Adrian BOTEZ: Grupaj poetic (partea I)

CHEMAŢI VISELE LA VORBITOR

 

chemaţi visele la vorbitor – şi spuneţi-le

că eu – în adâncul temniţei – mor

 

să-şi caute – tot printre cei cu înspinată

 

coroană – stăpân: să uite

din mine – tot ce nu

am sângerat să rămân

***

 

PLÂNGERE CĂTRE DUMNEZEU

 

ce să facem – Doamne – cu suferinţa şi cu moartea

cu păsările care zboară doar noaptea

ce să facem cu trupul – când i s-a prelins inima

ce să facem cu ziua – când simţim că e ultima?

 

prea multe lăsaşi – Doamne – să se zvârcolească-n

sfântul văzduh şi să se

războiască întru putere:

 

cântarul lumii se strică

chiar toate-ale totului când se ridică

spre lumină: trebuie puţină

asprime şi plivire

altfel degeaba  –  Doamne – ai trudit la nemărginire

***

 

VENEŢIA

 

în palate s-au tolănit şerpii

trăgând peste ei masca petalelor

 

pe tăişul punţii aleargă

zeiţe nebune

 

din smoala apelor răzbat

ochii amanţilor înecaţi:

sumedenii perle

 

a ieşit din adâncuri – gânditor

diavolul – privindu-şi – pe deget

inelul de doge

***

 

VAGABOND AL LUMII

 

mâinile mi se scufundă în buzunare

ca-n peştera lui Aladin

 

trec pe străzi: ninsoarea pufului de salcâm

pâlpâie coroane – fierbinţi şi zburatice – în jurul frunţii mele:

Rege Zdrenţăros al Marilor

Dispariţii şi Pagube

***

 

DRUM CU CAVALERI

 

venit-am din Arhipelag – sub

aceeaşi flacără-a Morţii să stau – cu

inepţii Cavaleri ai Apocalipsului

 

imperial drum: să stingi – rând pe rând

sub surzenia apei – insulele

care s-au depărtat mistic – una de alta – pentru

a închipui hieroglifa cântată a

nemărginirii

 

când vei trăi – într-o altă viaţă

Apocalipsul –  acum doar visat

îţi va părea plictisitor şi-ntunecat – blestem

prea des încercat

*

geometrie perfectă – Aerul: lumină retezată

cu sabia

fumegă muntele de tămâie:

numai îngerii mai pot aici să-ntârzie

*

se-ncaieră caii

strănută craii

când fâlfâie luna prin cântecul de leagăn al zeilor

 

salvaţi cavalerii –

turnirul serii

a-n-ceput cu-o greşeală de lance în pieptul Furtunii

 

culeg melci de zale

funingini astrale

înfundă coşul respirării domestice de vise

 

plângi don Quijote –

plânsul pe note

umple de sânge palmele-aplauzelor

 

Selenarei Curţi

*

Ierusalime – cavalerii zgurii

clăditu-te-au în visele din Nord:

când călărim pe racii graşi ai urii

eşti când cetate – când ceţos fiord

***

 

CĂTRE DON CERVANTES

 

pe Deşiratele – cu-nverşunare voi călări – până când

sumbrul Sfinx îmi va zâmbi

 

nu cavaleri m-au ciopârţit – ci

pietroaie de râu – Cuvintele

 

aşteptaţi – aşteptaţi laşilor

mă voi scula şi voi rosti un trăsnet

păsări şi furtună voi isca

voi face să fulgere stele – pe trupul

Potirului

 

aşteptaţi –  aşteptaţi laşilor

am prins în menghinea braţelor – zilele

va fi lumină sau disperare – după cum Eu voi porunci

pe saltimbanci i-am înhămat la morile de vânt

Arborele Cuvântului şi-a scuturat cenuşa peste lume

 

am ascuns anotimpurile sub piatra inelului

marea: cerşetoare încântătoare – la

porţile trufaşelor stânci

 

sfinţenia mea e-n toate cărţile – risipite pe

mese de joc

 

îndeletnicirea de căpetenie a degetelor:

pipăie mistice goluri – între

lună şi soare

 

 

sunt din neamul regilor norilor – şi ai

mărilor

nestatornice: sclava cea mai de preţ a

haremului meu

valurile – ghemuri de suspin: le sacrific

eternităţii

 

făptura mea princiară se îmbată măreţ

la toate ospeţele uitării

 

de aceea –  sunt de o politeţe desăvârşită

în faţa morţii

***

 

LÂNCED NEAM AL AURULUI

 

lânced neam al aurului: Bizanţ

mă-ntorc la incendiul mistic al

Crucii

 

nu-mi ajung apele – pentru-a

pluti până la Tine: iau cerurile-n piept – se termină şi

cerurile – şi Tu-mi ceri – fără contenire – înainte

să navighez – spre

de nimeni bănuitul

VID

 

