Isabela VASILIU-SCRABA: Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu

Motto:

„Cazul lui Nichifor Crainic, exponent de frunte al sufletului românesc…dovedește sub ce control străin și dușmănos de neam s-a aflat cultura noastră în vremea comunistă…Foarte fideli dispozițiilor…unii simțeau o fericită bucurie să-l blameze și să-l prezinte ca un personaj odios”. (Pan M. Vizirescu, în vol.: N. Crainic, Șoim peste prăpastie-versuri  create în temnițele Aiudului, București, 1990, p.17).

Rezumat de idei: O carte a lui George Călinescu întâi interzisă, apoi editată cât un sertar de dulap. Lățirea prostiei în editări de maculatură securistă (2013-2016). „Istoria literară e document sever” (Radu Gyr, 23 dec. 1969). O înregistrare publicată după 46 de ani evidențiind „acrobația de idei”, adică  dezinformări călinesciene apreciate în 1947 de falsul academician Mihai Roller. Descrierea poeților de la „Gândirea” făcută de un adevărat academician (Lucian Blaga) alungat de mercenarii ocupantului moscovit  atât din Academie cât si din Universitate.

„Elefantiaza” ivită din incultura comunistă scotea a doua ediție a Istoriei… lui George Călinescu într-un format atât de mare încât nu a lăsat nici o îndoială asupra măsurii stupidității comuniștilor, prostie depășită doar după 2013 de editorii care au vrut să facă bani  mulți din rezultatele scriptice ale schingiuirilor securisto-comuniste  publicând (în condiții grafice demne de cine știe ce capodoperă a literaturii românești)  foi cu declarațiile de anchetă ale Părintelui Arsenie Boca (vol. I-III, Ed. Agnos, Sibiu, 2013-2016) și selecția de 278 de notații din „Dosarele Alexandru Marcu și alții”, maculatură provenită din tabăra torționarilor „Sfântului Ardealului” și a lui Mircea Vulcănescu (1). In detenția în care a și fost ucis, filozoful Vulcănescu a umblat legat cu lanțuri la picioare împreună cu universitarul Alexandru Marcu, ambii omorâți în „universitățile lui Teohari Geogescu” (cf. Petre Pandrea „arestat politic la Aiud și Ocnele Mari între 14 aprilie 1948 și 9 noiembrie 1952, nejudecat și necondamnat”, vezi http://www.scribd.com/doc/35654729/Petre-Pandrea-Calugarul-Alb; despre asasinarea filozofului Mircea Vulcănescu, vezi înregistrarea de la Colocviul de filozofie, Tecuci, https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ).

Ion D. Sârbu (absolvent de filozofie și apropiat al universitarului Lucian Blaga care a fost dat afară din universitate si din Academie) consemnase în jurnal său fenomenul înstăpânirii prostiei în lumea de azi. După ce a supraviețuit celor opt ani de detenție politică și a apucat să-și vadă o parte din scrieri publicate cu foarte mare întârziere, Gary Sârbu a diagnosticat maladia vremii noastre în felul următor: „trăim într-o epocă de uriașă, fantastică explozie, expansiune și înstăpânire a PROSTIEI…Prostia ca monolog… nu recunoaște întreruperea, întrebarea, contrazicerea. Chiar dacă te ascultă, te ascultă numai ca să își audă propriile păreri” (I. D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1991, p.130).

Monstruozitatea de a scoate în 1988  Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediția I-a, in quarto, 1941) sub forma unui sertar de dulap (cu lungimea de 35 cm și lățimea de 25 cm) a divulgat în comunism „stilistica” părerilor oficializate, a gândirii monolit perpetuată în secolul XXI de grupul cripto-comuniștilor care au confiscat Wikipedia românească (2). Administratorii acestei enciclopedii on-line difuzează cu predilecție subiectivele păreri ale „acobatului” Călinescu agreate de ideologia comunistă, si chiar idei de bază din rechizitoriul Alexandrei Sidorovici (soția lui Silviu Brucan) împotriva scriitorului Nichifor Crainic. Cenzorii ideologici ai confiscatei enciclopedii on-line (precum birocratul MyComp) au avut grijă să îndepărteze toate articolele Isabelei Vasiliu-Scraba despre Părintele Arsenie Boca (3) si despre Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Cioran, Noica (4), etc.

Referindu-se la Compendiul istoriei călinesciene apărut într-o a patra ediție în 1968 (la Editura pentru literatură) dar si la prima ediție (din 1941) a Istoriei… călinesciene, fostul universitar Radu Gyr spusese pe 23 decembrie 1969 că unui critic, luând în considerație „fondul său intelectual /…/ i se pot îngădui unele preferințe, unele erori, unele tăgade”, putându-i-se trece cu vederea chiar „injustiții, greșeli și complezențe critice” izvorâte din subiectivism.

Ceea ce însă devine de neiertat este „falsificarea relatărilor și afirmațiile gratuite” (Radu Gyr, înregistrare din 23 decembrie 1969). Dacă părerea argumentată de  Radu Gyr  (cândva asistent al profesorului Mihail Dragomirescu) despre falsificarea – în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (București, 1941), – contribuției culturale a unor scriitori mediatizați de Nichifor Crainic în faimoasa lui revistă „Gândirea” și despre alte abateri ale lui George Călinescu de la rigoarea istoriei literare prin „mistificarea relatărilor, falsificarea datelor și prin afirmații gratuite”  ar fi putut să fie publicată atunci, pe la începutul anului 1970, si nu pe 8 mai 2015 (prin postarea ei pe youtube), poate că nu s-ar fi ajuns în 1988 la gigantismul deplasat al volumului călinescian, re-editat în 1988 după ce fusese interzis decenii la rând, cum interzise fuseseră și erau în continuare nu doar scrieri de domeniul istoriei literaturii, ci chiar scrierile istoricilor de marcă ai perioadei interbelice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Despre „acrobațiile” intelectuale ale profesorului G. Călinescu, fosta studentă Monica Lovinescu își amintea pe 18 decembrie 1962 următoarele: „Criticul practica și în profesia sa didactică același gust al paradoxului agresiv care-l definea în viață, si, uneori, în critică. Adică își teroriza studenții, nu prin vreo severitate ce nu-i stătea în fire, ci prin imprevizibilitatea reacțiilor, prin tonul de zeflemea plictisită, prin schimbările neașteptate de atitudine…Spectacolul putea fi înviorător când nu erai implicat în el; el devenea însă mult mai puțin agreabil când te aflai pe scaunul de relativ supliciu al examinatului” (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte, 1962-1971, Mardid, 1978, ed. II-a, București, 1990, p.52).

În opinia lui Radu Gyr, abaterile de la adevăr n-ar fi permise de însăși rigoarea științifică pe care trebuie să o dovedească istoria literară, știință bazată pe informații precise: „Istoria literară e document sever, e informație precisă” spunea poetul Radu Gyr, înregistrat (5) când Nichifor Crainic era sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani însoțită de părăsirea (pe motiv de vârstă) a redacției revistei „Glasul Patriei”.

Scriind la „Glasul Patriei” – uneori ca la anchetele din temniță, în „termeni dictați de securiști” (6),  spre a fi citat de prostia oficializată în secolul XXI-,  Radu Gyr  a dovedit pe 23 decembrie 1969 că este mai liber decât mulți dintre cei patruzeci de invitați la acea  masă festivă la care profesorul preot Dumitru Stăniloae (7)  avusese neinspirata idee de a lăuda gazetăria comunistă scrisă de fostul deținut politic Nichifor Crainic, apărat de Petre Pandrea „în procesul intentat de Teohari Georgescu” (vezi Petre Pandrea, Călugărul alb, Ed. Vremea, București, ediție îngrijită de Nadia Pandrea).

Cu puține luni înainte de moartea (practic pricinuită de regimul de exterminare din anii de închisoare politică), într-o scrisoare către Vintilă Horia, poetul exilat Ion Caraion (1923-1986) precizează că nu se poate numi colaboraționism îngenuncherea lui Nichifor Crainic, a lui Radu Gyr si a altora obligați „să scrie ori să iscălească [în  „Glasul Patriei”] niște mizerii de articole… și că victimele nu au cum fi asimilate cu călăii” (vezi Emil Manu, Ion Caraion, București, 1999, p. 200).

Intr-unul dintre interviurile luate după căderea comunismului, filozoful Petre Țuțea și-a amintit cum a fost „solicitat” în închisoarea Aiudului să scrie pentru „Glasul Patriei”, ca și Nichifor Crainic. Solicitarea i-a apărut ca o „porcărie nemaipomenită: să obligi un deținut să scrie… să mulțumească” securității anti-românești care l-a închis 13 ani fără nicio vină. „Ce vină vă însușiți dumneavoastră?”, m-au întrebat. Si am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel”, a spus filozoful Țuțea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerina lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei consirației, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

Față de conformismul teologului Stăniloae  – silit să devină informatorul „Văleanu Ion” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în colectivul de traducere al Filocaliei, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, sau on-line: http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia ) după detenția politică făcută fără vină în rândurile așa-numitului lot al „Rugului Aprins” (8)-, Radu Gyr îndrăznise atunci la Restaurantul Bucur să mărturisească adevărul (ținând de istoria literară) despre „Gândirism”, adică despre „exacta poziție îndrumătoare a lui Nichifor Crainic în rolul lui de conducător al revistei Gândirea ” (Radu Gyr, 1969, într-o postare pe youtube din 8 mai 2015), „cea mai de seamă revistă în literele românești” cum o desemnase Vintilă Horia (7), întâiul scriitor străin laureat al Premiului Goncourt (cea mai înaltă distincție literară din Franța).

