mai înființat o firmă ca să distribuie medicamentul. Ca trăsătură umană are un umor subtil, inteligent care punctează conversația. Umorul se insinuează chiar în propriul ton, chiar și în autoironia care țintește imbecilitatea promovată pe lume, aducând sfera urâtului, a nevoilor, a ideii unui sclavagism și implementării de boli omenirii. Înalt, cu o demnă ținută, cu ochi cercetători, curajoși ca și ai celui care oferă drumurile aurite omenirii, la portretul fizic se adaugă portretul moral.

Continue reading „Georgeta BLENDEA ZAMFIR: Să rămânem în aura realizărilor domnului Iuliean Hornet”

Al. Florin ŢENE: O stafie tulbură speranța

Piesă de teatru într-un act

Personajele:
Dreptaciul
– un om înţelept (poet) fără mâna stângă.

Stângaciul – al doilea om înţelept (poet) fără mâna dreaptă.

Vocea căpitanului

*

* *

 

SCENA l

 

(Se deschide cortina. În mijlocul scenei se află un om fără mâna stângă într-un decor schiţând interiorul unei capele ortodoxe pe un mic vas de croazieră. Printr-un hublou se vede oceanul nesfârşit. Dreptaciul îngenunchiază, se închină cu mâna pe care o are la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, aşezată în partea dreaptă. În surdină se aude un cântec bisericesc, împletindu-se cu vuietul valurilor. Se roagă.)

 

Dreptaciul:

  • Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai lăsat mâna dreaptă. Să pot a mă închina în faţa icoanelor tale. (Se închină). Bun ai fost şi eşti cu mine. M-ai învăţat să seamăn grâul, să îngrijesc recolta, să plămădesc pâinea, să aprind focul, să iubesc. Bat-o vina de mână stîngă. Mi-a retezat-o batoza! Eram în vacanţă şi ajutam părinţii la treierat Nu a ştiut dreapta ce face stânga. Altfel aveam şi eu ca toţi oamenii două mâini. Dar e bine şi aşa. Pot muncii. Îmi mângâi pruncii şi femeia. Pot aprinde focul ţinând cutia de chibrituri în gură şi băţul îl scapăr pe cadran. Doamne, ce bine că am mâna dreaptă! Cu această mână am câştigat banii necesari biletelor acestei călători pentru întreaga familie. Ţin şişterul să tai pâinea, s-o impart la cei dragi. Teognis din Megora spunea că… „Doamne, Te exprimi prin poet. Doar, Ştii că şi eu mă îndeletnicesc cu tainele metaforei. Pentru că mi-ai lăsat mâna dreaptă îţi mulţumesc. Iată, pot să fiu pe acest vas în drum spre Tărâmul Făgăduinţei. Cu această mână am putut muncii pentru a strange bani să plătesc această călătorie mult visată. Pot scrie versuri, pot răsfoi un ziar şi mai presus de orice pot muncii pentru a nu întinde mâna să cerşesc ajutor de la semeni. Ca poet nu sunt un risipitor al închipuiri mele.Nu sunt un nabab şi risipitor al lucrurilor mărunte. Şitiu, Doamne, că poezia a devenit o curiozitate fără curioşi. Nu se mai citeşte, nici măcar poeţii între ei nu se mai citesc. Eu, Doamne, mă bucur că mă citesc soţia şi copii… Însă ea, Poezia, a rămas „doamna artelor”. Îţi mulţumesc şi pentru acest fapt. Romain Rolland afirma: „Când ordinea înseamnă injustiţie, dezordinea e într-un fel un început de justiţie.” Este, Doamne un paradox pe care l-au trăit oamnii în perioada comunistă. Injustiţia „ordinii” comuniste am simţito cu toţi. Am publicat câteva cărţi, Doamne, pe care le consider că sunt însăşi viaţa mea prelungită în eternitate prin litere moarte ce vor trece din generaţie în generaţie, fiindcă acestea sunt litere moarte, pe care le-am vrăjit şi le-am înviat cu viaţa mea.

(Se ridică. Se îndreaptă către locul unde se aprind lumânări. Scoate câteva monede din buzunar, le aşează pe masă şi ia o lumânare, pe care o aprinde în lumânar, nchinându-se de trei ori. Apoi se îndreaptă către aceeaşi icoană, în faţa căreia îngenunche, rugându-se cu palmele unite în faţa pieptului.)

