Ie străveche, leagăn de iubire,
În șiruri de mărgele duci spre mâine
Legendele eroilor ce-au fost
Apărători de țară și de port.
Ți-au prins străbunele în fir brodat
Râuri de demnitate și curaj.
Iubirea au cusut-o în mărgele
S-o moștenească fiicele prin vreme.
Ți-au strecurat credința printre fluturi
Și-n hărnicie te-au croit. Din bucium
Sunau bunicii mândri că te poartă,
Stăpâni peste ogoare și pe soartă.
Te-au scris poem cu albastrul plâns din cer
Strămoșii și cu galben de spic greu,
Cu roșul sângelui ce a scăldat
Câmpiile ce borangic ți-au dat.
În râu de munte mândră te-au spălat
ȘI-n adieri de cetini te-au uscat
Și te-au cusut cu mâini bătătorite,
Cu fluturi te-au brodat și flori de munte
ȘI te-au lăsat prin veacuri moștenire
Să le amintești urmașilor că-n tine,
Sunt pagini de istorie, curaj,
Tradiții, ca în ele să ne îmbraci!
Iar eu, urmașa dacilor străbuni,
În fața frumuseții mă înclin
Și port, legendă în borangic legată,
Ia de la bunica mea lăsată!
_________________________
Șiraguri de istorie pe pânză,
Miracole ce țin în noi aprinsă
În candele cu mir și cu tămâie
Credință, dor și vis -acasta-i ie!
24.06.2020
Ploaie bacoviană
Cerul plânge hohotind cu nori,
Suspinând furtună și aruncând în noi
Fulgere de foc , rafale reci
Înecând sărmanele poteci.
Strigă cerul-întunecând albastrul
Mânios, i-alungă nopții astrul
Și aruncă stelele de-a valma,
Suduie și scuipă în noi sudalma.
Prin pereții nopții întunecați
Bântuie răcoarea, nori certați
Plâng suflându-și nasul spre pământ
Și-aruncând pietroaie mari de vânt.
Plânge cerul, plânge, plânge, plânge,
Inima pământului se frânge.
Asaltat de horde ude, reci,
Își deschide ușile la beci.
Ramurile pomilor se strâng
De atâta jale, jumulind
Haina verde, frunza înmugurită
Și sub ropot tremură de frică.
Zori se nasc și nopți revin în lacrimi
Parcă își plătesc eternități de patimi.
Cerul își pleznește cu biciușca
Herghelii de nori și trage-n ei cu pușca.
Și ce plânge, Doamne și ce plânge
Cerul, când afară își împinge
Stelele ascunse prin cotloane
Adunând din nori, batalioane!
Plouă, plouă, de cu zori tot plouă,
Noaptea vine, lacrima în rouă
Cade peste floarea înecată
De a bolții, aspră judecată!
Norii, între ziduri tulburi prinși
Se declară de acum învinși.
Lacrimi nu mai au, nici întristare,
Își doresc odihnă în disperare.
Storși de vlagă, părăsiți de fii,
Caută lumina, vor ieși
Bravi ostași ai cerului, senin
Să mai guste, fie și puțin?
Și ce sfadă fac, ce hărmălaie,
Parcă așteaptă iar să ia bătaie!
Zori se furișează printre ei
Și valsează dansul soarelui.
Printre crăpăturile de albastru
Se strecoară aproape, mândrul astru,
Îmbrăcând pământul în lumină
Și atent ca norii să nu vină.
Nu se înseninează, încă nu-i destul,
Dar în depărtare, oastea de lumini
Se strecoară tainic printre geamandură
Aducând s-ajute, raze de căldură!
——————————-
Ileana VLĂDUȘEL
24 iunie 2020