„Vă port în inima mea, şi în lanţurile mele,

   şi în apărarea şi în întărirea Evangheliei,

   fiindcă voi toţi sunteţi părtaşi la aceeaşi

   Cruce şi la acelaşi har cu mine.”

(Apostolul PAVEL – Epistola către Filipeni)

„El a purtat păcatele noastre, în trupul

   Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă

   de păcate, să vieţuim dreptăţii.”

          (Apostolul Petru – Întâia Epistolă)

Sfântul PAVEL – Apostol al Dumnezeirii.

   Sfântul Pavel, chemat de Mântuitorul Iisus Hristos în mod expres şi ales pentru propăvăduirea Cuvântului Său în toată lumea, „la toate neamurile”, devine  Apostol al Dumnezeirii, respectiv a toată lumea. Prin călătoriile sale misionare, marele Pavel a resfinţit şi ţărâna sacră a Gliei noastre strămoşeşti. Epistolele sale au avut infinit mai multe călătorii spirituale, în timp şi peste timp, în spaţiu şi deasupra: încântând, înflăcărând, cutremurând, educând, fascinând lumea cu Evanghelia Iubirii lui Hristos.

   Opera filocalico-sofianică a Apostolului Pavel cuprinde o profunzime cu totul serafică, de o complexitate de neegalat în misiunea mesianică creştin ortodoxă.

   Unul dintre marii pătimitori pentru dragostea de Cer, de cerul Străbunilor şi de Pământul Vetrei Strămoşeşti, considerat de Generaţia sa şi nu numai, ca un Apostol al răstignirii Dumnezeului Hristos şi al Neamului său dac, Cavalerul Zenitului Carpatin, prigonit, persecutat, cu fraţii, tatăl şi camarazii săi azvârliţi, frânţi şi însângeraţi prin toate temniţele comuniste, consemna în Însemnările sale de la Jilava, că suferinţa înmuiată în balsamul celor patru Evanghelii, dar mai ales în Epistolele Sfântului Pavel, i-au oferit tăria nădejdii să iasă din „mlaştina deznădejdii.”

   Însemnările de la Jilava – aştern în memorialistica vremii zguduitoare o consecinţă a universului ateu concentraţionar, prin fascinante mărturii hristice întrupate într-o paradigmă a misticii suferinţei şi jertfei naţionalist creştin-ortodoxe.

   Puterea Mântuitorului Hristos l-a fascinat. Autoritatea magnificului Pavel l-a copleşit. „M-a impresionat, consemna Fiul Codrului: 1.Sinceritatea şi curăţenia sufletească a Sf. Pavel; 2. Viaţa integral creştină, fără pată; 3. Primejdiile şi suferinţele prin care a trecut pentru Domnul; 4. Seninătatea şi chiar bucuria cu care primea aceste suferinţe; 5. Tăria de a mai încuraja şi pe alţii, ca să nu se mai clatine în faţa suferinţelor şi prigonirilor; 6. O dragoste sfântă de o înălţime zguduitore pentru toţi fraţii creştini sau copiii lui Duhovniceşti; 7. O râvnă neînvinsă şi rar cunoscută printre apostolii unei credinţe de a propăvădui neîncetat pe Mântuitorul Iisus, la toate neamurile; 8. Marea ştiinţă şi înţelepciune.”

   Sfântul PETRU  – Apostol al Crucii.

   Simon era un om simplu, obişnuit, familist, muncitor, evlavios, aprig, înflăcărat, gospodar, pescar. Un om situat în latura comună a obişnuitului, un om care n-ar fi ieşit niciodată din „largul” său, dacă nu venea chemarea şi alegerea de către Iisus.

   Drama Apostolului Petru nu a fost răstignirea sa fizică de către crudul împărat Nero, care i-a adus cununa Cerului, ci destituirea de către Episcopul de Roma, de la rangul de Apostol al lui Hristos la treapta de întâiul Episcop al Romei. Adică, o supremă răstignire spirituală. Pontiful catolic substituindu-se aşadar, ca „Vicar al lui Hristos”, a devenit suveranul Apostolului Petru, rămas în vasalitate până astăzi.