  • Doamne am aprins o lumânare să-mi luminez calea spre Tine. Am aprins o lumânare pentru întunericul neamului meu şi pentru sufletul tuturor celor ce-au ars pe rugul Cuvântului scris. Dar, să şti Doamne, Dumnezeul meu, că iubesc la fel de mult atât lumina cât şi întunericul. Amândouă sunt date de Tine. Fără întuneric nu ne-am bucura de lumină. Acesta ne face s-o vedem, fiindcă Dumnezeu este cel care consfinţeşte totul pe această lume. Totul fiind Datul Divin. Am aprins o lumânare pentru familia mea care se află în cabina acestui vas, pentru Eminescu, poetul neamului meu. El este Cuvântul prin care s-a întrupat literatura naţională în cea universală. Este fiul propriei opere şi părintele nemuririi ei. Am aprins o lumânare pentru Poezie, ea nu şi-a luat asupra ei menirea filozofiei, fiindcă este deasupra aceseia. Mă gândesc Doamne că în momentul când ar fi făcut acest lucru ar fi dispărut sublimul. Bine ai făcut acest lucru, Doamne. Am aprins pentru metaforă care este algebra superioară a cuvintelor, poezia este trigonometria metaforei. Doamne, te mai rog să-mi ierţi păcatele…

(Se ridică. Se opreşte în faţa hubloului privind imensitatea apei.)

SCENA II
(În scenă intră un om fără mâna dreaptă. Se apropie de icoana Apostolului Iuda zugrăvită pe peretele din partea stângă. Îngenunchiază numai cu piciorul stâng şi începe să se roage)
Stângaciul:

(Închinânduse cu mâna stângă la icoana Apostolului Iuda)

  • Apostole Iuda, ajută-mă să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Îţi mulţumesc că mi-ai lăsat mâna stângă. Pot mânca cu ea. Pot cerşi cu aceasta un ban de la cei cu… două mâini. La o adică şi de la cei cu mâna dreaptă. Poezia mea pe care o scriu nu-mi aduce nici-un câştig, însă cu cerşitul pot să-mi cresc copii, să-mi hrăneasc nevasta şi să mai… beau. Cu banii din cerşit am plătit biletele întreagii familii pentru călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei. Dacă nu ar fi proştii ăştia de miloşi care-mi pun în mâna pe care o mai am câte un bănuţ, de ajunge câştigul meu cât salariul unui şef, nu ştiu ce m-aş face. Apostole Iuda de ce nu mă cauţi? „Nu m-ai căutat dacă nu m-ai găsit” spunea Pascal. Această afirmaţie sugerează, Apostole Iuda, spirala veşniciei, a căutării… absolutului. Poate călătoria mea spre Tărâmul Fgăduinţei are şi acest scop. Pitagora spunea că „totul este orânduit după număr”, însă eu spun că numărul este orânduit după Totul, care simbolizează Datul naturii. Filozofii… spun că este vorba de Datul divin. Apostole Iuda spune-mi dacă greşesc. Eu nu cred în divinitate. Forma aceste lumi, Apostole, este legea în virtutea căreia se repetă motivul. Aceasta aminteşte de ritm. De aceea mă rog la tine ca acesta să consfinţească forma ce duce la Revoluţia Universală la care gândesc şi sper să înceapă. Forma fiind numărul idee, unealta principală a marelui Ordonator, sau natura, cea care aranjează cu arta. Mă rog pentru morţii care au participat la revoluţiile din istorie.

(Se ridică şi se îndreaptă spre locul unde sunt lumânări de vânzare. Scoate din buzunarul pantalonului o monedă. Aprinde o lumănare, dar nu se închină)

  • Mă rog pentru tine Apostole Iuda, tu… eşti deasupra tuturor minunilor naturii. Aceste minuni sunt, toate la un loc, creatorul tuturor creatorilor. Se spune că lucrând numai cu capul nu eşti fericit. Lucrând cu inima nu faci avere, şi nici nu eşti fericit. Pentru mine banul aduce fericirea, cu toate că propovăduiesc sărăcia în fericire. Eu zic… fericirea, Apostole, este Marea Revoluţie a celor umiliţi, săraci şi neputincioşi. Am aprins o lumânare, cu toate că nu cred în simbolul luminii acesteia, pentru bietul revoluţionar Bălcescu, pentru marele Marx, autorul cărţii „Capitalul”, dar şi pentru Che Guevara ce visa la o revoluţie mondială, pentru Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej şi prietenul meu de suflet Nicolae Ceauşescu… Poate mă întrebi Apostole Iuda de ce mă închin la tine. Păi… tu eşti cel care l-ai vândut pe Iisus pentru… Bine ai făcut. Era un impostor. Dar… totuşi, ai greşit! Trădându-L, şi fiind prins, răstignit, Iisus a devenit Martir şi simbolul creştinismului. Fără să doreşti… ai făcut un bine acestei religii. Însă, îţi apreciez buna … intenţie. După mine adevărata religie este comunismul. Iar Marx şi Lenin sunt simbolurile acesteia. Apostole Iuda! Aceşti oameni m-au învăţat să spun… nu privi că s-ar putea să vezi, nu asculta că s-ar putea să auzi… nu lua hotărâri că s-ar putea să greşeşti faţă de cauză, nu trăi că s-ar putea să mori.

(Se ridică. Fără să se închine)

SCENA III

Dreptaciul:

(Se apropie de Stângaciul)

  • Suntem plecaţi de o bună bucată de vreme şi nu se vede, încă, Tărâmul Făgăduinţei.

