AMIAZĂ NEVINDECATĂ
(Editura Victor Babeș, Timișoara, 2018, 314 p.)

În recent comentatul jurnal al scriitorului Eugen Dorcescu, „Îngerul adâncului” (2020), cuprinzând intervalul 1991-1998, am întâlnit, menționat între prietenii autorului la loc de cinste, numele Veronicăi Bălaj, poetă, prozatoare, realizatoare de emisiuni radio-tv, membră premiată a unor Academii și Uniuni de creație din România, Franța, Italia, Spania, Austria, Elveția, Canada etc., autoare, în general, a peste 30 de cărți, unele apărute în ediții bilingve și prezentate la saloane și târguri de carte internaționale de la Bruxelles, New York, Neuchatel, Viena, Budapesta, Roma, Montreal, Ierusalim, Frio-Madrid etc.

Autoare prodigioasă cu indeniabile succese în spațiul euro-atlantic (și nu numai), Veronica Balaj ne propune în acest nou roman de tip confesiv și mare parte compus în registru jurnalier, o interesantă experiență de viață cu personaje aparținând unor lumi diferite, așa cum sunt cuplurile: Bety & Niky Wincloup, medici cu experiență profesională în Africa și părinți ai unui iubit fiu suferind de autism (Canada), Ema & Wilhelm Waldemar, modistă cu magazine și profesor de liceu în Bavaria, crescând un copil, Rudolf, al soțului dintr-o primă pasiune cu Irene, un tânăr la rândul său cu probleme de cuplu din cauza iubitei (Germania), Geanina & Giovani din Assisi, ea lucrătoare la firma soțului, care va lua pe seama sa, până ce situația se va clarifica, eroarea de „gestionare” a soției finalizată cu închisoare, ambii părinți ai unui iubit fiu (Italia); sârbii Iovanca & Radomir Sasko, părinți ai unui copil născut mort în memoria căruia ei hotărăsc să deschidă o grădiniță particulară cu înlesniri pentru copiii săraci, la care profesoara de slavistică va deveni educatoare…

Cele patru cupluri amintite vor participa la spectacolul-concurs aniversar Nunta de argint, organizat pe vasul Fantasia, la care actrița Teodosia Andreescu , împreună cu asistentul ei Mario, va fi aleasă, prin concurs, moderatoare. Venită din România pe vasul marin de câteva etaje, Teo – care nu mersese cu vaporul „decât pe Bega” și realiza că nu are dezinvoltura unui voiajor obișnuit cu croaziere de acest fel pe Mediterana – va modera în sala mov („cea mai mare de pe vas”) spectacolul alcătuit „din secvențe trăite”, „un spectacol de-a viața” cu probe propuse de un juriu ales.
Vasul de croazieră „Fantasia” (el însuși o alegorie a „vieții”) avea să plece din Cita Vechia, orașul de pe litoralul Mării Tiresiene, și să se avânte spre sudul Peninsulei Italice, în apele Mediteranei, până la Palermo și Valeta (Malta), experiențe turistice de neuitat consemnate cu aplombul unui jurnal de călătorie (foarte interesante paginile cu vizitarea vechiului Palermo: Teatrul Massimo, Cripta Capuccinilor, Teatrul de Marionete, apoi la Valetta, pe urmele Cavalerilor maltezi etc.).

În paralel cu acest „jurnal de călătorie”, evocat, pe parcursul unei săptămâni întregi, la persoana întâi, de actrița timișoreancă Teo, autoarea reproduce mesajele electronice schimbate de aceasta cu buna ei prietenă Anca, cea care o însoțise la îmbarcare. Anca, nerevenindu-și după pierderea într-un accident de automobil a iubitului ei Alex („un Adam pătimaș”), primește din partea prietenei un fel de consiliere sufletească, precum și îndemnuri de a-l uita pe cel care făptuise atâtea „trădări” față de ea: „Normal ar fi să continui pe alt traseu această dăruire. Făcând o cotitură spre alt partener. E singura cale de a te salva de suferință.” Alex fusese un ins cu un puternic și de nestăvilit magnetism erotic, „mânat de-o forță nevăzută, îl încolțea irezistibil atracția noului. Nestatornicia. Un teren gata cucerit trebuia părăsit.” De unde și regretul ulterior exprimat într-un îndemn adresat prietenei aflate în deplasări mondene: „Măcar tu nu te lăsa amărâtă, nu te da înapoi niciun pas, dacă întâlnești această provocare! Trăiește intens, cu disperare!/ Eu nu am încă această forță, dar, în planul doi al subconștientului meu, asta îmi doresc. Să pot trăi la gradul sutelor de volți. Am învățat asta de la Alex. Acum știu. Așa merită să tratezi clipa, viața.”