Primul lucru pe care fostul deținut politic Radu Gyr ține (indirect) să-l sublinieze este diferența dintre o redacție de ziar comunist scris „cu porțile închise” de oameni obligatoriu aliniați la o ideologie unică și redacția revistei „Gândirea” cunoscută în urmă cu 45 de ani, așa cum a fost ea tot timpul, cu porțile larg deschise scriitorilor marcanți ai vremii și tinerilor de valoare, unicul criteriu după care se ghida conducătorul revistei fiind talentul, „indiferent de crezuri” (Radu Gyr, https://www.youtube.com/watch?v=KgjDVrJkcfY ).

Apoi observă lipsa de probitate a istoricului literar George Călinescu (pe care nu-l numește explicit) în definirea tradiționalismului care pentru Nichifor Crainic ar indica „specificul de conținut al etnicității noastre” (R.G.), ilustrat de  variatele condee din paginile prestigioasei reviste „Gândirea”, prin poeți ca Ion Pillat, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Ion Marin Sadoveanu, Cicerone Teodorescu, N. Crevedia, Al. O. Teodoreanu, Alexandru Philippide, Aron Cotruș, sau prin prozatori precum Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Oscar W. Cizek, Victor Papilian, etc.

Un act de probitate istorică și filozofică l-ar necesita și restabilirea adevărului cu privire  la publicistica directorului „Gândirii”, acuzat în comunism că ar fi fost un „mistic obscurantist”, sau un „fanatic ortodox”. Radu Gyr vorbește de postura lui Crainic de cercetător profund al substratului metafizic din creația populară, interesat de reîmprospătarea și îmbogățirea conținutului creațiilor culte prin tradiția metafizică pe care o ilustrează poezia populară sau iconografia noastră religioasă.

Într-o altă înregistrare neieșită la lumină aproape jumătate de secol, însuși teologul Nichifor Crainic (fost șase ani universitar la Facultatea de Teologie din Chișinău iar apoi, între 1932 și 1944  profesor de mistică și ascetică la Institutul Teologic din București, unde l-a avut ca asistent pe Benedict Ghiuș) îi explicase poetului Pan Vizirescu că el nu a fost mistic, întrucât mistica implică o asceză și o disciplină pe care împrejurările vieții și firea lui nu i-au permis să le practice (https://www.youtube.com/watch?v=_xVTDPNxD88 ).

La sărbătorirea celor 80 de ani împliniți de fostul academician Nichifor Crainic, poetul Radu Gyr restabilește și adevărul privitor la eseul literar și filozofic publicat de Crainic în „Gândirea”, rezultat al unor interferențe de curente și idei din cele mai variate, după diversitatea de opinii a unor autori precum: Vianu, Ion Petrovici, Bazil Munteanu, Alexandru Busuioceanu, Brucăr, D. Stăniloae, Alexandru Gregorian, Vasile Voiculescu, P.P. Ionescu, Ovidiu Papadima, Dan Botta, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, N. Herescu, etc.

Pe 23 decembrie 1969, cu lipsa lui de talent oratoric suplinită de o inspirație de zile mari, Radu Gyr (1905-1975) nu uită să puncteze momentul 1969 de repunere  în circuitul filozofic românesc a două nume de maximă importanță: Lucian Blaga (8) și Mircea Eliade (9). Deși Trilogiei Cunoașterii încă nu-i fusese suprimată interdicția de re-editare, Gyr menționează Eonul Dogmatic și ideile blagiene referitoare la „misterul transcendenței”, precum și filozofia mitului din eseistica lui Eliade sau teoria timpului din scrierile științifice ale „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, scrieri care urmau să fie admise (cu multă parcimonie) prin librăriile comuniste abia după moartea lui Gyr, cam la zece ani de când era el inregistrat la Restaurantul Bucur.

În Istoria lui George Călinescu (1941, 1988) capitolul în care este prezentat Nichifor Crainic poartă titlul „ortodoxiștii”. Dornic a-și face un capital politic (10) prin critica „ortodoxismului”, George Călinescu reduce până la caricatural idei ale „ortodoxiștilor” Lucian Blaga (bătut de Securitate la vremea când devenise candidat la Premiului Nobel la propunerea profesorului suedez Alf Lombard și a profesorului universitar Bazil Munteanu de la Paris) și dr. Vasile Voiculescu (arestat pe 5 august 1958 la 74 de ani și decedat după eliberarea din temniţă de unde a ieşit pe patul morţii, într-o agonie ce i-a prelungit durerile şi suferinţa vreme de aproape un an. Pe 26 aprilie 1963, înainte de a-și da duhul, poetul Vasile Voiculescu a spus fiului său: „Ionică eu mor! M-AU OMORÂT! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu”, apud. Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu –anii de detenție, Buzău, 1993,  precum și Florentin Popescu, Viața lui Vasile Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2008).

Călinescu mai prezintă poezia lui Paul Sterian  și a lui Sandu Tudor. Cei doi poeți religioși – care-și citiseră poeziile în casa Olgăi Greceanu, „prima gazdă a reuniunilor Rugului Aprins” (cf. Ileana Mironescu; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, sau, Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu;  https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ) -, fuseseră închisi împreună cu poetul Vasile Voiculescu în lotul „Rugului aprins”. Ne acceptând re-educarea comunistă, Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil de la Rarău) a fost ucis la Aiud prin lovire cu ranga în cap în noiembrie 1962, an în care deținutul Dumitru Stăniloaie se arăta re-educat printr-un referat publicat fragmentar în 2015 (vezi volumul îngrijit de Florin Duțu, Autobiografii ale teologilor români ortodocși în dosarele Securității, Ed. Floarea albă de colț, București, 2015, pp. 42-54).

În Istoria …. sa din 1941, criticul nu a omis a se răfui și cu faimosul filozof Mircea Vulcănescu (schingiuit când era bolnav de pleurezie și expus la friguri hibernale până și-a dat duhul, apud. Titus Bărbulescu). La a doua editare a volumului călinescian  (cu revizuiri și completări), teroarea ideologică a regimului comunist a interzis orire referire la martirajul din temnițele politice, făcând „uitate” perioadele (și rezultatele!) detențiilor -, deși ele țineau de biografia fiecărui „ortodoxist” prezentat de Geoge Călinescu, un critic organizându-și materialul după criteriul biografic* (apud. Marian Popa, Dicționar de literatură română contemporană, București, 1977, p. 134; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic, on-line la  https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/).

Mihai Roller a folosit în 1947 opiniile despre „ortodoxiști” etalate de George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent , păreri la care Călinescu nu a renunțat nici în Compendiul publicat în 1945, 1946 și 1947. Pentru Roller,  „academicianul” de umplutură (de după desființarea adevăratei Academii prin îndepărtarea lui Lucian Blaga, a lui Nichifor Crainic și atâtor alți creatori români, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ) „gândirismul” ar fi fost o „mișcare mistică decadentă din jurul revistei Gândirea degenerată în legionarism” (M. Roller, Istoria României, 1947, p.773).

Cu cinci ani mai înainte apăruse în presa românească o imagine a scriitorilor din jurul „Gândirii” complet diferită, și nu ne referim la volumul din 1940, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizare, publicat de folcloristul Gheorghe Vrabie (1908-1991), doctor al Universității din Berlin. Descriind Anișoarei Odeanu pe la începutul anului 1942 caracteristicile poeziei românești din epoca revistei „Gândirea”, academicianul Lucian Blaga spunea că „buruiana metafizică lipsea poeziei moderne. Lipsea și o formă albă care să trădeze o duminică psihică –sau, poate, un pisc alpin. Bacovia, straniu ca o eșarfă de înmormântare, se autostrivea sub coroane de plumb, iar Ion Barbu geometriza idei cu finețe de iconar bizantin”. Despre Nichifor Crainic și Ion Pillat, filozoful și poetul Lucian Blaga precizase atunci că cei doi ar fi încercat „să legitimeze cu fior pastelat un Ierusalim românesc” (cf. Anișoara Odeanu, O dimineață cu Lucian Blaga, în rev. „Vatra”, 25 mai 1942).

Către finalul alocuțiunii sale din 1969 începută cu restabilirea adevăratului sens al tradiționalismului gândirist, Radu Gyr – poet premiat de Academie înainte de ciuntirea țării (de Basarabia și Bucoviana de nord din „vara apocaliptică a anului 1940”, apud. L. Blaga), – observa cu justețe că „tradiția” promovată de directorul „Gândirii” a marcat la vremea de glorie a culturii românești (răsfrânte de paginile revistei) altceva decât cele repetate după 23 august 1944 din ranchiună personală sau în scop de bagatelizare. La „gândiristul” Nichifor Crainic tradițională devenise o „selecțiune severă a valorilor” , adică  respingerea imposturii (caracteristică selecției inverse din revistele comuniste) și, mai ales, refuzul acrobației de idei (în genul „acrobației” lui George Călinescu la mistificarea relatărilor despre revista „Gândirea” din Istoria… sa).