Stângaciul:

  • Nu este departe. Presimt că ne apropiem de el. Dacă vom fi uniţi pe această insulă plutitoare în caz de furtună vom ajunge acolo. Unitatea ne v-a face să atingem idealul nostru.

Dreptaciul:

(Punând mâna streaşină deasupra ochilor şi privind în zare)

  • Nu se vede ţărmul. Abia aştept să ajungem. Întreaga mea familie numai despre această clipă vorbeşte. Speranţa este mare. Dacă acest Tărâm ne v-ar dezamăgi?

Stângaciul:

  • Nu vom fi înşelaţi în speranţele noastre. Nu curge miere şi unt acolo,
    dar ideea că toţi suntem egali ne v-a face să fim fericiţi. Întradevăr, pe Tărâmul
    Făgăduinţei chemarea lui Marx „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” ne conduce spre idealul nostru de veacuri, Comunismul. Această lozincă de luptă, a noastră, apărută pentru prima oară în „Manifestul Comunist”, redactat de Karl Marx şi Friedrich Engels, este cea mai frumoasă chemare la luptă. Acolo pe Tărâmul Făgăduinţei… proletariatul a câştigat.

Dreptaciul:

(Surprins)

  • Nu! Nu ai dreptate! Acolo oamenii, indiferent de condiţia socială, sunt egali în faţa legilor. Conducătorii sunt aleşi prin vot secret şi universal. Sunt liberi să se exprime, să se asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să…

Stângaciul:

(Întrerupându-l)

  • E altfel. În mod sigur este aşa cum îţi spun. Acolo conduce proletariatul. Oamenii au dreptul la muncă în instituţiile statului şi nu în fabricile capitaliştilor, care îi exploatează până la sânge. Acolo nu există proprietate particulară. Aceasta este în mâna celor ce muncesc. Acolo nu există exploatarea omului de către om. Acolo sunt activişti care supraveghează respectarea acestor principii. Acolo munca este răsplătită după necesităţi şi nu după valoarea ei. Dacă ai mai mulţi copii primeşti salariul mai mare…

Dreptaciul:

(Precipitat)

  • Bine, bine… dar, dacă acel om este leneş şi nu munceşte la fel ca ceilalţi? Principiul pe care-l susţii încurajează lenea. Activiştii se vor comporta mai rău decât… patronii, de care faci vorbire. Se vor comporta cu averea tuturor de parcă ei ar fi proprietarii acesteia. Va fi exploatarea omului în numele unei ideologii.

Stângaciul:

  • Nu! Este cum îţi spun eu. Dacă ar fi altfel, atunci ce vom face noi care avem câte o mână? De tine este bine, că ai… dreapta, dar, eu…

Dreptaciul:

  • Cred că acolo pe Tărâmul Făgăduinţei există o protecţie socială puternică. Acolo omul potrivit este la locul potrivit. Noi ca poeţi dacă scriem pe placul cititorilor cărţile se vor vinde şi din drepturile de autor vom trăi. Soţiile noastre vor lucra conform competenţelor şi al studiilor…

Stângaciul:

  • .. nu… nu! E altfel! Acolo, cărţile noastre scrise în spiritul ideologiei se vor tipări în zeci de mii de exemplare. Indiferent de vânzare vom primi drepturi de autor consistente.

Dreptaciul:

  • Dacă este aşa… vai de literatura Tărâmului Făgăduinţei. Atunci… nu-ţi mai trebuie talent. Este de ajuns o ştiinţă a scriituri şi… multă ideologie. Vom scrie fără să ţinem cont de gustul cititorilor?

Stângaciul:

  • Cititorii sunt obligaţi să înghită „pastila”pe care le-o servim. Ei fiind liberi să se exprime, să se asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să..

(După o pauză.)

  • Abia aştept să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Acolo toţi gândesc ca mine. Este societatea mult visată. Cred în forţa omului ce supune natura. Trebuie s-o supunem. Unii zic că se răzbună atunci. Aiurea! Omul e stăpânul ei. I-a să mă duc la uşă să văd dacă s-au străns ceva bani. Mi-am pus o şapcă rablagită cu un bilet…

(Întredeschide uşa, se apleacă, ia şapca şi biletul. Numără banii strânşi .Apoi satisfăcut citeşte biletul)

  • Bravo! Un om cu amândouă mâinile nu câştigă în câteva ore cât am primit. Sunt darnici oamenii. Proşti, de darnici ce sunt. Dar şi eu sunt un mare poet. -au impresionat versurile mele.

(Citeşte biletul cu glas patetic.)

  • „Ajutaţi un poet, unul din sărmani/ cu famile grea şi fără bani/ Să muncesc nu pot, nu am o mână/ Fiţi milostivi, s-aveţi o viaţă bună!”

(Către icoana Apostolului Iuda)

  • Sunt deştept, nu? Asta trebuie să învăţăm! Să ni se dea! Aici, pe vas, să dea ăştia cu bani şi cu două mâini, iar acolo să dea statul. El are de unde.Doar e bogat. Că muncesc toţi şi primim răsplată egală. Vorba aceea… ori toţi să munciţi, ori eu să primesc. Asta este adevărata societate a viitorului. Când voi ajunge acolo… cu ideile mele precis ajung… activist al partidului conducător…

(Ia un scaun, îl pune în mijlocul scenei.Se aşează pe el şi imită ceea ce ar trebui să facă ca activist. Gesticulează.)