şi  doar din neam de Sfinţi Matrozi

m-am tras spre lagunele Cerului:

o zdreanţă din naufragiul cântecului

va pluti veşnic peste mările mele

peste îngheţatele mele suflări

 

un vierme face vocalize în inima catargului

măsor cu valul – cât mai e

până la Ithaca

 

comori de aur lânced – incendii

nestemate – mă cheamă stăpân

gnom sacru – proteja-voi focul acestor boli

cumplite ale pământului – voi coborî

mai adânc în somn – minerale suferinţele – fulgerând

sălbatic – ale întunericului

 

o rază măcar – nu voi lăsa să străbată spre voi

degenerate – vlăguite odrasle – ale

ipocritei lumine a Soarelui

 

mi s-a întins – pe mantie – incendiul

Crucii

 

El m-a ales ca trăsnet – herald puterii

m-a smuls din praful gloatei – şi

m-a-nchinat Durerii

 

m-a aşteptat sub minunări să gem

mi-a pus

pe frunte – mir: Steaua din Bethlehem

***

 

LICORNUL

 

Licornul blând

Coboarã sfânt

Dintre pãduri

De dumnezei

 

E tot flãmând

De duh şi cânt

Şi trece rar

Pe la smarald

 

Licorn tãcut

Coboarã scut

Peste virginul

Prinţ din tei

 

E tot amurg

Walkirii curg

Spre câmpuri pline

De eroi

 

Sub cornul dalb

Nebun hidalg

Scuturã pomi:

Cad dulcinei

 

Licorn din lunã

Arme sunã:

Iubiri – rãzboi

Suie în mit

 

Îngenuncheaţi

Fraţi cruciaţi:

Aţi fost aleşi

Paznici la Graal

 

Arhangheli grei

Sunteţi tustrei

Chemaţi la cer:

E-ospãţ de zei

 

Licorn de pazã

Ia în vazã

Pe cei ce-ajung

Prin rãstigniri

La Sfântul Duh

***

 

PLÂNGÂNDU-L PE IISUS

 

Plângându-L pe Iisus – un copil

Adormi la ferestrã:şi-L vãzu pe Ucis

Plutind lin – lebãdã sângerie

Scurgându-se-n cântecul ultim – spre

Lac

 

Rãnile Lui erau tot atâtea ciudate

Lumini – guri de peşteri – strãpungând spre

Orbitoare Grãdinã

 

Şi copilul – în vis – o porni spre

Eternele dimineţi – iar

Când s-a trezit – nu mai avea

Nicãieri de ajuns

***

 

PRIGOANĂ DE DOINĂ

 

Lacrimă de păsări

Fir de busuioc

Cuvântaţi în plaiul

Fără de noroc

 

Florile-n puhoaie

Lujere de cai

Scapătă-n poveste

Şi în joc de nai

 

Vodă al dumbrăvii

E bolnav de cântec

Brazdele-ndurării

Au luat duh în pântec

 

Leşinată-i zarea

Mâini de Făt-Frumos

Dezmiardă-n descântec

Mugurii de jos

 

Doamne al vestirii

Lin scrânciob de cer

Buciumele firii

Ferecă-le-n fier

 

Se-aud hoarde-n tropot

Sughiţând oştiri

Fauni fără minte

Jefuiesc iubiri

 

O – mărite Doamne

Pajişti se-ncruşesc

La uşa luminii

Nu mai nimeresc

 

Nu lăsa copitei

Raiul ca o pradă

În pieptul ispitei

Să proptim o spadă

 

Să-mpletim din raze

Răului hotar

Focul de arhangheli

Să intre-n cântar

 

În patria vremii

Vuiesc covălii:

Râvnind paradisuri

Să dăm bătălii

 

Împotrivă-s neguri

Satana-i monarc –

Mută struna lirei

În coardă de arc

 

Doamne al minunii

Ce începi să sângeri –

Schimbă raza lunii

În legiuni de îngeri

 

Lenevită-n tihne

Grohăie-omenirea:

Bici de foc şi vifor

Trimite-i iubirea

 

Cavaleri de stihuri

Se prăval pe-altare –

Umplu gura beznei

Cu-a doua născare

***

 

CÂNTECUL CAVALERILOR ROUREI

 

Sudori de înger bem în veac

Însărăcindu-l pe sărac

Şi din potir şi din aripă

Ne-agonisim în cer risipă

 

Scoici când se răstignesc – nu mint:

Tainic învie-n mărgărint –

Spăşirea sevei înspinate:

Naramzele încoronate

 

O – lină vină de lumină

Neistovit vis de GRĂDINĂ:

În sânge slovenim amurg –

Din noi în Tine toate curg

 

Fiece deget e-o Golgotă

Şi – fremătând din notă-n notă –

Stârnim furtună-n mâna dreaptă:

În pumn e FULGERAREA-FAPTĂ

 

*

Albesc de har copacii-n munţi

Arhangheli fac – din spade – punţi

Din vizuini – spre Empireu

E alfabet de Dumnezeu

 

Păstori de raze – Miel de Foc

Plauri de lumi fără soroc

Zenituri şi entelehii

Asfixieri de elegii

 

Logos Divin – Perfectă Rimă

Spre epopee se înclină

Şi stele toate – fir cu fir

Se-ntorc în inima-Potir

*

 

frânţi în genunchi pe-un strop de rouă

şoptim feţele lunii – două:

căci între fulgere şi beznă

zării din Iuda doar o gleznă

 

spre răsărit Ierusalim

din cavalerii câţi venim

nu se zăreşte-n cavalcadă

decât o înfocată SPADĂ

***

 