Deși nelegalizată vreodată relația ei cu Alex, îndoliata femeie, iubitoare, tandră, fidelă, neîngăduit de iertătoare (împovărată și de „păcatul de-a fi renunțat la copilul care trebuia să se nască”) nu numai că încearcă să uite nenorocirea printr-un sejur mănăstiresc (care mai mult o intrigă decât o liniștește, datorită firii sale profunde de care nu se poate dezice!), dar este hotărâtă să ia parte și la descurcarea unor probleme, inclusiv financiare, rămase după moartea iubitui, tranzacționându-și, în acest fel, liniștea față de acțiunea în instanță a „adversarei” sale (ultima „trădare” a lui Alex)… Schimburile de mesaje între Teo și Anca, întrolocate în cuprinsul celor 15 capitole care evocă întâmplările din croaziera cu „Fantasia”, reprezintă în economia romanului spații epice considerabile. Ele vin să detalieze nu numai unele aspecte din viața Ancăi, dar și să dezvăluie anumite episoade, trăiri și aspecte din viața moderatoarei Teo, accentul căzând, după fulguranta evocare cu „plecarea lui Doni în veșnicii”, pe amintirea relației sale cu Vio:

„Se derulează în secret, doar în memoria mea, frânturi de viață, din catalogul trecutului, toate înșiruite și gata-gata să mă acapareze în loc să se topească. Încerc să le ocolesc, intră în acțiune instinctul de conservare. Conștiința mea vrea să se salveze de atacurile unor vedenii. Un balaur e trecutul, eu vreau să merg spre calmitate, mă uit în jurul meu și dacă lumea se arată veselă și impresionată și bucuroasă de rolul pe care-l are în acel moment, de ce să nu fac și eu la fel ? dar oare găsesc puterea să aplic în practică cele gândite și să-mi ajustez o stare interioară rozalie? Și ce bună sfătuitoare mă mai credeam față de Anca!/ Hm… și cum mă credeam în stare s-o pot trata eu, chiar eu, de fantasmele unei întâmplări care-și vântură coada și ochii de foc și prin sinele?!” (5).
Dintre toți partenerii prezenți la concursul „Nunta de argint”, Radomir Sasko, autorul lucrării Cartea copilului care-ar fi vrut să fie…, oferită cu acest prilej, este cel care-i amintește lui Teo de mai vechea ei relație pasională cu Vio. Cunoscut în vâltoarea revoluției din decembrie 1989 de la Timișoara (o îndepărtase de amfiteatrul măcelului), Vio îi va oferi tinerei iluzia iubirii perfecte într-un spațiu al deplinei simbioze cu natura montană de la Rudăria cu colibă, salcâmi și fagi, ploi, tunel, mori de apă, cascadă, peisaj în care au rămas „cuvinte doldora de iubire”… Însă, după un timp relativ scurt, iubitul va trebui să plece – „părăsind povestea”! – la mama lui în Germania, unde rămâne definitiv. Croaziera pe Mediterana i-l readuce în suflet pe Vio („a revenit brusc în ambientul meu interior, din adâncul mării (…) am parte de-o vibrație interioară nestăpânită (…) ca o forță mistică își face apariția triumfătoare, chiar arogantă, aducând toată învălmășeala din seara aceea din ’89, când eram cu miile în stradă, noi timișorenii care urlam, ne bucuram, ne înghesuiam strigându-ne încrederea în libertate și-n câte ne mai lipseau atunci…”(p.164). Este evocat momentul salvării, crucial însă pentru relația ce-a urmat: „Dârdâiam din toate încheieturile, regretam că venisem acolo, taman lângă teatru unde se aflau tunurile (…) El a intuit perfect. Era un apărător intuitiv și cu simțurile perfect acordate, nicio disonanță nu-l atingea, așa încât m-a prins ferm de mână și m-a tras, m-a scos din perimetrul sunetului produs de gloanțe (…) Fugeam gâfâind printre zgomotele slobozite în aer, văzusem așa ceva doar în filme…”