  • Stimaţi tovarăşi, partidul ne învaţă că munca înnobilează omul. De aceea vă
    îndemn să munciţi… Sus munca, tovarăşi!

(Către public)

  • Să nu ajung eu la ea. Tovarăşi, munca este izvor de sănătate!

(Mai în şoaptă, către public)

  • Lăsaţi-o pentru bolnavi. Munca l-a transformat pe om. Aici, pe Tărâmul Făgăduinţei suntem egali în drepturi. Iar în privinţa obligaţiilor trebuie să… mai discutăm. Cine nu respectă aceste principii, nu are ce căuta în societatea noastră. Îl eliminăm. Eu… tovarăşi, în ţara de unde am venit, începusem să construim o societate ca aici, dar nişte derbedei cu ajutorul unor agenturi străine ne-au înlăturat de la putere. Adică… a înlăturat proletariatul de la conducerea ţării. Eu… ca proletar, vă spun cinstit, mă sculam la ora 9. Gustam o bucată de muşchi ţigănesc, beam o gură de vizichi, nu-mi plăcea. Să-l ia dracu’, avea gust
    de ploşniţe.

Se strâmbă)

  • Ieşeam din vilă, dată de partid, şi mă urcam în limuzina cu şofer, dată tot de
    .. şi plecam către sediul Comitetului. S-o ia dracu’ de viaţă. Visam la mai mult.

(Se uită către icoana Apostolului Iuda)

  • Să nu te superi că am amintit de duşmanul tău … drrr…racul!

(Se ridică de pe scaun.În clipa aceea intră Dreptaciul)

SCENA IV
Dreptaciul:

(Se adresează către Stângaci)

  • Nu prea a fost greu. A trebuit să ţin de cârmă în direcţia indicată de acul busolii. Mereu înainte, spre sud-est. În timp ce căpitanul a trebuit să coboare în sala maşinilor pentru a unge volanta. Se încinsese de atâta frecat cu biela.

Stângaciul:

  • Cum spui, nu a fost mare lucru. E bine când omul munceşte. Eu… am stat de vorbă cu sfinţii aceştia.

(Arată către pereţi şi sală)

  • Le spuneam că munca înnobilează omul!

Dreptaciul:

  • Această afirmaţie, întotdeauna, trebuie urmată de exemplul personal.

Stângaciul:

  • Vrei să spui că trebuia să merg şi eu!?

Dreptaciul:

  • Nu am spus asta.

Stângaciul:

  • Ba, ai spus-o! Expresia ta: „Trebuie urmată de exemplul personal”nu face aluzie la mine?

Dreptaciul:

  • Dacă te simţi cu musca pe căciulă… nu sunt eu de vină!

.
Stângaciul:

  • Mă faci că sunt cu musca pe căciulă. Ce mai. Mă faci şi demagog. Mâine, poimâine, chiar vei scrie o satiră cu…aluzie la mine.

Dreptaciul:

(Serios)

  • Toate acestea sunt aberaţiile unui… frustrat. Singur te acuzi. Iar despre satiră să nu mai vorbim. Eu am scris satire, tu…

Stângaciul:

(Iritat)

  • Doreşti să-ţi spun ce este satira?

Dreptaciul:

  • Nu! Doar îţi spun că ea este ochiul care plânge pentru a râde celălalt.

Stângaciul:

(Ironic)

  • Intr-o societate perfectă spre care ne îndreptăm, satira ta nu-şi
    are rostul. Chiar este interzisă. Acolo eu sunt fiul comunităţii.

Dreptaciul:

(îngrijorat)

  • Dacă o fi cum zici, noi vom fi parte a comunităţii. În concluzie nu suntem noi. Suntem comunitate. Iar comunitatea se regăseşte în noi. Rezumând la mine, pentru a nu generaliza, şi a nu te supăra, dacă comunitatea sunt eu, şi eu sunt comunitatea, atunci totul se rezumă la un eu disperat. Dacă ar fi aşa, atunci… degeaba fac călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei.

Stângaciul:

  • Omul trebuie să fie loial societăţii în care trăieşte. Trebuie să muncească pentru comunitate şi apoi să se gândească la el. Comunitatea trebuie să fie bogată.

Dreptaciul:

  • Şi oamenii săraci!?

Stângaciul:

  • Membrii comunităţii trebuie să fie egali între ei. Mai presus… este comunitatea şi Ţara!

Dreptaciul:

  • Adică… ţară bogată cu oameni egali în sărăcie.

(Sună telemobilul Stângaciului. Bagă mâna în buzunar şi scoţând aparatul îi cade şi grămada de bani strânşi din cerşit).
Stângaciul:

  • Blestemaţilor! Altă treabă n-aţi avut decât să cădeţi.