       PETRE ŢUŢEA – Apostolatul  IUBIRII

   Petre Ţuţea a rămas o cascadă mistică a gândirii aforistice revărsată tuturor primitorilor, ca o mireasmă liturgică a Ortodoxiei. Profetul nostru s-a îmbrăcat cu lumina CUVÂNTULUI în cea mai de preţ şi cea mai frumoasă haină de nuntă.

   În faldul diafan al literelor somptuoase Gânditorul valah creştin ortodox a urzit cu duhul adevărului primit, revelat, viaţa în regalul comuniunii dragostei Hristice: „Destoinicia noastră e de la Dumnezeu, Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu.” (Sf. Ap. Pavel-2 Corinteni, 3, 6-7)

   Grăirea lui Ţuţea era cea mai aleasă podgorie, iar licoarea cuvintelor musteau în om aţâţări de nestemate şi aromate azururi, precum o cuminecare de Sfânta Înviere.

   „Un om ca Petre Ţuţea, spunea Ion Coja, este ca vinul cel bun: nu-l poţi bea de unul singur.” (Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 82)

    Destinul marelui gânditor creştin Petre Ţuţea a avut pentru Neamul dacoromân peste sensul metafizic, o valoare de sinteză, de chintesenţă ca o pliromă a dualităţii spirituale, unindu-le într-o cuprinzătoare trăire filocalică cu experienţa Suferinţei şi a Jertfei creştine asumate pentru Înaintaşi şi pentru Dumnezeu.

   El şi-a făcut din fire pavăză strămoşească, din cuget cântare şi rugă, din viaţă Cuvânt, din menire mărturisire, din ortodoxie românism, din credinţă flamură a unităţii naţionale, încorporând astfel, în Generaţia de aur a vremii sale, mai multe generaţii viitoare de români religios-spirituali: „Straşnică generaţie! Cea mai vitează din toată istoria neamului. Generaţia care a sângerat cel mai mult, dar a făcut cel mai mult. Au adus prin sacrificiul lor neamul românesc la deplină unitate, extinzând România de la Nistru până la Tisa, aşa cum au visat românii, toţi românii, de la regele Decebal şi până la copiii din parc. Sraşnică pregătire morală şi naţională trebuie să fi avut această fericită generaţie între toate generaţiile luptătoare ale neamului.” (Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele. Ed. Trinitas, Iaşi-2008, p. 54)

  Tăcerea gânditorului, care era mult mai rară decât comunicarea, te adâncea în profunzimea unei Taine mirifice, înfiorându-te serafic, copleşindu-te mistic. În tăcere, Cuvântul se înseninează în duh, în undă cosmică, pentru ca apoi să ţâşnească într-un torent de lumină: „Ţuţea îşi înălţa vocea ca un colţ de stâncă în mijlocul apei, ascuţit, semeţ, dureros de subţire spre vârf-nici o pasăre nu putea să se odihnească, ci doar să se învecineze, zburând, având în adâncuri nebănuita temelie a tăcerii, zonă în care nici un peşte nu tulbură apa şi nici o plantă nu-şi unduieşte podoaba.” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2015, p. 78)

   Deşi poartă numele celuilalt apostol, Ţuţea este întru totul un PAVEL al Neamului.

Petre Ţuţea a unit în albia meditaţiei sale spirituale toate izvoarele limbajului, metalimbajul-cult: lingvistic, artistic, filosofic, teologic, mistic, filocalic, revărsând asupra realului, Delta cunoaşterii-taina Cuvântului, ca expresie definită a Totului revelat în actul creativ-sofianic, reverberând curiozităţi, clarităţi şi voinţă în individ şi esenţialul ca aprofundare într-o comunitate religioasă, întronizând astfel comuniunea naţională ca o unitate de har, de limbă şi de spirit ales. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Apostolii PAVEL şi PETRU şi apostolatul unor demni ucenici dacoromâni” →