IOSIF DE-ARIMATEEA

 

Veghind smerit şi singur sub spintecarea Crucii

Am strâns cerescul sânge – din Om care s-a scurs

Şi în pocal de Aur – Lumina I-am ascuns

Ca-ntr-un mormânt la care vin să se-nchine cucii

 

L-am tras  de sub osândă – L-am îmbrăcat în taină

Şi pentru ochii lumii – zăbranic I-am dat haină:

Nimeni nu ştie însă – Iosif  de-Arimateea

Că-i paznic încercării de-a sângera Ideea

***

 

OTRAVA RAIULUI

 

şi-a semănat chiar Dumnezeu grădina

cu vii havuze de amărăciune

din care  –  însetaţi  –  sorb îngerii lumina

crezând că-i un nou foc de rugăciune

 

dar aripile li se zbat agonic

şi-şi uită firea vastă  –  dumnezeie:

cucuta frângerii îşi face-ncet lucrarea

şi îngerii simt miros de femeie

***

 

GLORII BIZANTINE

 

în pulberi vei afla soarta măririi

de mlaştini e cuprins Augusteonul :

toţi împăraţii prefăcut-au tronul

în cuib de-odihnă unde-şi petrec somnul

negrele scorpii şi cameleonul

 

durerea strânsă-n dungi de diademe

plânge-ntre mirţi  –  pe malul Propontidei  –

viscol de oşti  –  ce frământat-au theme

azi doar luciri de val sunt  –  şi trireme

trec peste ele gustul aguridei

 

a fost odată ca-n poveşti trufaşe

au fost nebune visuri dumnezee :

au mai rămas doar albe stânci golaşe

strigătu-n noapte-al  Păsării Vrăjmaşe  –

pe fund de ape  –  tainice camee

***

 

SIHĂSTRIA VORONEŢULUI

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Grupaj poetic (partea I)” →

Vavila POPOVICI: Despre loialitate

„Loialitatea e bunul cel mai sfânt al inimii umane.” – Seneca

 

   Cândva am scris un eseu despre recunoștință, ca fiind „miezul dragostei față de semenii noștri”, un sentiment de mulțumire însoțit de bucurie, un răspuns la primirea unui dar; o manifestare a curățeniei și nobleței sufletului omenesc care încununează multe virtuți, având un conținut spiritual creștin. Ea redă gratitudinea omului pentru binefacerile pe care le conștientizează. Existența recunoștinței ca sentiment, ca atribut moral, demonstrează că lumea poate avea un sens pozitiv, că pot fi îmbunătățite relațiilor dintre oameni. La fel și loialitatea – însușirea celui care își îndeplinește cu cinste, onorabil mai spunem, obligațiile asumate: de a fi sincer, cinstit, leal, de a demonstra credință, devotament, fidelitate, sinceritate, statornicie.

Din această perspectivă loialitatea este mai mult decât un sentiment de recunoștință, fiindcă ea este de durată și mai mult decât aducătoare de avantaje. Este și ar trebui să fie pentru totdeauna un fapt existențial, menținându-și această funcție pe tot parcursul vieții.

   Noțiunile de loialitate și onoare par să fie ignorate, dacă nu și uitate, pe când ne aruncăm în goana nebună a supraviețuirii, împroșcând cu noroi de câte ori putem – în dreapta și stânga noastră. Loialitatea presupune să-ți dovedești integritatea prin acțiuni cinstite față de o cauză, un proiect, prin așa numitele acte de bună credință. Mai mult decât atât, reprezintă asumarea și respectarea cu fidelitate a unor angajamente luate, iar celui care o face îi este cerut a fi caracterizat prin onestitate și probitate. Cu alte cuvinte individul să ofere ceea ce a promis, atunci când a fost numit într-o funcție, când i s-a dat ceva de înfăptuit. Să-și facă treaba cu devotament, nu din constrângere, să o facă în numele dreptății. Fiindcă, atunci când ne respectăm propria muncă, ne respectăm pe noi, ne respectăm colegii de muncă, respectăm superiorii, respectăm legile.

   Te trezești la un moment dat cu un comportament lipsit de loialitate și de recunoștință, devenind trădător al bunelor sentimente de până atunci. Motivele pot fi mai multe, dar în locul trădării ai o cale mai onorabilă, cea a demisiei în momentul când conștiința ta se opune anumitor dispoziții, atitudini. Este retragerea (de bunăvoie) dintr-o funcție, dintr-o slujbă a unui angajat, acesta cerând să i se desfacă contractul de muncă. Orice salariat are dreptul să demisioneze dintr-un post, fără a fi nevoit să își motiveze decizia, angajatorul fiind obligat să accepte încetarea unilaterală a raportului de muncă.

   Și-atunci, de ce, uneori, nu avem acest curaj, acest act onorabil al demisiei, ci ne lăsăm, în timp, „cumpărați”, fără să înțelegem ce se află în spatele acelui cost? De ce și cum îl uităm imediat pe cel care și-a demonstrat ajutorul, aprecierea față de noi?