(Se apleacă, îi strânge grămadă.şi îi bagă în buzunar)

  • Da! … Sunt în capelă, nevastă… Sigur… Vin imediat.

Dreptaciul:

(Mirat)

  • De unde atâţia bani?

Stângaciul:

(Grăbit, în drum spre uşă)

  • De la călătorii milostivi…

(Iese trântind uşa după el)

SCENA V

Dreptaciul:

(În genunchi în faţa icoanei Sfântei Marii cu Pruncul. Se închină.)

  • Doamne, Doamne,mare este grădina Ta.

(Se ridică. Se plimbă gânditor.) Continue reading „Al. Florin ŢENE: O stafie tulbură speranța”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Germinație

GERMINAȚIE

            

La marginea de răsărit a câmpiei

spicul de grâu

despică dogoarea

în amiezi.

 

Bate inima pământului undeva

și în templul câmpiei

-Sămânța-

și o mână semănând,

semănând, semănând,

visul ei de floare

cu alte semințe.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (3)

urmare din http://www.logossiagape.ro/2020/05/12/victor-ravini-castravetia-sau-balamucul-vesel-2/

 

O pereche de pantofi

Dumitru, până a fugit în Italia, a trăit în București cum putea, din ce se nimerea. Se aciuase într-o echipă de rugby, unde primea ceva bani, uneori și mâncare. Mai trăia și din pictura unor decoruri pe la nu mai știu ce teatru. Mânca pe unde apuca și cam rareori pe săturatelea. Cam prin vremea aceea, Victor era miner în subteran și apoi a intrat la școala aia tehnică de topometrie, în București. N-are importanță asta. Pentru Dumitru, foamea era ceva așa cam cât Himalaia. Odată, s-a dus la una, la care mâncase cândva o oală de sarmale. Așa face și lupul: unde a mâncat odată un miel, mai vine și la anul. De data asta, aia nu avea nimic de mâncare prin bucătărie. Dar nimic. În cele din urmă, oricum, nu s-a dus la ea degeaba. Cineva a sunat la ușa ăleia. Aia l-a împins pe Dumitru într-o debara de acolo, din bucătărie. Deschide ea ușa, intră un amant al ei, un chirurg care făcea operații pe creier în echipa celebrului Arseni. Chirurgul i-a dat ei un cadou, frumos învelit într-un ziar și i-a făcut semn să-l pună în frigider. Dumitru, din debara, n-a văzut și n-a auzit nimic. Ea a pus cadoul în frigider, fără să-l mai dezvelească din ziar. Frigider Fram, primul frigider românesc, în care nu avea nimic, nici măcar vreo conservă. Și se duc dumnealor, aia și cu ăla, în dormitor. În debaraua aceea, era negură beznă și puțea a naftalină. Dumitru a deschis binișor ușa și a mers tiptil în vârful degetelor de la picioare, să deschidă ușa de afară, ca să plece acasă. Dar se răzgândi și își zise să nu plece până nu mai dădea totuși încă o raită prin bucătărie, poate o găsi totuși ceva cât de cât. Deschise ușa la frigider și vede acolo ceva ambalat în ziar. A desfăcut ziarul ușurel să nu foșnească și a pus pe masă cadoul acela magnific, în toată măreția sa. Vai ce tort de ciocolată mare și frumos, cu frișcă și cu flori de marțipan pe el. Dumitru a luat o lingură și s-a așezat la masă. De hămesit ce era, l-a înfulecat cu lingura una după alta, cum ar fi mâncat ciorbă. Înghițea ca un aspirator, a mâncat întreg tortul, n-a mai rămas nimic. A râcâit bine cartonul și ziarul cu lingura. Și a uitat că trebuia să dispară de acolo. S-a mângâiat pe burtă și a adormit pe scaun. S-a trezit când a auzit o ușă scârțâind și apoi vocea amantului ăleia. Dumitru n-a mai apucat să iasă pe ușă. Abia a apucat să se ascundă după o draperie. Amantul a venit în bucătărie și s-a dus drept la frigider, unde văzuse că pusese aia tortul. Frigiderul gol. Ambalajul tortului era pe masă, dar tortul nu mai era nicăieri. Cartonul de la tort, era gol, bine râcâit de ciocolată, cu lingura alături. Chirurgul de creiere a făcut o criză de nervi. „Mâncat!? Cine să-l fi mâncat? Imposibil. Așa ceva nu este posibil!”