 

Note si considerații marginale:

  1. Ne referim la volumul 5 din seria Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității: Mircea Vulcănescu, scos de Editura Eikon în 2013. Primele patru volume din această serie au fost tipărite în condiții (să le spunem) decente. A se vedea și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Scoala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.258, pp.4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/; fragmentar pe scribd,  https://fr.scribd.com/doc/171686934/IsabelaVasiliuScrabaNaeIonescuScoalaTrairista .
  2. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ;  vezi și prezentarea scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba în Wikipedia.ro inainte de vandalizarea „oficială” a acestei fișe de dicționar on-line https://fr.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba  .
  3. Nici unul dintre următoarele texte despre Părintele Arsenie Boca nu a fost tolerat de administratorii Wikipediei confiscate de o mafie cu interese ascunse, grăbită să îndepărteze instantaneu categoria de „martiri  ai temnilelor comuniste”: (I) Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu,  on-line la https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ; (II) Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ ; (III) Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/,  sau https://fr.scribd.com/doc/191832093/IsabelaVScrabaLegiArsenieBoca ; (IV) Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în culisele traducerii Filocaliei (I-IV), https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, fragmentar și la http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia  ; (V) Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/, fragmentar și la, http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx ; (VI) Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau, Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/, fragmentar si la, http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba/ ; (VII) Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la Cheia, în rev. „Cetatea culturală”, Cluj-Napoca, Seria V, anul XVI, Nr. 32 (130), mai 2015, pp. 26-29; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/; o variantă modificată de editor fără acceptul autoarei a fost publicată în vol.: Părintele Arsenie Boca, Mângâitorul celor necăjiți, Ed. Ortodoxia, București, 2015, pp. 29-31; a se compara cu textul necenzurat din revistă, sau cu textul din scribd https://fr.scribd.com/doc/200767486/IsabelaVasiliuScrabaArsenieBocaPangar ; (VIII) Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma „Arsenie Boca-Părăian” din seria Eliade-Culian’ și Noica-Liicean’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-boca3paraian/, sau, fragmentar,  http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html  , ori https://fr.scribd.com/doc/246393473/IsabelaVasiliuScrabaBocaParaianEliadeCulianNoicaLiicean .
  4. Administratorul MyComp a ras din Wikipedia românescă toate articolele Isabelei Vasiliu-Scraba despre Constantin Noica publicate în diferite reviste din țară și străinătate în special după 2009, când trecuseră 100 de ani de la nașterea filozofului. Revista „Meandre” publicase textul Cât de subversiv putea fi Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noica-meandre/, preluat de un site din Anglia http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/#more-1434,  articol întâi prezentat în site-ul oficial al Institutului Cultural Român ca apoi să fie șterse comentariile. Ștergerea abuzivă a dialogului (indepărtând comentariile unor articole) am sesizat-o și în 2014 și în 2015 cu prilejul unui atac mârlănesc din „Tribuna Sibiului” declanșat spre a mă împiedica să-mi susțin comunicarea (https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/, fragmentar, http://www.scribd.com/doc/259473081/IsabelaVS-CIORANrespingereColocv2015 ) trecută în programul Colocviului Cioran (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran – un mistic în lumea filozofiei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/) unde fusesem în 2014 invitată să particip (Sibiu, 2014, on-line programul Colocviului se poate citi în anexa comunicării mele publicată de revista „Conta”, Piatra Neamț, Nr.14/2014, pp.162-171, URL http://www.scribd.com/doc/235621503/IsabelaVasiliuScrabaReferatColocviu2014Cioran ). Vandalizarea „oficială” a prezentării scriitoarei Isabelei Vasiliu-Scraba în Wikipedia, „vandalizare” operată de birocratul MyComp (vezi https://fr.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo ) a avut drept urmare dispariția tuturor titlurilor de articole. Cenzurarea nu s-a rezumat la anihilarea de link-uri spre a împiedica citirea lor on-line a următoarelor texte despre Noica: (I) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/, publicat si pe hârtie în rev. „Acolada” (Satu Mare), nr.2, febr. 2012, p.19; vezi on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/  ; (II) Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, on-line în revista canadiană http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html ; (III) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaeuropa/, pe hârtie în rev. „Dacia literară”, Iași, nr.4/2009, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=760 ; (IV) Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 282, 1-15 iunie 2014, pp. 23-25, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ; (V) Isabela Vasiliu-Scraba,  Noica şi discipolii săi, http://isabelavs.uv.ro/Articole/Noica_discipolii2.htm, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Rooths”, SUA, nr. 9-10/ 2009, pp. XXII-XXIV, sau http://www.scribd.com/doc/172499960/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-%C8%99i-discipolii-s%C4%83i ; (VI) Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viaţa şi opera lui C. Noica, in “Viaţa Românească”, anul XCIV, nr.7, 1999, p.6-9; https://fr.scribd.com/doc/191637785/IsabelaVScrabaNoicaViataOpera ; (VII) Isabela Vasiliu-Scraba, Peste cortina de fier un dialog între Noica și Horia Stamatu, on-line http://www.alternativaonline.ca/IVS1301.html, sau, https://modeleromanesti.blogspot.com/2010/02/articole-razboiul-religios.html; sau, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-2stamatunoica/; a se vedea și eseul Isabelei Vasiliu-Scraba, La centenarul poetului Horia Stamatu. Ciudățenii cripto-comuniste , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), sept. 2012, p.10, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/, on-line,  http://www.alternativaonline.ca/IVS1211.html ;  (VIII) Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Noica și Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, Anul X (XLV), Nr.4 (334), aprilie 2010, pp. 22-23, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noicaperchezitie7/, sau http://www.scribd.com/doc/189934099/Isabela-Vasiliu-Scraba-NoicaAlxDragomirLavric ; (IX) Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, sau, Incultura Păltiniș, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/, on-line http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/#more-2223 ; (X) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, în rev. Acolada, V, , 4 (42), apr. 2011, p.3, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/, sau,   http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877 ; (XI) Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22, 27 on-line  https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ ; (XII) Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/, sau, http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/  ; (XIII) Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, în Almanahul Origini/ Romanian Rooths Almanah 2010, pp. 284-297), https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noicasfarsit4/, on-line https://fr.scribd.com/doc/172500527/IsabelaVScrabaNoicaSfarsit ; (XIV) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, în rev. “Conta”, Piatra Neamț, Nr.10/2012, p.126-131, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-8noica-tabor/ ; (XV) Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea din cultura românească  a lui Noica şi a poeţilor martirizaţi în închisorile comuniste,  https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-10noicaexclus/ .
  5. Printr-un email din 26 mai 2015 am fost informată că inregistarea a fost făcută de ginerele lui Nichifor Crainic, inginerul Alexandru Cojan închis în temnița comunistă cinci ani pentru deținere de „materiale interzise”, adică manuscrise si cărți ale socrului său. Din volumul îngrijit de Alexandru Condeescu am aflat că ginerele fostului academician a avut parte de regimul de exterminare din temnițele comuniste în perioada 1951-1955 (vezi A. Cojan, Calvarul unor manuscrise, în volumul: Nichifor Crainic, Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu de răspuns la actul meu de acuzare, București, Muzeul Literaturii Române, f.a. -probabil 1997- p.9).
  6. vezi Radu Gyr, Sângele temniței, Ed. Lucman, 2009, p. 308-309, precum și Postfața scrisă de Barbu Cioculescu la vol.: Radu Gyr, Anotimpul umbrelor, Ed. Lucman, București, 2010, pp. 202-218. Din soarta pe care poetul a împărtășit-o cu foarte mulți scriitori închiși în temnița politică se singularizează două epistole pe care Radu Gyr le-a adresat celor care l-au închis, scrisori datorită cărora întâi în 1934 și apoi în 1939 poetul a fost eliberat (vezi Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, București, 2000; Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa editorială „Gândirea”, 1991, volum dactilografiat de maica Zamfira, stareța Mănăstirii Prislop, si vol. : Zaharia Stancu, Zile de lagăr, Ed. Socec, 1945).
  7. La vremea când se tipărea prima jumătate a Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în colectivul de  traducere al Filocaliei (I-IV), https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, sau,  http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia ) teologul profesor Stăniloae devenea urmaș al profesorului universitar Nichifor Crainic la catedra de mistică a Facultății de Teologie din București (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ghius/ ).
  8. vezi Reîntâlnirea cu Nichifor Crainic, în vol.: Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ ( București, Ed. Jurnalul Literar, 2004, pp.30-36; a se vedea și textul Isabelei Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat al Premiului Goncourt,  https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ; precum și art.: I. Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). După ce Curtea Supremă de Justiție a constatat la 8 mai 1994 nevinovăția celor 14 scriitori și jurnaliști condamnați pe nedrept (acuzator public: A. Sidorovici, soția lui Silviu Brucan) de Tribunalul Poporului în 1945, Nichifor Crainic a fost reprimit post-mortem pe 22 noiembrie 1994 în Academia Română la propunerea acad. Eugen Simion. La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3 ). In Estonia, în vara lui 2015, s-a comemorat ziua victimelor fascismului și comunistului. România (care a reinstituit încadrarea la fapte penale a delictului de opinie prin Legea 217/2015, lege care recunoaște valabilitatea sentințelor comuniste, dar care nu explică limpede ce anume interzice legea, lacună care permite diferite interpretări) nu a fost reprezentată la această întâlnire comemorativă de la Talin (Estonia). Intr-o declarație comună a țărilor participante la întrunirea din 23 aug. 2015 s-a evidențiat vinovăția totalitarismului comunist alături de vinovăția totalitarismului nazist, regimuri totalitare care au comis „crime împotriva umanității motivate ideologic”. In memoriul de răspuns la actul său de acuzare, N. Crainic precizase că „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în culpele de război” (vezi N. Crainic, Memorii, vol.II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p.257).
  9. Eu am prins anul – „revoluţionar”, să-i zicem-, când în manuale s-a introdus Lucian Blaga. Până atunci, până în anul 1969, fostul academician Lucian Blaga nu existase pentru elevi. Fiind îngăduită de cenzura comunistă re-editarea Trilogiei culturii, filozoful și poetul Lucian Blaga a fost introdus în manualul de literatură română când ajunsesem eu în ultimul an de liceu (vezi https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/memorialistica2tribuna258/  ).
  10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .
  11. De la eruditul istoric literar Marian Popa aflăm că George Călinescu a fost deputat de la primele „alergeri” (falsificate în mod grosolan) din 1946 și până la moarte (vezi M. Popa, Dicționar de literatură română contemporană, București, 1977, p. 130).