   De fapt, omul alege între bine și rău, între a recunoaște și a fi mulțumit de ceea ce primește sau de a se opune prin respingerea darului primit, a se crede neîndreptățit sau a constata că totul îi provoacă repulsie, revoltă, starea putându-i duce pașii la găsirea rușinoasei porți a trădării, despre care nuvelista italiană Elza Morante spunea: „Cea mai mare ticăloșie este trădarea. Dacă însă cel trădat este propriul tău părinte, propriul tău superior, ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demnă de dispreț”. Și viața, iată, ne dovedește că așa, se și poate întâmpla. Un alt gânditor și scriitor german spunea că este greu să-ți păstrezi fidelitatea față de principii în condiții de vivacitate a sentimentului și atunci se recurge la calea mai comodă „punând caracterul la adăpost prin împietrirea sentimentelor, fiind infinit mai ușor a fi lăsați în pace de un adversar dezarmat decât a stăpâni un dușman curajos și robust”. Era vorba de cele două instincte, cel senzorial și cel rațional.

   Respectarea unor reguli și legi, se impune, regula fiind „o aproximație a realității, pe când legea reprezintă realitatea redusă nu la aproximație, ci la absolut”. Cu alte cuvinte, legea este un instrument cu care ne descurcăm în realitatea ce ne înconjoară, pentru a ordona lucrurile, faptele, ca ele să ne poată fi folositoare.

   Când ești plasat într-un loc, de exemplu, ai niște responsabilități, trebuie să ai o conduită pe care s-o urmezi conform regulilor și legilor cerute și de tine cunoscute. „Eroismul” poate fi obținut doar cu motivații raționale, adânc cunoscute, nicidecum prin lipsă de respect, ingratitudine sau trădare. Trebuie să porți recunoștință celor care te-au ajutat la un moment dat, superiorului tău, țării care te hrănește și te adăpostește, oricare ar fi ea. Sau… ești atât de preocupat de cariera ta, interesul tău, încât găsești că este bine să acționezi singur, într-un mod „original” pentru a obține o glorie și nu ai timp și nici prin cap nu ți-a trecut gândul recunoștinței, chiar dacă pentru scurt timp ai fost loial colectivului și superiorului tău.

   Nemulțumirile întotdeauna pot fi discutate, cu fermitate și curaj. Dacă te arunci de unul singur fără să știi în ce ape adânci vei înota, ce vârtejuri te pot aștepta, îți poți distruge viața.  Prin lipsa de loialitate, de recunoștință, se dă dovadă de orgoliu, poate chiar de răutate, egoism sau inconștiență. De aceea, nerecunoștința este un păcat greu care poate duce la distrugerea vieții.

   „Nu te lăsa influențat de gândirea și mentalitatea acestui veac și a oamenilor lipsiți de evlavie. Nu fi unul nemulțumitor!”, ne sfătuiesc veghetorii credinței. Cu adevărat, mai bine este a gândi la cine și ce a investit în viața ta, la efortul pe care l-ai făcut pentru a dobândi un loc în societate (dacă l-ai dobândit!) și a păstra o atitudine de mulțumire în inimă pentru toată viața. Este vorba despre o conlucrare dintre minte și inimă, dintre înțelegere sau cunoaștere și iubire. Înțelegerea sau cunoașterea presupune discernământul, în urma căruia se face alegerea. Alegerea adevărului și binelui este indispensabilă în opera de desăvârșire a omului.

   Înțeleptul Socrate în dialog cu Kriton, îl întreba: „Oare nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată, mai sfântă și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire mai mult decât pentru tată? Că pe dânsa sau o îndupleci prin convingere, sau, dacă nu, trebuie să faci ce-ți poruncește și să înduri în tăcere ceea ce ea a poruncit: fie bătălie, fie lanțuri, fie chiar de te-ai duce în război, să cazi rănit sau mort?”. 

   Și-atunci mă întreb: Când condamni şi trădezi, când abandonezi oamenii care ți-au fost alături la bine și la greu, mai poate încăpea în sufletul tău sentimentul iubirii? Poate nu te simțeai liber? Dar pentru a te simți liber trebuie mai întâi să-ți înfrângi barbaria din tine, fiindcă fiecare om poartă cu sine această amprentă a barbariei.  Amintesc cunoscutul pasaj din Faust: „Ah două suflete-mi sălășluiesc în piept,/ Ce vor necontenit să se dezbine;/ Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut, / Cu ghearele-ncleștate în lume se împlântă;/ Iar celălalt vânjos, desprins de lut,/ Spre plaiul nalților strămoși s-avântă.”