Tizul meu, adică Victor, fiul lui Duță, nu se ducea la ta-so la spital, ci se ducea Dumitru, nepotul. Duță i se plângea lui Dumitru că Victor nu venea pe la el să îl vadă. Și se văieta că avea dureri. Îl dureau locurile unde fusese tăiat și cusut. Pe lângă asta, mai avea dureri, așa le simțea, ca niște arsuri în picioarele ce îi fuseseră tăiate. Avea furnicături și mâncărimi nesuferite și îi venea mereu să se scarpine pe picioarele, pe care nu le mai avea. Era un chin așa de insuportabil, încât îi venea să își taie cu cuțitul picioarele, care deja îi fuseseră tăiate. Dacă ar mai fi avut picioare, s-ar fi dus și s-ar fi aruncat pe fereastră, că nu mai putea trăi, de dureri și mâncărimi. Duță i s-a plâns lui Dumitru că nu putea dormi. Îi dădeau pastile, îi făceau injecții să adoarmă. Era terorizat de coșmare înfricoșătoare, sărea din somn în spaime, nădușit, făcea crize de groază, angoase sau cum le zice și striga după ajutor. Se uita îngrozit împrejurul său cu ochii bulbucați, se îneca respirând cu sughițuri, scotea urlete disperate, iar ceilalți bolnavi din salon, treziți din somn și personalul, nu puteau ști dacă el, cu ochii căscați uite așa de mari, îi vedea sau nu. El tremura de frică și se ferea de ei, îi lovea cu brațele când se apropiau de el să-l liniștească. Duță suferea într-atât de cumplit, încât nici nu l-a întrebat pe Dumitru ce căuta el la București, ce făcea acolo și din ce trăia. Nici măcar nu l-a întrebat ce s-a întâmplat cu tatăl și cu mama lui. Adică Alecu, fratele lui Duță, dacă mai știa ceva despre ei. Cum spuneam, nu l-a întrebat pe Dumitru nimic. Sau măcar să-i fi dat ceva bani, că oricum, era nepotul lui de frate.

Dumitru l-a ajutat pe Duță când să plece pentru ultima dată de la spital, din București. Spitalul a făcut o excepție de la directivele comuniste și l-a dus cu o salvare la Gara de Nord. Dumitru i-a spus lui Victor să vină să-l ajute să-l care la tren pe bietul lui tată înjumătățit. Dar n-a vrut să vină. Nu putem ști de ce. Să-l întrebăm pe doctorul Sigmund Freud. Dumitru l-a cărat cu ajutorul unuia dintre fomiștii cu care locuia împreună într-un subsol. Cică odată li s-a spart o țeavă de canalizare din tavan și era să-i înece în borhotul ăla. Cum l-or fi cărat. Pe Duță, nu borhotul. Noroc că, fără picioare, nu mai era la fel de greu pe cât fusese. Adică Duță. Oricum, nu se putea văieta că îi atârnau picioarele. Parcă era o zicală veche: „Călare pe cal și se vaietă că îi atârnă picioarele.” L-au urcat în tren și l-au pus în compartiment pe banchetă, rezemat ca un sac, să nu cadă. Era la clasa a doua și avea rezemătoare numai pentru un cot, să se sprijine. Bine că nu era la clasa a treia, că acolo era bancheta de lemn, nu cu mușama ca la a doua.

Duță i-a dat lui Dumitru un ceas de buzunar, din aur, iar celuilalt i-a dat o hârtie de o sută de lei, cu Bălcescu, cum era atunci. S-a indispus și a oftat, că nu avea niciuna de douăzeci și cinci de lei, cu Vladimirescu. A băgat înapoi în buzunar teancul de sute. Așadar ar fi avut bani să-și cumpere bilet la clasa întâia, unde ar fi fost doar șase în compartiment, nu opt. Cu fotolii de catifea, pe moale, mai ales că el acum era cum era. Dar așa călătorea el întotdeauna la clasa a doua, ca să nu bată la ochi că mergea cu a întâia.

Ce să facă Dumitru cu un ceas de buzunar? Nu prea mai avea nimeni așa ceva. De aur, însă nu mergea bine, ar fi trebuit dus la ceasornicar, să-l repare. L-a vândut la Talcioc și a trăit bine o săptămână, împreună cu prietenii săi flămânzi. Aproape de fiecare dată când l-am mai întâlnit pe Dumitru la Geneva sau când a fost el la mine la Göteborg, mereu revenea la ceasul acela. Cred că îi părea rău că l-a vândut. Ce l-o fi apucat pe unchiul său Duță, să-i dea acel ceas? El, care era renumit că era zgârcitul zgârciților. Se știa în tot orașul că, de zgârcit de era, cică își vânduse și verigheta. Chiar el îi spusese soției că fusese nevoit să o vândă, că nu mai avea bani de tramvai prin București. Înainte să-l amputeze. Însă unii spun că i-ar fi furat-o una din șteoalfele lui.

Trenul a pornit, iar Duță s-a ținut cu mâinile de plasa de sus unde se puneau bagajele, ca să nu se răstoarne. Îi amorțeau brațele și a trebuit tot timpul să se țină când cu o mână, când cu alta și i se cam închideau ochii. Dar se trezea mereu, că îl împingeau călătorii de alături, când cădea peste ei. S-a auzit prin oraș că se izbea cu capul de peretele compartimentului. Cine le-o fi spus? Unii ziceau că se dădea singur cu capul de perete, alți ziceau că îl zgâlțâia trenul. N-are importanță. O ducea greu și cu circulația sangvină în brațe. Păi cum să nu? Trenul trecu pod după pod și ajunse la podul cu pricina, de unde cică aruncase aurul. Trecea trenul peste pod, iar Duță s-a uitat îndurerat la râul învolburat, cu apa murdară, neagră. Îi venea să urle, s-a abținut, dar până la urmă chiar a răgnit ca din gură de șarpe. Călătorii s-au întors spre el și l-au compătimit auzindu-l urlând așa, crezând că urla din cauza durerii de la tăietura picioarelor. Tot ce îi mai rămăsese din corp ședea pe acele tăieturi, sus de tot, la bazin, la centura pelviană, sau cum se numește. Ajunse trenul și la Castraveția. L-au trezit călătorii, l-au luat pe sus și l-au coborât din tren. De milă și ca să scape de el.