*Ciudate abateri de la „criteriul biografic” s-au putut observa chiar și la un istoric școlit în Anglia (la vremea comunismului, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/) recenzând  Scrisorile din București, 1944-1946 (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006) trimise de prof. E.Tappe (1910-1992) specialist în limba română la Universitatea din Londra. Eric Tappe a fost elev al istoricului Grigore Nandriș de la Londra (fratele memorialistei Anița Nandriș Cudla deportată de sovietici de la Cernăuți în Siberia pentru 20 de ani). Intr-un  articol „dilematic” istoricul (academician) Andrei Pippidi mentionează relațiile englezului Tappe cu români de prestigiu, de ex. cu generalul Radu Rosetti, decedat în 1949 în temnița politică și cu Marioara Golescu. Ultima este cea care a avut ideea de a salva prin fotografiere multe din Tăblițele de la Sinaia făcute dispărute în comunism (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un ziarist, o filoloagă și o carte bombă: Cronica geto-dacă de pe Tăblițele de la Sinaia, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Nr. 76/ 2008, p.3382, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-danromalo3/  ). În mod ciudat (dar în deplină consonanță cu interdicțiile totalitarismului comunist de a se scrie despre milioanele de români întemnițați politic) fostul comunist Andrei Pippidi „uită” detențiile istoricilor menționați, începute la Ministerul de Interne condus de agentul sovietic Teohari Georgescu/Burăh Tescovici. Lipsa de memorie a istoricului academician ferește cititorii „Dilemei Vechi” Nr. 211/ 2008 să afle de temnița făcută fără nici o vină de exact acele personalități care-l impresionaseră pe Tappe în anii șederii sale de la sfârșitul anului 1944 la Misiunea Militară Britanică din București. Despre detenția Mariei Golescu, condamnată la 20 de ani de muncă silnică, aflăm de la Aspazia Oțel Petrescu povestind în două pagini antologice cum a salvat-o erudita specialistă după înghețul pe timp de iarnă la izolator (Strigat-am către Tine, Doamne…, București, Ed. Platytera, 2008, pp. 233-235). In cazul eruditei Marioara Golescu „uituceala” istoricului academician Andrei Pippidi este cu atât mai semnificativă, cu cât nobila specialistă în bizantologie (conversând în Italia de la egal la egal cu reputatul bizantinolog Charles Diehl) făcuse anii de temniță comunistă pentru „vina” de a-l fi cunoscut pe britanicul Eric Tappe. Această „vină” a stat probabil la baza „scenaritei” prin care agenții ocupației moscovite a României i-au confecționat acuzația de „spioană britanică” și au condamnat-o 20 de ani de temniță grea pentru „înaltă trădare de patrie” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerina lui Eliade, sau, Scenarita –formă securisto-comunistă a teoriei conspirației, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

––––––––––––-

ISABELA VASILIU-SCRABA

***

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din ro.wikipedia.org  informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care eseista le-a publicat în post-comunism:

https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Constantinopol, orașul etern și catedrala Agia Sofia

29 Mai 1453! Căderea Constantinopolului! Nașterea Istanbulului! O mare parte din trupul Greciei s-a smuls din patria-mamă-litoralul Asiei mici, Constantinopolul fiind cotropite de otomani! Orașul Constantinopol, orașul „etern”, cândva cetatea Bizanțului, far intre Vest și Est, bijuterie a Bosforului, plină de temple dedicate Dimitrei, Afroditei, lui Zeus, Poseidon și Apollon, unul dintre cele trei orașe eterne, alături de Ierusalim și Roma, a fost capturat de turci și numit Istanbul.

Este unul dintre cele mai șocante și tragice evenimente din istoria lumii, care au marcat sfârșitul milenarului Imperiu Bizantin. Evenimentul este descris George Frantzis, un scriitor bizantin, prieten apropiat și consilier secret al ultimului împărat al grecilor, Constantin Paleologos, în Cronica lui Căderea Constantinopolului astfel: „Turcii au devenit stăpâni ai Constantinopolului marți, 29 mai 1453, la ora două și jumătate la prânz (rețineți ora, ora la care va face transmisia Președintele Erdogan!). Au răpit și i-au capturat pe cei din fața lor, i-au măcelărit pe cei care au încercat să reziste și, în unele locuri, pământul nu a putut fi văzut de numeroasele cadavre căzute. Spectacolul a fost oribil. S-a auzit doliu peste tot și femei de toate vârstele au fost răpite. Femeii tinere, fete și călugărițe au fost târâte de păr din bisericile unde s-au refugiat, în timp ce plângeau și se rugau”. Modul în care ultimul împărat a fost sacrificat, precum și faptul că nu s-au salvat informații despre ultimele sale momente pe câmpul de luptă, a fost o sursă de inspirație pentru diverse legende, mai ales cea a „regelui marmorat” care așteaptă să își recupereze Orașul și Imperiul.

Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea Bizanțului avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existență pe atunci. Otomanii aveau o armată uriașă, așa ca-ntotdeauna, „câtă frunza, câtă iarba”. S-a estimat că număra între 80-100.000 de oameni, inclusiv 10.000 de ieniceri, trupe de elită. Mehmed al II-lea a adunat o flotă pentru a asedia orașul de pe partea dinspre mare. Pentru că nu putea intra în portul Bizanțului, blocat cu un lanț uriaș, sultanul a dat ordin să fie trasă pe țărm.

Otomanii au angajat un inginer transilvănean pe nume Orban, care era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Orban a construit un tun enorm, botezat „tunul Basilic”, măsurând peste 8 metri lungime și circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanță de aproape doi kilometri. Deși bizantinii aveau și ei tunuri, acestea erau mult mai mici. Tunul lui Orban nu avea precizie, încărcarea dura trei ore și ghiulelele erau puține; s-a prăbușit sub reculul propriu, după numai șase săptămâni. Planul lui Mehmed a fost să atace zidurile și șanțurile care protejau Constantinopolul dinspre vest, singura parte a cetății care nu era înconjurată de apă. Armata otomană și-a așezat tabăra nu departe de oraș, în Lunea Paștelui, 2 aprilie 1453.

Timp de mai multe săptămâni asediul nu a avut rezultatele așteptate. Turcii au atact frontal zidurile de mai multe ori, dar au fost respinși cu mari pierderi. Întâmplător sau nu, pe 22 mai 1453 au apărut semne cerești curioase; Luna, simbol al Constantinopolului, se zice ca s-ar fi întunecat în urma unei eclipse, confirmând o profeție despre sfârșitul orașului. Patru zile mai târziu, întreg orașul a fost acoperit de o ceață deasă, o situație neobișnuită în acea vreme în luna mai. După ce s-a ridicat ceața, în seara aceea „flăcări au învăluit domul bisericii Agia Sofia, iar luminile puteau fi văzute și pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei turcești (înspre vest)”. Unii clerici au interpretat asta ca fiind Duhul Sfânt părăsind catedrala. Aceste fenomene au fost însă efectele locale ale catastroficei erupții vulcanice de la Kuwae din Oceanul Pacific. „Focul” văzut s-a interpretat ca fiind o iluzie optică datorată reflectării unui apus de soare roșu intens de norii din cenușă vulcanică, aflați sus în atmosferă. În dimineața zilei de 29 mai a început atacul final.

Primul val de atacatori a fost format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați și au avut doar rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secțiuni de ziduri din nord-vestul orașului, care era parțial prăbușită în urma loviturilor de tun. Această secțiune de ziduri fusese ridicată mai recent, în secolul XI și era mult mai slabă; cruciații care au atacat cetatea în 1204 au spart zidurile în același loc. Otomanii au reușit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinși după scurt timp de apărătorii bizantini.

Bizantinii au făcut față celui de-al treilea val de atacatori, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanții armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului și lipsa sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor. Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul Constantin al XI-lea însuși a condus ultima linie de apărare a orașului, murind în luptă pe străzile orașului său, alături de soldații săi. Orașul Constantinopol a fost în cele din urmă capturat de turci! Aceasta a marcat sfârșitul Imperiului Bizantin și Istanbulul a devenit capitala Imperiului Otoman.