 Loialitatea este un fenomen emoțional și se dobândește, de regulă, cu eforturi, prin educație. Este mult mai ușor să trădezi decât să poți fi loial toată viața.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre loialitate” →

Al.Florin Țene: Cunoașterea rațională sau discursivă la jurnaliști și scriitori

         Cunoașterea rațională constă în obținerea de cunoștiințe despre obiect, fenomen și acțiune, pornind de la cunoștințe anterior existente, prin aplicarea unor operații și procedee logice care aparțin gândirii. Cunoașterea rațională poate avea loc și în absența obiectului cunoșterii, ea efectuându-se fie pe baza studiului informației existent în cărți, presă, radio, televiziune, sau comunicată intersubiectiv, fie în dialogul interior al sibiectului cu el însuși. De aceea, cunoașterea rațională este mediată ea se realizează prin intermediul limbajului scris sau vorbit, astfel încât semnele și expresiile lingvistice sun substituienții obiectelor reale și ai experiențelor anterioare ale subiectului. Astfel, cunoașterea se  detașează de perceptibil, de variabil și individual, devenind social-istorică și generală.Posibilitatea  subiectuluide a lua în considerare cât mai multe obiecte crește nelimitat:el se poate referi la experiențele sale trecute, la experiența prezentă sau trecută a altor subiecți, dar mai ales se poate  referi la posibil și viitor.Prin  intermediul cunoașterii raționale se pătrunde la cele mai profunde niveluri de organizare a realității, structuri necesare, esențiale și generale care sunt exprimate în enunțuri testabile din punct de vedere al valorii lor de adevăr. Gândirea este operatorie: cu ajutorul conceptelor și al enunțurilor se realizează o serie de operații complexe și calcule prin care este prelucrată informația, în vederea decantării adevărului de fals, pentru a-i prescrie o ordine gneosologică, pentru a-i mări volumul și pentru a putea fi aplicată. Cu ajutorul gândirii subiectul obține maximum de creativitate și obiectivitate , realizând o altă lume, de natură ideală, prin care sunt dezvăluite semnificațiile cele mai profunde ale lumii reale.

            Operația prin care se realizează penetrarea esenței se numește abstractizare. Esențele nefiind dezvăluite dintr-o dată, nici noțiunile nu sunt fixe, imuabile, ci suferă transformări în conținutul lor, având un caracter istoric, și fiind în concordanță cu evoluția cunoștințelor despre obiect. Astfel, a conceptualiza înseamnă a gândi esența lucrurilor.În acest domeniu manualele de logică formală ale logicianului P.Botezatu, printre care și Cursul de logică de la Universitatea din Iași sunt exemple pentru tema noastră.

            Ca forme ale gândirii, noțiunile au o structură proprie care rezultă din însăși geneza noțiunii, din însăși împrejurarea că noțiunea exprimă clasele de obiecte în esența lor. De aceea, orice noțiune are o sferă, extensiune, în care sunt exprimate obiectele ce alcătuiesc clasa respectivă, și un conținut , în tensiune, prin care sunt exprimate proprietățile comune și esențiale ale obiectelor care alcătuiesc clasa noțiunii.

            Cele mai importante operații logice constructive sunt generalizarea și determinarea, diviziunea și clasificarea, analiza și sinteza. Diviziunea și clasificarea sunt operații logice prin care sunt ordonate obiectele realității în clase. Un merit mare al structuralismului  este de a fi sesizat necesitatea ordinii gnoseologice chiar în gândirea sălbatică, de unde ideea că oricărui act uman îi este specifică o anumită ordine.Gândirea cultă a impus inițial modelul aristotelic  de sistematizare științifică, prin ordonarea obiectelor reale, a lucrurilor, despre care știm ceva.Metodă folosită în jurnalism. Cunoașterea pe care o exprimăm în noțiuni este orientată către lume și este folosită pentru a clasifica lucrurile lumii. În antichitate s-a folosit silogismul în acest domeniu.”Societățile pe care le numim primitive nu concept că între diversele niveluri de clasificare ar putea exista o propastie: ele și le reprezintă ca etape sau ca momente ale unei necontenite tranziții.“( Cl.Levi-Strauss, Gândirea sălbatică, tr. Rom. Editura științifică, București, 1970, p.291.).

            Cu ajutorul noțiunilor de unire și separare , Aristotel întemeiază în mod exact noțiunile de afirmare și de negare, care sunt specific propozițiilor.( Aristotel, Despre interpretare, 1, 16a. ;I Metafizica, 0-IX, 10, 1051 b.)

            Trecerea de la exact la inexact, de la indefinite la definit, se realizează în vederea unificării pe cale teoretică a experienței prin mijlocirea sistemelor logico- matematice.În acest sens sunt Continue reading „Al.Florin Țene: Cunoașterea rațională sau discursivă la jurnaliști și scriitori” →

Dorel SCHOR: Cine nu tace

*   Cine tace poate fi contrazis mai greu.

*   Masca fiind obligatorie la mare., costumul de baie e facultativ?

*   Orice frumusețe este trecătoare, dar nu orice trecătoare e o frumusețe…

*   Autocritica depinde de context și nu e neapărat sinceră.

*   Trecerea anilor nu înseamnă îmbătrânire, ci perfecționare (R.Bălănescu).

*   Prietenii care te uită îți merită soarta.

*   Lucrurile bune nu se uită pentru că sunt puține.

*   Vrei să fii în rând cu oamenii?! Treci la coadă!

*   Cine nu-i iubește pe proști are foarte mulți dușmani.