Nu-l aștepta nimeni în gară, deși trimisese telegramă, ca să-l aștepte soția cu o trăsură, cum era atunci, cu cai. N-o fi ajuns telegrama. L-au dat jos, l-au așezat pe peron, sprijinit de un stâlp, un lampadar sau ce era și s-au urcat la loc, că fluiera trenul să plece fără ei. Alții, care coborau acolo fiindcă erau din oraș, ocoleau mai pe departe, ca să nu fie nevoiți să dea ochii cu el și să fie nevoiți să îl salute ca de obicei cu „Să trăiți, domnu’ doctor!”, pentru că se jenau de situația aceea așa de penibilă. Și firește se gândeau, cât mai putea avea de trăit un om ajuns în așa hal. Era o stație mică, iar între două trenuri nu mai rămânea nimeni în gară. Niște muncitori din gară erau foarte ocupați să se ducă de colo-colo de-a lungul șinelor cu o scară pe umeri. Se duceau și se întorceau. Era foarte important ce făceau. Așa era la CFR pe atunci. Până când au băgat de seamă că era ceva pe peron. Au crezut că uitase careva vreun bagaj și s-au dus să vadă ce era. Când au văzut că era o jumătate de om, erau gata să li se facă rău. Dar erau ceferiști și mai văzuseră ei oameni tăiați de tren. Au fluierat din degete să vină șeful de gară. A venit șeful gării și l-a trezit pe Duță din sforăituri și horcăieli.

Continue reading „Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (3)”

Ben TODICĂ: Celula SF 4 (Limba binecuvântării)

Iisus a spus: „Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10,9). Pe nici o altă cale nu este cu putință să intri în Împărăția Cerurilor. Însă „poarta” este strâmtă. Acum ni se ia și această poartă. Simbolurile Credinței, ale Înțelepciunii și ale Conștiinței ne sunt încet spulberate. Limba Română este cheia de la portița Domnului. Toate națiunile avem o cheie diferită, ni s-au dat chei diferite la Turnul Babilonului și vibrațiile limbii ne reprezintă ca națiune, popor ales prin cheia dăruită. Ne-a ales să fim români, pe alții i-a ales să fie saxoni, evrei, germani, slavi, arabi, chinezi etc. Oricât de perfect vei învăța o altă limbă și oricât de credincios vei fi prin comportament, nerespectarea darului care e în AND-ul tău nu te va ajuta să treci prin Poarta Domnului. Structura adn-eului s-a aranjat atomic prin vibrația și frecvența iubirii părinților, de la formarea ta în pântecul mamei și la intrarea în lume i s-a adăugat darul limbii. Această cheie ni se fură azi. Ni se remodelează Instinctul, adevărata noastră sabie înăbușită de rațional. Ni se omoară capacitatea de gândire. Se desființează parcările de pe străzi și se pun balustrade de separare între pietoni pe trotuare ca să ne separe de cei din direcția opusă și apoi se marchează trotuarul cu linii de distanțare de cel din față și spate. E comic! Nu?

La noi, în România se separă deja grupurile și prin vorbire. Golănașii de stradă îi trag cu englezescul “OK” și franțuzescul “UiUi”, care în engleză înseamnă ”fă pipi băiețel și supune-te”. Dar asta se făcea și pe vremea comunismului, pe bulevardele orașelor mari “Șmecherașii de Bucale” tot cu “OK” și “I love you baby” îi trăgeau pentru că asta face Lucifer, se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu de fiecare dată. Acesta e motivul pentru care au fugit de acasă toți răzvrătiții, ca să demonstreze că ei sunt dumnezei. Înțelepciunea și Conștiința nu au nicio legătuă cu orânduirea, ci cu dumnezeii ei. Președintele Iohannis, fost profesor de fizică care înțelege că suntem energie și nu are probleme cu vibrația limbii române sau a celei engleze, că el se roagă în germană, motiv pentru care nu-i pasă de tradiția și respectul limbii neamului care îi afectează imunitatea. Domnul președinte nu a dat nicio lege în apărarea  și conservarea etichetei în societate și instituții. Totul merge, bani să iasă. Acest amestec de limbi crează în conștiința omului un fel de ciorbă spirituală, un fel de război psihologic împotriva trunchiului uman.