Astfel de mărturisiri făcute Ancăi în mesajele trimise de pe vasul de croazieră au darul de a-i „despovăra” protagonistei sufletul încercat acum de apariția bruscă a fantomei celui iubit cândva. Este vorba de o terapeutică a povestirii/ mărturisirii, cu rol reciproc după cum însăși Teo precizează în finalul unui mesaj: „Promit alte fragmente de timp încolțit de iubire și, poate, spovedania făcută una alteia ne va duce la vindecare.”, s.n. (Cap.7).

Aceeași intimă convingere și din partea Ancăi, declarând într-un mesaj trimis de la mănăstirea în care își căuta liniștea: „Simt o nespusă dorință să-ți vorbesc (…) Am conștiința încărcată. Am auzit că iadul tocmai asta ar fi, conștiința noastră hăcuită de regrete (…) Îmi asum totul, dar nu renunț la plăcerea de-a mă confesa ție. Ca la psiholog. Acceptă o vreme rolul ăsta, de dragul meu, te rog!”, s.n. (Cap. 5).

„Tot îl mai iubesc”, mărturisește undeva Teo, ceea ce consună cu sufletul încărcat de Alex al Ancăi, conștientă că din „istoria” cu bărbatul iubit „n-a lipsit patima, arderea, flacăra, nu o lălăială de relație sau o flamă oarecare, instinctuală”...

Schimbul de mesaje își dezvăluie, așadar, până la urmă menirea terapeutică în sens mutual-spiritual, căci atât Teo cât și Anca sunt două suflete „rănite” pe viață, de unde și titlul romanului „Amiază nevindecată”… Așadar o rană „nevindecată”, rămasă în adâncul sufletului, pe care anumite momente din croazieră o resuscitează cu puterea transformării iluziei în realitate! O realitate inacceptabilă, refuzată în favoarea unui trecut luminos, plin de toate promisiunile, spulberate desigur ulterior, dar care au farmecul lor în contextul și freamătul iubirii de-atunci…

Și asta cu atât mai mult cu cât, în final, într-o scenă incredibilă de senzațional imprevizibil, acolo, pe puntea vasului, ca o resuscitare a gândului intens ce pusese stăpânire pe sufletul Teodosiei (a se reține și numele cu accent ecleziastic al protagonistei), îi apare deodată în față, adresându-i-se pe nume cu drăgălășenie, însuși Vio care-o invită să „stea de vorbă” la un prânz, în oraș: „Era cât se poate de adevărat. Vio îmi era coleg de… voiaj pe Fantasia. Ședea planton, nu departe de mine.” Îi rememorase în acele zile chipul cu ardoare, iar acesta „reînviase ca o statuie”, după atâta timp părăsită „fără niciun cuvânt”… „Nu m-am uitat înapoi de teamă că m-aș fi putut întoarce”, spune Teo, care „reînviindu-l pe Vio cel de atunci” are dezamăgirea să-l reîntâlnească pe „Vio cel de acum”, voiajând în cuplu pe Mediterana: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră…”(Cap. 15).

Mecanismul reamintirii trecutului îi fusese declanșat cu un clic doar de Radomir Sasko, sârbul participant alături de Iovanca la concursul-aniversar „Nunta de argint”: „Mă bâzâie ca un bondar disperat întrebarea, cum de s-a putut transforma o rememorare a mea într-o clipă reală, dar, nici pe departe, îmbucurătoare (…) Ei bine, uite așa, tam-nesam, chiar ca-n basme, s-a petrecut transformarea visului în realitate. Am dorit de sute de ori să-l revăd pe Vio, iar acum, deși s-a întâmplat cu adevărat, stau baricadată și mă feresc ca de foc să mai dau ochii cu el.”

Continue reading „Zenovie CÂRLUGEA: Veronica Balaj – Un roman de dragoste jurnalier-confesiv” →