*   Și femeia la dietă îți poate mânca zilele (i.)

*   Viitorul, dacă avem noroc, va deveni prezent.

*   Ne înveselim superficial, dar ne întristăm profund.

*   I-au plăcut multe și mărunte, dar s-a însurat cu una corpolentă.

*   Singurii oameni normali sunt cei pe care nu-i cunoști de loc.

*   Și ridicolul are grade de comparație.

*   Nu poți repara o prostie veche cu o prostie nouă. Dar mulți încearcă…

*   Sferele de influență nu-s rotunde.

*   Miră-te! Cine nu se miră nu progresează.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Adriana Scărişoreanu – Buzad: În ceas de suflet (versuri)

 

Sofia

 

Rodirea îndoielii

Răspunsul întrebării

Ajuns în ceasuri tulburi-

Clipe dintr-un veac

Al conversării cu sine

În oglindirea celuilalt…

Convertirea la Viață.

 

 

Ardere

 

Între vară și iarnă –

Rodire de dor;

Pecete albă

Din ramuri de suflet

Împletite

În culori de povară.

 

Profan,

Cu o atingere ai curs în simțuri,

Privire cu sensuri ascunse –

Și-ntr-un joc de cuvinte

Am ars chicotind,

Detaliu și umbră…

 

Uman,

Răscolind universuri

Prin graiuri de dor

Ne scufundam în abisuri,

Zburam mai ușor…

Mistic,

Înălțând rugăciuni,

Tainic strigam

Cuvinte ce n-au putut fi realități..

 

Vijelios,

Visul s-a spart

În frânturi de suflete.

Patosul cuvintelor

Arde mocnit

Și-n furia clipei

Ne regăsim depărtările…

 

 

 Chemare

 

Alungă-mi demonii c-un psalm!

Primește-mă să-ți fiu apostol casei!

Îmbrățișa-voi fiecare rană

Cu inima de lacrimi înnoită

Din ochi curge-vor râuri

ce vindecă-ntristarea

și teama de adâncuri.

 

 

 Nerostire 

 

Dorirea inimii

N-o știe pana,

Dorul sufletului

Nu cade în cuvinte –

Le știe doar Treimea,

Continue reading „Adriana Scărişoreanu – Buzad: În ceas de suflet (versuri)” →

Lia RUSE: Rondelul Sânzienelor

 

În noaptea cu umbre visătoare

Și-nmiresmată cu sânziene,

Zâne cu clopoței la picioare

Dansează prin atâtea poiene!?

 

 

În vrăjile lor amețitoare

(Legenda e risipită-n vreme)

E noaptea cu umbre visătoare

Și-nmiresmată cu sânziene…

 

Ele sunt bune și iertătoare

Dacă știi să le cânți în poeme…

Clipele suave curg alene

Iubirea s-aprinde-n sărbătoare,

Înmiresmată cu sânziene…

 

 

RONDELUL IEI

 

Ș-azi se cos ii, în primăvară,

Cu modele din pomi înfloriți,

Strălucesc prin flăcări de ceară

Fluturii, pe-altițe, risipiți…

 

Continue reading „Lia RUSE: Rondelul Sânzienelor” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruce – Jertfă şi Răscumpărare a Generaţiei mistice dacoromâne

   „Dumnezeu pregăteşte fiecărui suflet

   timpul necesar pentru curăţire, luminare

   şi desăvârşire în actul cunoaşterii spre

   mântuire.” (Virgil Maxim)

 

 

   Pe Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au pătimit deopotrivă Dumnezeirea Treimii, Maica Domnului, întregul Cer şi o parte dintre Aleşii pământului.

 

   Crucea Hristică este rădăcina aşezării noastre în Vatra binecuvântată a veşniciei, trunchiul menirii noastre ca fiinţă religioasă, corola suferinţelor, mireasma mistică a jertfirii întru Dumnezeu şi Neam, dar şi Potirul răscumpărării întru biruinţa Învierii.

   Crucea poartă în trup sângele Jertfei şi-n spirit potirul Răscumpărării creştinului.

 

   Crucea Neamului poartă în trupul şi spiritul ei zămislirea dacoromânilor şi întocmirea apartenenţei şi permanenţei lor Hristice: trădarea şi vânzarea pe ,,30 de arginţi” de către Iuda, uneltirile saducheo-fariseice, condamnarea Irodo-Ana-Caiafică,  lanţurile şi biciuirea, scuiparea şi denigrarea, oţetul şi fierea, trestia şi suliţa, piroanele şi cununa de spini, lacrimile de sânge picurate din sufletul Mamei, suferinţa şi cutremurarea Ucenicilor, jalea şi tânguirea Mironosiţelor, dar şi îmbrăţişarea Tatălui ceresc, mângâierea Duhului Sfânt, Apoteoza bucuriei Fecioarei Maria, Liturghia slăvirii cereşti, splendoarea cântării pământului, răscumpărarea vieţii întru Înviere.