De-a lungul timpului otomanii au ars, au distrus temple și bisericile grecești transformându-le in ruine, altele chiar și azi servind ca staule pentru turmele de animale (vizionat personal la TV)! Trei la numar biserici ale Sfintei Sofia au distrus, una fiind la Trapezunda, cimentând și distrugând fresce și icoane de Sfinți de-o frumusețe și valoare istorică inestimabilă.

Zilele astea chiar, Turcia a preluat catedrala Agia Sofia din Constantinopol, considerată Muzeu, un monument de-o valoare arhitecturală și istorică inestimabilă, ignorând că face parte din patrimoniul mondial, protejată de UNESCO, o capodoperă a culturii universale, Președintele Erdogan a semnat ad-hoc decretul prin care Agia Sofia o transformă din SIMBOL al CREȘTINĂTĂȚII în moschee! Ce știm despre Agia Sofia?

AGIA SOFIA, este unul dintre cele mai mari temple din lume, cunoscută sub numele de Biserica Sfânta Înțelepciune a lui Dumnezeu sau pur și simplu Marea Biserică, având o caracteristică unică: este un lăcaș care a reprezentat un loc de cult nu numai pentru ortodocși, ci și pentru catolici și chiar și unii musulmani pană azi, ce-au simțit nevoia până și ei de-a se ruga Sfinților Ortodocși; a fost transformată după cucerire în moschee islamică, iar în 1934 în muzeu de Mustafa Kemal Ataturk, modernizator al Turciei și-așa a funcționat până acum, fiind socotită ca monument de importanță mondială sub egida UNESCO, făcând parte din PATRIMONIU MONDIAL. Puțini cunosc din istoria acestei perle arhitectonice și estetice considerată minune! Pe locul celei actuale a existat o biserică cu același nume construită în timpul domniei lui Constantin I și a lui Constantin II, incendiata în 532 d.Hr.

Clădirea actuală a început să fie ridicată din același an și inaugurată la 27 decembrie 537, în timpul domniei lui Iustinian I, de către inginerii Anthemius din Tralles (Aidinio) și Isidore din Milet. Biserica este construită în stilul arhitectural al unei bazilici cu cupolă. Zona principală a clădirii este aproximativ de forma unui cub. Patru stâlpi uriași, (stâlpii pătrați construiți), distanțați la 30 m între ei, susțin cele patru arcade mari pe care se sprijină cupola, cu diametrul de 31 de metri. Cupola dă impresia că este suspendată din cauza ferestrelor care se află în jurul bazei sale, istoricul modern Prokopios spunând că dă impresia că este o bucată de cer care atârnă pe pământ, iar razele Soarelui care intră în spațiu dau impresia că sunt conduse din cer purtând pe ea inscripția „Biserica Constantin cel Mare”. În vârful cupolei se afla marea „cruce” (sprijinul orașului), care a fost înlocuită apoi de semilună. Pentru finalizarea proiectului colosal, 10.000 de meșteri au lucrat neîntrerupt timp de șase ani, în timp ce s-au cheltuit 320.000 de lire sterline (aproximativ 120.000.000 de euro).

Din fiecare loc în care elenismul a existat, s-a făcut o ofertă: Marmore verzi din Mani și Karystos, trandafirii din Frigia și cei roșii din Egipt. Restul lumii a oferit pietre prețioase, aur, argint și fildeș, pentru decorarea interioară. După convertirea templului în moschee, au fost adăugate patru minarete. După căderea orașului în mâna turcilor, a avut loc ultima liturghie a Impăratului Constantin Paleologou, unde și-a cerut iertare pentru eventualele erori strategice, dupa care a dispărut pe-o anume ușă, rămasă închisă în urma lui (până azi ferecată!), legenda spunând ca va reapare atunci când Constantinopolul va redeveni grecesc!

După cum se spune, înainte ca Mohamed al doilea să acapareze orașul, Impăratul Constantin a ordonat să se transporte „trapeza sfântă” și toate obiectele bisericești de valoare, departe de oraș, ca să nu cadă în mâinile turcilor, încărcându-se totul în trei corabii, dar ultima, aceea ce avea „agia trapeza”- cum se spune pe grecește, s-a scufundat in apele Bosforului, lângă Marmara! De-atunci și până azi, în locul scufundării „agiei trapeze”, apele sunt intotdeauna linistite, indiferent de ce turbulențe și condiții climatice domină în jur! În același punct, pe primul deal al Constantinopolului și la mică distanță de Marele Palat și Hipodromul orașului, în trecut au fost construite încă două temple, care au fost distruse de foc. Influențele arhitecturale ale Agiei Sofia pot fi găsite în mai multe biserici ortodoxe de mai târziu, precum și în moscheele otomane, cum ar fi Moscheea Suleiman, aceea albastră de vis-a vis de Agia Sofia, Moscheea Sultanahmet ce-au încercat s-o copieze, fără însă să ajungă la perfecțiunea arhitecturală a primei.

În afară de designul său arhitectural, al bazilicii unice în lume pe vremea aceea, mai faimoasă decât Templul lui Solomon după spusele lui Iustinian, Agia Sofia se remarcă și pentru bogata decorare interioară, icoane si fresce de-o frumusețe angelică, ce-au suferit daune severe și de la franci, dar în principal, de la cuceritorii turci în timpul stăpânirii otomane, picturile murale fiind spălate și frescele Sfinților cimentate, care până azi rămân ascunse ochiului, doar anii trecuți, la o reparație, au ieșit la iveală unele porțiuni de fresce de-o perfecțiune și frumusețe inegalabile! Biserica a fost sediul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol în întregul Imperiu Bizantin și a fost cea mai importantă a Bisericii Ortodoxe. Până în iulie 2020 a continuat să funcționeze ca muzeu, în timp ce-n ultimii ani au avut loc evenimente culturale neadecvate lăcașului sfânt, cum ar fi spectacole de modă, cu modele semiîmbrăcat, voaluri și accesorii de îmbrăcăminte atârnate de icoane, adică nici-un pic de respect pentru Lăcașul Domnului și cel de rugă al creștinilor… strigător la cer! Eforturile UNESCO de a salva mozaicurile templului continuă până în prezent.

La 10 iulie 2020, Consiliul de Stat al Turciei a decis transformarea în moschee. Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan a semnat decretul imediat. Într-un discurs, Președintele turc a anunțat că prima rugăciune musulmană va avea loc pe 24 iulie, aceasta dată având o semnificație deosebita, simbolică pentru turci, alegându-se chiar și ora, încât să cuprindă data exacta a căderii Constantinopolului, ca tropeu, dar în același timp să însemne căderea unuia din cei 4 STÂLPI ai CREȘTINĂTĂȚII, a înseși ORTODOXIEI, încercând sa facă din  Constantinopol, simbolul lumii musulmanice.

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Constantinopol, orașul etern și catedrala Agia Sofia” →

Al. Florin ŢENE: Un panegiric la activitatea de-o viață a scriitorului și jurnalistului Ion N.Oprea

           Scriam într-un eseu de largă respirație, că Ion N.Oprea și-a dăruit întreaga viață exprimării adevărului prin cuvânt.Acum, ajuns la vârsta înțelepților moldoveni, a editat un volum de “Istorii, comentarii, miscelanea- Antologie “, marcând ca număr 15 volume din astfel de categorii. Scriitorul, fiind un harnic publicist, a editat mult mai multe lucrări, de-alungul vieții, debutând cu volumul “Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870-2003, Editura TipoMoldova, Iași, 2004, și terminând cu volumul amintint la început, numărând 106 de lucrări publicate de-alungul vieții.

            Prezența lui Ion N.Oprea în literatură este cuprinsă în cele 106 volume de publicistică, eseuri și reportaje, încărcate de realitate, înțelepciune și adevăr.”Istorii, comentarii, miscellanea-Antologie “ nu e numai o antologie de exegeze, articole și portrete de personalități , dar, este și o colecție de medalioane de amiciție, fapt ce denotă că scriitorul toarnă în cupa cuvintelor și o parte din sufletul său.Cartea de care facem vorbire cuprinde pagini interesante despre personalități, precum: prof.Ana Dumitrescu, Andrei Marga,  Grigore Radoslăvescu,  dr. Teona Scopos, Mircea Cărtărescu, Romică Pivniceru, Paula Romanescu, Elena Leonte, Papa francisc, Sergiu Găbureac, prof.Nistiriuc Ivanciu Traian, Dorina Stoica, Viorica Ispir, Aurora Sârbu, Ana Opran Emanuel Tânjală, Constantin Nițu,  Pasca Daniela, Al.Florin Țene, Paul Goma, Gheorghe A. Stroia și mulți alții, cuprinși în pagini policrome cu idei profunde despre o varietate de probleme de viață, cultură, filozofie, medicină și politică.Descoperim la autor și o experiență stilistică în cea mai bună accepție a noțiunii:Ion N. Oprea sugerează fluiditatea, aluviunea sentimentală a prozei și jurrnalismului prin metafore; iată câteva  titluri de capitole:Candidat la premiile literare, unele obținute, Mircea Cărtărescu un clovn al literaturii?; Enciclopedia înțelepciunii, Sergiu Găbureac: COD ROȘU-PLANUL B; Jocuri de cuvinte-căruță.Geografie lingvistică III( arhaisme) etc.

