ÎNVREDNICEȘTE-NE MĂRITE EMINESC
Renaști, în fiecare an, a câta oară?
În luna înghețat-a lui Gerar,
Când fulgi de nea din ceruri lin coboară
Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.
Renaști a fi o nouă Bobotează
A sufletului nostru creștinesc,
Ca să ne ții a noastră veghe trează,
Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.
Să ne aduci aminte că sub humă
Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,
De care în povești, smerita Bună,
Mereu spunea că fost-au buni și drepți.
Și ei aminte încă să ne-aducă
Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,
Ce di-nceput arareori apucă
Trăiască-n pace doar bucăți de ani.
Și ăstei țări smerelnice și bune,
Mereu prea risipită-n guri de rai,
Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune
Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.
Și crângului pădure să se facă,
Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,
Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,
Cu dulcea ta codană-n tăinuit.
Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,
Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,
Dezlege-mi taine de-nceput de viață
Și umble-mi prin tărâmul celălalt.
Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți
Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,
În urma ta-s puzderii de poeți
Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.
Și-apoi mărite, pune-ne pe geană
Înlăcrimate boabe de iubire,
Și-n sufletele noastre de prihană
Iertare la păcate,… mântuire.
DE S-AR PUTERE
Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere
Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere
Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire
Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.
Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri
Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,
Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire
Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.
Şi-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare
Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,
Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns
Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.
Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare
Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,
Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară
Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.
Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,
Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere
Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,
Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,
Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare
Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,
Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând
Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.
Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,
Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată
Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,
Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare
Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers
Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,
Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând
Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.
O CLIPĂ DOAR GÂNDIND LA TINE
Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,
Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,
Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,
Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.
Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:
Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,
Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat
Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.
Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput
Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,
Când iubirea de moșie era viața dată vamă,
Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.
Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers
Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,
Bolta noapți înstelate cu luceferii în roi
Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.
Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,
Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,
Ce-i genunea care naște universul din nimic,
Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.
*
Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc
Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,
Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,
Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.
Noi, întinători în toate, într-o rugă lăcrimată
La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,
Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,
Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.
TU MARE DOMN AL LIMBII ROMÂNEŞTI
Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti
Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,
Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti
De la izvorul lor, spre veşnicie.
Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri
Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,
Pe care noi le-am întrupat în mituri
Ce minţii noastre dau adesea ghes.
Tu ne-ai întors trăirea în pruncie
Să mai simţim cum fost-am la-nceput,
Să ştim că-n puritate-a fost să fie
Curatul vieţii-n care-am încăput.
Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea
Să ne-nfioare simţul omenesc,
Divinul să ne-mbete fericirea
Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.
Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure
Să ne-ndulcim simţirea cu senin,
Să ştim că frumuseţea-n veci purure
Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.
De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea
Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,
Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea
Cum au făcut vitejii mei străbuni.
În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare
Să-i picuri pe acei ce pătimesc,
Să mi-i înalţi pe rând, pe fiecare,
Din păcătoasa tină, spre ceresc.
*
Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti
În suflet te vom face veşnicie,
Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti
Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.
IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE
Tu steaua mărilor,
Luceafăru-nserărilor,
Lumina veacurilor
Care-au trecut,
Făne-nceput
Citindu-ți gândurile,
Iubindu-ți cânturile,
Simțindu-ți dorurile
Ce le-ai avut
Și ți-au trecut,
Înfiorându-te,
Smerindu-te,
Căindu-te,
Că n-ai putut
Să fi avut,
Toate pământurile,
Cu toate cerurile,
Și toate mările
Să le păzești,
Să le-mblânzești,
Să le-ndulcești,
Cu dragostea ta.
Seca-vor mările,
S-or stinge zorile,
Veni-vor uitările
Peste pământ.
Da-n al nost’ gând,
Mereu tu stând
Ne fi-vei sfânt,
De închinat,
De lăudat,
De neuitat
Vecii la rând.
REÎNTORSUL
Lui Eminescu
Motto:’’ Din teiul neuitării înflorit
Înmiresmată ploaie mi se cerne,
Să plângem cel Luceafăr nemurit
Plecat în amitire, prea devreme’’.
Rătăcitor prin Căile Lactee
Spre stele ce se văd ori au apus,
O clipă s-a oprit din drum să-mi steie
De vorbă cu Măritul, colo sus.
Să-i spuie câte multe îl apasă,
Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,
Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă,
De cel izvor, de iarba înverzită,
De fata ce i-a dat o sărutare
Făcându-i fericirea înmiită,
De marea necuprinsă-n legănare,
De lacul din pădurea adormită,
De viaţa lui trăită în durere,
De cei străbuni din mituri care-l cheamă,
De Doina noastră veche unsă-n miere,
De luncile-n florite fără seamă.
Măritul îl ascultă, şi îl doare
Că mi l-a pus devreme-n veşnicie,
Porunci a dat, din ceruri să coboare
Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.
ÎNVREDNICEȘTE-NE MĂRITE EMINESC
Renaști, în fiecare an, a câta oară?
În luna înghețat-a lui Gerar,
Când fulgi de nea din ceruri lin coboară
Când scârțâie pe uliți, urmele de car.
Când scânteie ninsori pe urmele de car
Renaști a fi o nouă Bobotează
A sufletului nostru creștinesc,
Ca să ne ții a noastră veghe trează,
Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.
Să ne aduci aminte că sub humă
Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,
De care în povești, smerita Bună,
Mereu spunea că fost-au buni și drepți.
Și ei aminte încă să ne-aducă
Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,
Ce di-nceput arareori apucă
Trăiască-n pace doar bucăți de ani.
Și ăstei țări smerelnice și bune,
Mereu prea risipită-n guri de rai,
Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune
Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.
Și crângului pădure să se facă,
Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,
Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,
Cu dulcea ta codană-n tăinuit.
Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,
Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,
Dezlege-mi taine de-nceput de viață
Și umble-mi prin tărâmul celălalt.
Când vii napoi în versuri să ne-nveți
Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,
În urma ta puzderii de poeți
Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.
Și-apoi mărite, pune-ne pe geană
Înlăcrimate boabe de iubire,
Și-n sufletele noastre de prihană
Iertare la păcate,… mântuire.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
15 iunie, 2020