   Crucea suferinţei Generaţiei mistice – înnoitoare a tineretului dacoromân împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea ortodoxă a tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru printr-o permanentă şi sacră creaţie filocalico-mistică. “Tot ce a fost în Aiud a fost creaţie. Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)

   Jertfa este un act curat, suprem, sfânt, desăvârşit prin care se întrupează în iubirea creştinului jertfitor dragostea Dumnezeiască a Mântuitorului Hristos. “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc!” (Evanghelia Sfântului Apostol Ioan XV, 12-14)

   Porunca Iubirii este dată tuturor împlinitorilor dragostei divine până la sfârşitul veacurilor, având Măsura Iubirii lui Iisus Hristos: “Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan XIII, 34-35)

   Jertfa este un act al comuniunii supreme dintre martirul creştin ortodox şi Dumnezeu, împlinită ca un Dar sacru oferit Creatorului, ca iubire prisositoare şi dăruitoare la Darul absolut săvârşit de Dumnezeu prin Creaţia Sa, atotprisositoare şi atotdăruitoare. “Dragostea aceasta atotprisositoare şi atotdăruitoare  a constituit esenţa Revelaţiei Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ea a constituit şi temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii şi răscumpărării. Acesta este sensul adevărat al răscumpărării ca jertfă: dăruirea totală, necondiţionată din dragoste pentru reintegrarea lumii în dragoste.” (Părintele Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti-1991, p. 14)

   Omul – Chip al lui Dumnezeu a fost aşezat de Atotcreatorul în Creaţia Sa, apoi reaşezat de Hristos prin Întruparea Sa, întru Calea mântuirii, ca o Cruce a împlinirii, a desăvârşirii între Jertfă şi Răscumpărare, printr-o perpetuă creaţie a Iubirii – comuniune divină Om-Dumnezeu în viaţa Bisericii, a Neamului şi a lumii.

   Generaţia mistică a Renaşterii creştin-ortodoxe dacoromâne a secolului  XX, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre generaţiile istorice, şi-a împletit logodna veşniciei nemuritoare, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul Hristic: în suferinţă şi dor, în îndurare şi crez, în patimi şi sărbătoare, în frângeri şi neînfrângeri, în smerenie şi înălţări, în mocniri şi mărturisiri, în nădejde şi împliniri, în prigoniri şi purificări, în doine şi psalmi, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi descătuşări, în persecuţii şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi înnoiri, în rugi de foc, lacrimi de sânge şi Liturghia iertării răufăcătorilor atei, sub denia Crucii lor, întrupată Crucii Domnului, răscumpărătoare şi răsfrântă în apoteoza sacră a Învierii.

   Eroii şi Martirii acelei Generaţii sacre de înnoire a Neamului şi-au împletit din fiorul şi fascinaţia mistică, un acatist al voinţei, un şirag şi o metanie de doine, înfiorând sub faldurile învârtoşatului destin soroacele crucilor şi-al răscrucilor vremii…

   Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului Eroilor-Martiri, punând jalea în bocet de marş. Şoaptele inimilor de Mame licăreau ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trecea-n mireasma hlamidei de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia şi ura cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Îndurările se prefac în lacrimi de ceară aprinsă, iar rănile, devin o adiere parfumată de trandafir. Suspinele lui Iisus şi-ale Eroilor-Martiri s-au înaripat în fluturi. Sutaşii, gaborii păzeau lumina prelinsă din cântarea îngerilor. Trâmbiţa Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin peste gătiţii nuntaşi, peste smeriţii asceţi care şi-au transfigurat prin har sufletele în sihaştri.

    Crăiasa Maria Vlaherna cumpăneşte Taina Vinului şi-a Vieţii nemuritoare. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit înmiresmată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, frângându-se în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a întrupat în taina Viţei de vie, iar untdelemnul s-a revărsat pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de cuminecare. Buretele a absorbit zenitul din surâsul Fecioarei Maria. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului dacoromân. Fierea s-a preschimbat în nectarul de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr auriu. Suliţa s-a smerit incrustându-se în sceptrul demnităţii valahe. Ţarina Olarului a rodit un camp de maci şi de învieri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruce – Jertfă şi Răscumpărare a Generaţiei mistice dacoromâne” →

Constanța-Doina SPILCA: Poeme traduse în catalană de PERE BESSÓ

BOLOVĂNIȘ

 

Bolovănișul din nouri

ghilotinează raza de soare,

însângerează azuriul,

torențial

netezește circumvoluțiuni,

pietrifică

pulsații vitale,

inervează

stana de piatră

spre glezne abulice.

 

 

PEDREGAR

 

El pedregar de núvols

guillotina el raig de sol,

ensangona l’atzur,

torrencial

allisa circunvolucions,

petrifica

pulsacions vitals,

enerva

un bloc de pedra

cap als turmells abúlics.

 

***

 

 

POEM (fragment di poezia „De ce?”)

 

Bucuriile

se cuibăresc

în străfunduri

de eu,

iar …

durerile

defulează

în verb,

în rug purificator,

în țipăt,

fără ecou,

risipit în neant.

 

 

POEMA

 

Les alegries

nien

en les profunditats

del jo,

i…

els dolors

es desfullen

en el verb,

en la pira purificadora,

en el crit,

sense eco,

escampat en el no-res.