            Nu reducem contactul scriitorului cu metafora la aceste simple exemple, conjugări de termeni, nici la comentariul”Acum, despre Mache, Atanase ;i Nasty din cartea –Trei crai plus infernal- de Constantin Trandafir, martori și participanți la transformarea socialistă a agriculturii, sub N. Ceaușescu care a pus militarii să tragă cu pușca în țărani, să-i convingă să intre în GAC. “sau la articolul despre “periculoșii bătrâni “din cuvântarea magistrală a președintelui Academiei Ion Aurel Pop. Reprezentativ pentru raportul pe care-l studiem este acest panegiric închinat academicianului.

            De personajele din carte se pare că există o legătură de afinitate dintre autorul cărți și acestea. Chiar dacă nu a existat o prietenie sau o cunoaștere dintre autor și personalitățile despre care a scris, există în text un fascicol de lumină ce dezvăluie sinceritatea gândurilor bune.

            În acest volum antologic sunt cuprinse și gândurile unor scriitori despre personalitatea lui Ion N. Oprea și relațiile dânsului cu alți slujitori ai culturii. O astfel de mărturie o descoperim în articolul “Adjudul nu e departe “semnat de Vasile Filip, în care în cuvinte de afecțiune descoperim în aproape patru pagini despre relația dintre Ion N. Oprea și Gheorghe A. Stroia directorul editurii “ Armonii culturale“.

            Cele trei capitol ale cărții cuprind texte ce ilustrează activitățile unor cenacluri literare, apeluri către Guvernul Românie privind diferite probleme politice și administrative, aducând Continue reading „Al. Florin ŢENE: Un panegiric la activitatea de-o viață a scriitorului și jurnalistului Ion N.Oprea” →

Ionuț ȚENE: Românii din Ucraina persecutaţi de Kiev şi ignoraţi de Bucureşti. Universitate românească la Cernăuţi!

Drama românilor din Ucraina a atins cote alarmante, ajungându-se la un proces activ de deznaţionalizare şi genocid etnic cultural. Administraţiile comunelor româneşti sunt dezmembrate administrativ de Kiev într-un proces agresiv de destructurare a comunităţii românilor.

Durerea cea mare este că românii din Bucovina de Nord, Maramureşul istoric şi Bugeac sunt ignoraţi de Bucureşti. Ucraina acţionează agresiv pentru desfiinţarea minorităţii româneşti şi Bucureştiul tace complice să nu supere aliatul SUA. Când s-a votat în Rada de la Kiev noua lege a educaţiei, când limba română a fost izgonită din şcoli, atunci guvernanţii de la Bucureşti nu au protestat.

Azi, când Kievul destructurează administraţia comunelor româneşti, alipind-o de structuri administrative ucrainene pentru dizolvarea elementului etnic românesc, Bucureştiul tace din nou complice. Se încalcă grav tratatul româno-ucrainean din 1997 şi autorităţile noastre nu reacţionează. Pe baricadele păstrării identităţii româneşti au rămas doar asociaţiile românilor din Ucraina, care strigă după ajutor la urechile surde şi ignorante ale guvernului şi preşedinţiei române. Ministerul Dezvoltării Regionale din Ucraina propune reducerea numărului de raioane în regiunea Cernăuți, în loc de 11 raioane vor fi 3: Storojineț, Cernăuți și Hotin.

În cadrul raionului Storojineț vor fi incluse, probabil alături de o mică parte din raionul Cozmeni, actualele raioane: Putila, Vijnița, Storojineț și Adâncata. Numai în ultimele două comunitatea românească are o pondere semnificativă, în timp ce în primele două care acoperă arealul montan din nordul Bucovinei, populația vorbitoare de limbă română este o raritate. Populația din Putila și Vijnița este redusă numeric, dar în Storojineț majoritari (per ansamblu) sunt, totuși, ucrainenii iar în Adâncata (denumirea ucrainizată fiind Hliboca) numărul românilor nu este covârșitor majoritar față de cel al ucrainenilor. Recent aceste asociaţii româneşti au revenit cu un nou memoriu, care a fost ignorat de către Bucureşti. Autorităţile ucrainene au realizat că România este dezinteresată de drepturile minorităţii române şi duc o politică de ştergere a acesteia de pe harta Ucrainei şi din memoria românităţii. Premierul Viktor Orban a intervenit brutal în relaţiile cu Kievul şi azi ungurii din Transcarpatia se bucură de respect şi de o administraţie proprie, autonomă. La noi, Guvernul Ludovic Orban se pare că dă cu flit intereselor românilor din Ucraina, la fel ca guvernele trecute.

Asociaţiile româneşti din Ucraina au făcut un ultim apel disperat către Bucureşti. ”În scrisoarea adresată în 4 iunie preşedintelui Comisiei pentru comunităţile de români din afara ţării, Viorel Badea, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, ministrului de Externe, preşedinţilor comisiilor de politică externă din cele două Camere Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina (CNRU) acuză ”preconizata fărâmiţare a comunităţii româneşti” prin reforma administrativ-teritorială în curs de desfăşurare şi ”violarea grosolană a dreptului constituţional al cetăţenilor de etnie română la educaţie în limba maternă”.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Românii din Ucraina persecutaţi de Kiev şi ignoraţi de Bucureşti. Universitate românească la Cernăuţi!” →

Lidia CHIARELLI: Lumină în zidurile vieții

Înapoi la lumina dintâi – omagiu adus lui Lawrence Ferlinghetti de Lidia Chiarelli

*

Lumină în zidurile vieții

lui Lawrence Ferlinghetti, cu ocazia împlinirii vârstei de 101 de ani

 

Învață-mă să pictez

lumina din zidurile vieții.

Învață-mă

să privesc lumea

așa cum o vezi tu

să devin lacrimă de soare

un deal de poezie

cuvânt într-un copac.

Îndrumă-mă

să văd cum soarele

izbește stânca malului abrupt

neobosite zbateri printre valuri

păsări marine opintindu-se în vânt

să ascultăm alăturați

suflarea frunzelor foșnind

perfecta liniște a nopții înstelate

sunetul verii rezonând prin picături de ploaie.

Aici și acum

ajută-mă s-ating țărmul luminii

așteptând

renașterea minunii

cu tine iarăși

pe vecie.

Lidia Chiarelli, Italia
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Continue reading „Lidia CHIARELLI: Lumină în zidurile vieții” →

Al. Florin ŢENE: Poezia patriotică este poezia scrisă cu talent

Poezia patriotică este înțeleasă ca o lirică în formula patriotică și patriotardă. Există o prejudecată despre această poezie, ea fiind din punct de vedere estetic “mediocră“. Lirica patriotică este considerată ca șirul de exclamații gâlgâitoare, emise de către un poet care ridică în slăvi țara în fraze energice și vitaliste. (Vezi unele poezii ale lui A.Păunescu și Vadim Tudor ).

Nu pot să amendez, condiția literaturii este și elogiul, nu rezultă de nicăieri că ar fi estetic numai ce este negativ. Pot spune că, dimpotrivă. Istoria antică ne exemplifică prin imaginația ce nu nega și veșteji un poet contemporan emoționat de geografia națională, presupunând negarea lui Virgiliu, cu Georgicele scrise de el, pe Teocrit, pe Pindar. Renașterea nu putea să nege romanticii, pe toți aceia în care a răsunat un ecou din mediul fizic nemijlocit.

O anexă la geografia poeziei patriotice este istoria acesteia, ceea ce unora nu le place, fiindcă istoria n-ar fi materie…estetică. Nu înțeleg de unde vine ideea , cred că nu are nici-un temei și o astfel de părere e spulberată cu dovezile evidente ale istoriei literaturilor. Precum, Virgiliu, Sofocle, Ovidiu, Dante, Petrarca, Camoes, pentru a nu mai vorbi de moderni, de la romantici încoace, n-ar exista, esteticește, din pricină că materia literaturii lor este și istorică. Lirica patriotică fiind actuală ea răspunde unei interogații a momentului, parcă ar avea structura unui reportaj liric. Ceea ce ar fi actual n-ar fi estetic, aceasta este idea, contrazisă încă odată de realitatea operei. Se știe că Pindar închina imnuri jocurilor istmice ;i panatenee, contemporane, precum se știe, cu el. Divina Comedie e, la origine, un pamphlet politic, cu o cheie destul de inteligentă în timpurile lui Dante. Camoes zugrăvea, în Os Lusiadas, fracmente de evenimente de o  crudă actualitate, pe care le cunoscuse în mod direct. Victor Hugo era prins în fierbințeala actualității sale. Verlaine, Rimbaud fuseseră comunarzi active. Apollinaire a scris poezii de război, la fel au fost activi în contemporanietate Paguy, Claudel și mai ales Whitman. Pot trage concluzia că esteticește, poezia patriotică există și încă sub forma unei  literature cu esență estetică de ne cuprins.

Există o concepție despre lirica patriotică ce o înjosește, combinând-o cu aceea a “naționalismului” și a vetusteții.În această situație, chestiunea “talentului “nu o abordăm, fiindcă în acest moment avem poeți atei, chiar eretici, și filozofi mediocrii.Aceasta din urmă nu apleacă urechia la teme, și nu decurge de nicăieri că a gândi filozofic stupid e mai indicat decât a compune poezie patriotică.