Dumnezeu i-a dat un pic de nas lui Lucifer și acum, el și-a luat lumea în cap. Oamenii  se vor întâlni în restaurant separați ca și găinile în cuști, distanțați unii de alții, în avioane scaunele distanțate, iar prețul biletului de trei ori mai mare. Cred că vor desființa și stadioanele și vor rămâne doar câteva echipe pe pământ care își vor televiza meciurile global ca să poată fi viabile financiar; în magazine și piețe vom intra într-un cordon buclă continuă și restul cumpărăturilor prin internet. La comuniști te înghesuiai unul în altul și făceai haz de necaz cu bancuri, acum îți vei spune bancuri singur, însă nu cred pentru că adus în starea asta, devii găină. Se pune atâta presiune pe omul din vestul democrat să supraviețuiască încât m-a dus la concluzia că eram mult mai liber în comunism. După cele opt ore de muncă eram liber să-mi exersez înțelepciunea și conștiința și chiar s-o împletesc în trăiri noi cu cei din jur în comunitate. Vestul, l-am găsit înlănțuit de griji și îngrijorări pentru supraviețuire. Când ai golani cu peste o sută de miliarde de dolari din care, 90% din ei aparțin prin taxa societății, iar 99% din populația planetei trăiește la un nivel de milă, și asta după o sută de ani de progres tehnologic îți vine să plângi. Lor ce le pasă: Dezbină și controlează!

Demolarea și ștergerea din istorie a personajelor istorice este parte din ștergerea identității promovată de globaliști. Ei să vină după…, și te dau afară de pe teritoriu, spunându-ți că tu nu mai poți demonstra că ești parte din acel loc. Toate imperiile s-au format pe spinarea sclavilor și a jefuirii localnicilor și chiar exterminarea culturilor locale. Tu ai ales să emigrezi în imperiul creat de Căpitanul Cook și acum îi dai jos statuia? Dacă nu era Cook, tu rămâneai acasă. Nu exista America. De ce ai mai emigrat? Ai emigrat într-un loc creat de el, deci respectă-l. Dacă îl dai jos, atunci globaliștii te vor da afară pentru că acele locuri nu mai există acum pentru că ai ars documentul de identitate. Asta reprezintă urmele vechi arheologice și cultura scrisă și cântată etc. Treziți-vă Conștiinta și judecați! Cine controlează prezentul, controlează trecutul și identitatea ta pentru că tu ai renunțat la identitate prin distrugerea trecutului tău. Dacă, îi dai jos pe Ștefan, pe Mircea, Mihai și Țepeș, ce mai rămâne? Nimic! Ești un nimenea în drum. Primești un picior în fund de la străin și roiul la spălat bătrâni  prin Europa, CARE E DE FAPT A TA, nu numai a lor.  După ce i-ai apărat sute de ani de năvălirile barbare, acum trebuie să te rogi de ei să te primească în casa ta? Sclavagismul e crâncen azi, e modern și deasemeni tributul către imperii e ascuns sub numele de taxe.

Să accepți desființarea instituțiilor, de exemplu poliție, pușcării, școli, spitale etc. create de-a lungul sutelor de ani, e permisă de globaliști sau de cei care vor să schimbe lumea, tocmai cu intenția de a desființa totul pentru a aduce un sistem nou de exploatare. Protestele care au loc sunt premise până servesc scopul noii orânduiri să se implimenteze – Construirea Societății Biotech.

Grupurile astea din Valea Siliconului care se cred Lucifer, că ei știu totul mult mai bine despre ce-i bun omului, au hotărât un nou experiment al vieții pe Terra.

Ce ne demonstrează această vale prin viteza evenimentelor e că nimic nu e la voia întâmplării și natural, și că totul este programat și direcționat cu zeci de ani înainte de a se întâmpla. Toate războaiele de pe pământ în ultima sută de ani și chiar dintotdeauna, putem zice, nu au avut loc din motivele prezentate lumii, ci au fost plănuite dinainte, cu intenția ca rezultatul să duc în ținte și scopuri pregătite dinainte. Cultivăm în mase onoare, cinste, frumos, bunătate, iubire, curaj ca să putem noi, cei din umbră cultiva cu înfierare, înveninare și violență pasul înspre ținta gândirii noastre. Minciuna e esența speciei umane. Așa înaintează. E un sistem care conduce evoluția speciei de zeci de mii de ani. Abandonarea acestui mecanism se face doar prin înțelepciune și conștiință, fapt care ne direcționează (pentru conservarea minciunii) în direcția desființării lor. Gândiți-vă că noi fiind împinși spre frumos, îi ajută pe “ei”, să coboare tot mai adânc în întuneric și pornind de la premiza asta: că dacă noi am renunța la frumos și am cultiva urâtul i-ar face oare pe diavoli să renunțe la urât? E ca și cum, eu ca bunic m-aș apuca să port pantaloni cu turul mai jos de genunchi, presupunând că asta l-ar face pe nepot să-și ridice pantalonii mai sus pe talie? Credeți că ar merge?

Continue reading „Ben TODICĂ: Celula SF 4 (Limba binecuvântării)”