 

***

 

Pere Bessó González, poet valencian

 

Absolvent în filologie modernă de la Universitatea din Valencia, a lucrat ca profesor de gimnaziu și fost consilier al Esquerra Unida în Țara Valenciei la Consiliul Local Mislata . Valencia a participat activ la publicarea revistelor, publicațiilor și activităților de poezie, mai întâi în limba spaniolă în revista Múrice și în colecțiile Lindes Fuentearnera și apoi în limba catalană la momentul activităților Bar Arana publicațiile din La Forest d’Arana. Primele sale două poezii au fost scrise în spaniolă, Cenáculo de sombras (1975) și imagini(Lindes-Difusora de Cultura, 1976), din care a scris în limba română. De asemenea, a tradus poezii în spaniolă și catalană DH Lawrence, Rustebues, G. Apollinaire, E. Bonnefoy, E. Pound, J. Donne, Ronsard, Lowell A., G. Grass, Robert Gurney, printre altele.

Continue reading „Constanța-Doina SPILCA: Poeme traduse în catalană de PERE BESSÓ” →

Emma POENARIU SERAFIN: IOANE!

IOANE!

 

Să-ți impletesc la sfintele icoane
Cu galbenul desprinsului din Rai
De pe ogor, ca părul tău, bălai,
Flori de descânt când vii din câmp, Ioane!

 

Şi de-i putea să treci pe la bunica
Buchetul ei pe cruce când mi-e dor,
I-oi duce eu, la mama, pe pridvor
Că nu-şi adună astăzi mititica.

 

Adună-un snop, nu-i vreme să amân
De sânziene-a aurit grădina,
Pe casă suie…lasă astăzi râvna
Dar vezi câ-i ‘coperişul cam bătrân.

 

De după horn să zâcă înspre cer
O rugă deasă, plină şi căruntă,
Că Măriuței vremea-i către nuntă
Să împletească veşnicul mister.

 

Şi vezi adu’ un braț, pentru icoane,
Să-ți dreg o cheie, să ajungi în Rai
Şi dă-i vecinei, cui mai vrei să-i dai,
Dar să-mi aduni şi mie azi, IOANE!

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

24 iunie 2020

Imagine: sursa internet

 

 

Mircea Dorin ISTRATE: Călătorind cu visul

CĂLĂTORIND  CU  VISUL

 

Privirea-ntrebătoare îndreapt-o către cer,

Acolo unde-i  taină adâncă și mister,

Cu  gândul și visarea spre astre te pornește

Și prin Genuni și Raiuri, adânc îmi scormonește.

 

Să fii preumblătorul pierdutelor cărări,

Prin cerul fără margini, cu nesfârșite zări,

Desprinde-te din huma lumescului mărunt,

Și fii pentr-o clipită, Icarul de-mprumut.

 

Privește măreția acelui nesfârșit,

Să vezi cât ești nimicul la marele-nfinit,

Smerit să stai în fața veciei, bunăoară,

Că-i o clipita lungă, născută să nu moară.

 

Deschide bine ochii, să vezi cum din genuni

Se nasc într-o clipită puzderie de lumi

Și cum se sting în moarte lățite universuri,

Pustiu lăsând în urmă prin largile cerescuri.

 

Pricepi că tu, Nimicul, nici nu exiști măcar,

Chiar de te crezi o clipă cel marele Icar?

În larga depărtare, prin lumile de sus

Lacteea noastră Cale, e-un punctuleț, ascuns.

 

Crezut-ai cumva oare, că vei putea vre-odată

Să-nvârți, precum ți-e voia, a sorții veșnic roată?

Milenii se vor toarce de-apururi rotitoare,

Doar până când vei trece, mai dincolo de soare.

 

Până atunci doar gândul și încă cea visare

Ți-o fi aripi și pașii pe căi preumblătoare,

Visează dar, că visul mereu ne-o ia-nainte

Prin lumea cu fantasme, călătorind, cuminte.

*

Hai vino! Vină dară prin lumile de sus

Acolo ea ne cheamă, ne spună ce-i de spus,

Acolo vezi cu gândul minunile alese,

Ce-n mintea ta sunt umbre, de tot neînțelese.

 

Și-n mii de ani ce-or trece, vei fi și tu în stare

Să-ți rânduiești prin ceruri bătuta cea cărare,

Și-abia atuncea poate, la timpul potrivit,

Un cineva pe-acolo, ți-o spune, ,,Bun Venit!”

**

Visați! că visul are puteri de nedescris,

Prin el vă faceți dară Genuni și Paradis,

Cu el sunteți oriunde dorința voastră vrea,

În orice cap de lume, pe orișicare stea.

 

Măcar ieșiți din strâmtul, tixitul pământesc

Și-ntrezăriți ce este prin largul cel ceresc,

De-or fi miuni ce încă nu poți a le-nțelege

Și n-au o potriveală cu-ngusta noastră lege,

 

Să știi că largul cela ne spune s-așteptăm,

Mai până când putea-vom pricepe și-nvățăm

Că umbletul prin ceruri nu-i pentru orișicine,

Nevoie e de minte, să nu fim de rușine.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

24 iunie, 2020