Părerile împotrivaq poeziei patriotice nu se confirm: o privire de ansamblu asupra întregii noastre literaturi, indică, originalitatea ei, atracția perpetuă, cultivarea ideii patriotice necesară în acest moment crucial când fenomenul globalizării dezechilibrează societățile naționale, de la medievalele versuri”la stemă “ până la contemporanele melosuri baroce și bizantine, de la epopeile romantismului messianic și până la concretețea direct a liricii politice de azi.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia patriotică este poezia scrisă cu talent” →

Luis León BARRETO: Eugen Dorcescu, cel mai mare poet român în viață

Poetul român Eugen Dorcescu celebrează cei cincizeci de ani ai săi dedicați scrisului. S-a născut în 1942, este doctor în litere, prozator, eseist, traducător din franceză și din spaniolă. A publicat mai mult de treizeci de cărți, este membru al Uniunii Scriitorilor din țara sa și Cetățean de Onoare al orașului Timișoara. Pentru o parte a criticii naționale și pentru critica internațională este cel mai important poet în viață din România.

Melancolia, omagierea trecutului, în chipurile mamei și soției, în vârsta copilăriei, în configurarea unui paradis pierdut, generează tonul predominant elegiac al poeziei sale.  Avem de-a face cu o operă fără podoabe, cu o poezie simplă în aparență, despovărată de adaosuri adjectivale. Fondul scriiturii se orientează întotdeauna spre salvarea emoțiilor spirituale.

Știm că se apropie editarea unui volum, ce va aduna comentariile consacrate cărților sale recente (2017 – 2020), prilej de a ne orienta, din nou, spre punerea în valoare a antologiei „ELEGĺAS RUMANAS”, apărută la Editura Arscesis, din Zaragoza, Spania, chiar în acest an: 2020.

Se cuvine, concomitent, să-i fim recunoscători poetului și eseistului din Tenerife, Coriolano González Montañez, pentru difuzarea creației lui Dorcescu în spaniolă. Încă din primul moment, a știut să vadă că poezia acestui prieten român se centrează pe contemplarea inevitabilului și, de asemenea, pe revolta față de ceea ce numim fatalitate.

Cum spune într-unul dintre marile sale poeme:

Absenţa e-o prezenţă negativă,
E-un gol, o aşteptare, o latenţă.
E moarte şi viaţă, deopotrivă –
Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.
De neatins fiind, şi nevăzută,
Asociind realităţi contrare,
Absenţa naşte jale şi frustrare
Şi-un gând de neputinţă absolută.
Continue reading „Luis León BARRETO: Eugen Dorcescu, cel mai mare poet român în viață” →

George ROCA: Memoria peniței (1) – Când începe noul mileniu

Confuzii, confuzii, confuzii…

De la pronunţie la geografie, de la ştiinţă la politică, multe confuzii afectează societatea omenească din ultimul timp. Exemple? Pot să vă dau câte vreţi!!! Se pronunţă pe româneşte ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), şi în limba engleză, UNO (United Nations Organisation). OK! Dacă e ONU, atunci de ce nu pronunţăm OTAN (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord), în loc de abrevierea NATO? Ce reguli folosesc învaţaţii de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” de pe lângă prestigioasa Academie Română? Unde sunt scrise sau menţionate aceste reguli, deoarece în ultimele îndreptare ortografice, ortoepice şi de punctuaţie (IOOP) nu sunt specificate asemenea exemple?

Românilor care locuiesc „mai stabil” în străinătate, sau în afara graniţelor ţării, le place să se numească patrioţi. Chiar dacă unii nu au de gând să se reîntoarcă deocamdată în ţara de baştină, mulţi dintre ei ar dori totuşi să-şi aibă tot acolo locul de veci. Adevărul este că foarte puţini îşi pot îndeplinii visul. Nu prea te ţin balamalele să te reîntorci la bătrâneţe în locurile natale! Din aceasta cauză confuzia românilor emigranţi persistă. Unii, chiar dacă se dau mari iubitori de limbă română, nu îşi învaţă odraslele limba stramoşilor… precum o fac alte neamuri „venetice”. După interesanta „daco-gestică” – formă de comunicare de care au „profitat” la începutul cuceririi vestului – folosesc acasă, imediat ce închid uşile pe dinăuntru, o limbă română mixată cu noţiuni de jargon, argou şi regionalisme, pe care englezii ar numi-o „Broken Romanian”. Vreţi exemple? Vă pot da o mulţime! La New York, românii călătoresc cu „saboiul” (de la „Subway”) la muncă, folosind acest „neologism”, în locul cuvintelor „metrou” sau „tren”, noţiuni care definesc în limba română acest mijloc de transport. Se foloseşte foarte des „am fost la shoppingăleală”, în loc de „am fost la cumpăraturi”, „mergem în trip”, în loc de „mergem în călătorie”… Să nu mai vorbim de trivialul „fac” pe care îl scot din gură românaşii noştri ori de câte ori se lovesc cu ciocanul peste degete!

Ei, parcă „lingviştii” occidentali sunt mai breji!? Mai circulă prin publicaţii prestigioase denumirea de Burma, Birmania, pentru Myanmar, Peking, Bey-jing pentru Beijing, Kampuchia, Cambodia sau Cambodja, apoi „Budapest”, pentru a desemna capitala României  (vezi ediţia I-a, coperta a IV-a a romanului “Windmills of the Gods” de Sidney Sheldon). Când se scrie Sidnei, Sidney sau Sydney? Mulţi mai scriu în engleza, în loc de „România”, Rumania, Roumania sau chiar Rromania! Confuziile se succedă şi în medicină sau ştiinţă. Azi ţi se spune că aspirina este bună pentru inimă, mâine, că salicilatul pe care îl conţine, produce cancer. Florul din pasta de dinţii cea de toate zilele  ne otrăveste încetul cu încetul; farfuriile zburătoare există, au fost văzute, dar guvernele neagă acest fapt. De ce oare!?

Şi controverse…!

URSS-ul a fost cel mai teribil inamic al occidentului în războiul rece, dar acum ruşii sunt luaţi în braţe, iar ţările vândute la Yalta, sunt aduse la sapă de lemn sau muştruluite cu indexul de către conducătorii mai-marilor puteri şi de Fondul Monetar Internaţional. Cortina de Fier” s-a mutat pe partea vestului… Înainte nu primeam paşapoarte de la comunişti, acum nu primim vize de la capitalişti, aşa că bieţii românaşi de rând nu au nici o şansă să vină „acilea” la Olimpiada de la Sydney, în 2000. Ca să nu mai batem apa în piuă cu exemple despre confuziile şi controversele cotidiene, să încercăm împreună să analizăm cea mai zăpăcită încurcătură creată odată cu declararea anului 2000 începutul noului mileniu, adică cel de al treilea! Căzut-am şi eu în butoiul cu fraieri, în urma cu vreo doi ani, când am pus titlul unui roman-reportaj care apărea în foileton într-unul din cotidienele româneşti, numindu-l „Olimpiada mileniului trei”. Era vorba acolo, despre modul de organizare şi pregătirile Olimpiadei a XXVII-a, care se va ţine la Sydney, în Australia, în perioada 15 septembrie – 1 octombrie 2000. Mii de scuze!

VCM3

 

Virusul Confuzant al Mileniului Trei (VCM3) este cel care produce în prezent cele mai mari crize de insomnie. Acesta i-a afectat  nu numai pe „marii gânditori” români, ci şi pe cei de pe alte plaiuri. La Paris în jurul Turnului Eiffel, se pregătesc de revelion serbări galante, acţiuni prin care francezii îşi vor lua rămas bun de la mileniul al doilea şi vor saluta cu focuri de artificii începutul mileniului trei (cu un an mai devreme!?). Virusul bântuie atât prin Trafalgar Square din vechea metropolă engleză, cât şi prin Times Square, inima aşezării înfiinţate de Peter Stuyvessant, New York… pentru a ajunge până la urmă ajunge şi la capătul lumii, la Sydney. Serbări scumpe, cu fast şi opulenţa, se pregătesc şi aici pentru cinstirea bebeluşului Mileniu-Trei. Toate hotelurile, restaurantele, cârciumile, pub-urile, sunt rezervate (în întregime) de mai multe luni. Un tacâm la o masă comună, la un bistrou din jurul Operei House, începe de la modesta sumă de 500 AUD. Pentru această sumă, ţi se oferă un scaun, o sticlă de vin (spumos) local, un platou de „pasta”, o felie de friptură de curcan, o cafea, un desert şi o fereastră prin care poţi vedea focurile de artificii. Atât!

O fleică din carnea Păsăroiului Emu, vărul australian al struţului african, va costa de la  3000 dolari-plus, în cazul când acesta va fi făcut friptură. Puişori de cangur, miei sau purceluşi, vor fi prăjiti în cuptoarele de făcut pizza şi vor fi decoraţi cu un măr în gură şi un bucheţel de pătrunjel în deschiderea atât de discutată de răposatului Al. Graur.  Dacă vrei să petreci „noaptea dintre milenii” într-un local de mâna întâi, precum cel de la hotelul Hilton, restaurantele din Turnul de Televiziune, Centrepoint sau restaurantul faimoasei Opera House, atunci de mult trebuia să achiţi două, trei, sau chiar cinci miuţe de dolari… acum totul fiind „Fully Booked”, adică nu mai găseşti un loc liber, nici dacă dai cu tunul sau arunci cu şpaga! După cum vedeţi nu am menţionat nicăieri, delicioasele icre negre, sau caviarul. Restricţii draconice au fost impuse Australiei de faimoasa societate pentru protecţia mediului „Greenpeace”. Dacă nu se importă caviar, atunci nu se mai omoară sturionii – zic ei, iar dacă „ozii” (diminutiv local dat australienilor) îndrăznesc să nu se supună, atunci vai de olimpiada lor, căci “boicot” va scrie pe fruntea acestora. Aşa „vrea” muşchii lor, adică ai Grinpisului!

Celor care n-au găsit locuri la localurile din preajma faimoaselor puncte de atracţie: Darling Harbour, Opera House şi a vecinului pod, poreclit “Coathanger” (deoarece seamănă cu un umeraş de haine), li se oferă o alternativă: un zbor cu compania Qantas peste Polului Sud. Cine vrea să vadă de revelion, Antarctica, din avion, va plăti cu şapte mii doua sute de dolari australieni un fotoliu la fereastra clasei întâi, şase mii, la fereastra clasei „business” şi trei mii opt sute, la fereastra clasei economice. Dar totuşi, cei de la compania aviatică australiană, au grija mare şi de cei care nu prea au dare de mână, oferindu-le contra modestei sume de doua mii de dolari un loc pe rândurile din mijloc (asta, poate… aşa, pentru echilibrarea avionului!), însă fără a avea dreptul să  se uite pe fereastră, ci doar la părtile dorsale ale celor cu o mai mare dare de mână. Durata zborului este de  aproximativ unsprezece ore, fără nici o escală. No comments, mate!

Stând drept şi gândind strâmb, e posibil, că pe mulţi i-o fi speriat, mult-discutatul sfârşit al  lumii, şi atunci, şi-au zis că nu banii contează şi desigur, ar fi mai bine, ca acest „sfârşit” (adică noul an!) să-i găsească lângă o felie de piept de păsăroi australian, o halbă de şampanie, fie ea şi Dom Perignon, Moet Chandon, Veuve Clicot sau ce-o fi (numai bule franţuzeşti să aibă!), nişte artificii chinezeşti şi Boeing-uri americane aruncate prin atmosferă/stratosferă spre Antarctica.

Deci… când începe noul mileniu?

În altă ordine de idei, hai  să trecem iar la oile noastre. Ce facem cu confuzia creată de VCM3? Când începe noul mileniu… în anul 2000 sau în 2001? Pentru a ne dezmetici numărăm hacana pe degete: unu, doi, trei ş.a.m.d. Ciudat! Atunci când terminăm de evidenţiat aritmetic toate degetele mâinii şi în sfârşit zicem cu voce tare: „zece” (unii mai şugubăţi, ca alde Contele Alexe  zic „zexe”!) realizăm că am încheiat o decadă digitală (căci în nonade n-am auzit încă să se măsoare anii!)… apoi ne dumirim că o sută de degete fac un centenar şi in sfârşit, o mie de degete fac un mileniu. Ura! O mie de degete fac deci un mileniu, iar un mileniu este egal cu o mie de ani! Ura, din nou!

Stând strâmb şi judecând drept, parcă undeva este ceva în neregulă. Nu ne iese socoteala cu începutul mileniului trei în anul 2000! Circumvoluţiunile încep să se încălzească şi să scoată scântei. Ne piere simţul umorului, avem palpitaţii, ne supăram, devenim iar confuzi, iar VCM-ul ne atacă puternic. Sărim în sus şi iar o luăm de la capăt cu numărătoarea. De data asta cu creionul pe hârtie. Zece linioare, un deceniu, de zece ori zece linioare, un centenar, şi aşa mai departe până ajungem la mileniu. Suma e la fel ca la numărătoarea pe degete. Iar dureri de cap, migrene şi nopţi nedormite. Cine ştie… poate asta o fi faimoasa boală a lui Calache!

Deoarece oameni suntem, îl întrebăm timid pe aproapele nostru. Mulţi, cu privire bovină, dau un răspuns în doi peri: „Aşa a declarat guvernul, aşa trebuie să fie!”. Alţii mai cerebrali încep să calculeze şi ei pe degete, apoi pe hârtie şi aşa mai departe. După ce trecem de fazele acestea de cercetare matematică, mai descoperim câteva nereguli. Unele popoare, ca evreii, arabii, indienii, sau chinezii (cei mulţi!), nu trec, în noaptea de revelion (care vine), în mileniul trei. La evrei este anul, 5760, deci în mileniul cincişimaimultdejumătate, având un avans de aproape trei milenii faţa de creştini. La musulmani, calendarul începe de când Mahomed s-a mutat de la Mecca la Medina, adică in anul 622 E.N.(era noastră). Confuziile provin şi de la alţi factori. Arabii calculează anii după fazele lunii, nu ale soarelui. La aceştia, anul are o durată de 354 de zile, din care cauză este mult mai scurt decât cel oficial, fapt pentru care domniile lor se află în prezent doar în 1420! Mayaşii au prevăzut că sfârşitul lumii va fi în 2012. Poate li s-or fi tocit dălţile cu care şi-au cioplit în piatră caledarul şi nu au putut să mai continue numarătoarea anilor… sau s-au lovit şi dânşii – cioplitorii desigur – cu ciocanul peste „deşte” şi… exclamând cu necaz acel faimos „fac” englezesc… au abandonat lucrul până le va trece durerea!

Cu multitidinea asta de popor chinez e o altă problemă! Ei numără anii în animale, nu în milenii: anul şobolanului, anul câinelui, a şarpelui, a dragonului etc., animalele se succed la fiecare doisprezece ani. Deci zece ani câineşti sunt de fapt 120 de ani de-ai noştri… După calendarul chinezesc „selenar”, aceştia mai au şi o altă numărătoare care spune că în prezent Marele Popor Chinez se află în anul 4698. Ţară mare, popor mare, ani mulţi la numărătoare… şi iarăşi capul mă doare! Parcă tot evreii sunt mai veterani, având un avans de 1062 de ani faţă de kitai! Căci nu degeaba l-au avut dânşii pe Methuselah a.k.a. Matusalem, fiul lui Enoh şi bunicul lui Noe – cel cu (b)arca! Longevivul a trăit până a împlinit frumoasa vârstă de 969 de ani! Bine că nu a apucat 1000 de ani că ar fi avut mari dureri de cap cu calcularea vârstei sale şi a VCM-ului!

Trec la raftul bibliotecii, de unde iau o carte de istorie, o enciclopedie mai britanică şi un dicţionar de cultură generală. Evrika! Am găsit ceva. Descopăr că un mileniu este compus dintr-o mie de ani – parca ştiam acest fapt! Mai aflu că lumea modernă a adoptat calendarul Iulian, care ne trimite în retro-timp la Iulius Ave-Caesar, în anul 44, după naşterea lui Cristos.

În secolul al şaselea, Dionysius Exiguus (Dionisiu cel Mărunt), călugăr, filozof şi om de ştiintă, la cererea Papei Sf. Ioan I-ul, a desemnat naşterea lui Iisus, la 753 de ani A.U.C. (Ab Urbe Condita = de la facerea  Romei) şi cu 532 de ani înainte de calcul, numind acest an „Anno Domini”. Cu acesta, deci, începe număratoarea anilor erei noastre.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (1) – Când începe noul mileniu” →

Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – un spirit generos și o avere inestimabilă

Despre oameni importanți este bine să cunoaștem cât mai mult pentru că, la un moment dat, ne pot deveni modele de viață și de comportament. Cu atât mai mult despre un om cu o personalitate de excepţie, trecut prin toate experienţele vieţii. Un erudit care doreşte să-şi împărtăşească din preaplinul său, cu generozitate şi mare iubire de oameni.

Mărturisesc că nu am întâlnit niciodată până la această venerabilă vârstă, o personalitate atât de copleșitoare prin complexitatea ei, capabilă să facă față atâtor domenii în care a excelat, ca distinsul profesor Cristian Petru Bălan.

Deși este doar o cunoștință internetistică, pot afirma cu deplin temei că mi-a marcat existența, luând cunoștință de o mare parte din opera domniei sale, menită să intimideze orice scriitor de bună credință. Și chiar pot spune că mă simt onorată că mi-a încredințat cărțile și a acceptat să le fac recenzii, cronici, prefețe sau postfețe. Frapează diversitatea domeniilor abordate într-o singură viață, practic a acoperit toate domeniile vieții sociale, scoțând la iveală opere inedite, romane, scrieri fantasy, nuvele, povestiri, monografii, evocări, poezii, scenarii, piese de teatru, eseuri, cărți pentru copii, etc. Un spirit enciclopedic care toată viața s-a străduit să se documenteze, să studieze, să aprofundeze toate domeniile de bază ale vieții.

Cred că nimeni nu a reușit să cuprindă în lectura sa, toate cărțile lui Cristian Petru Bălan. Din toate, am spicuit un număr de cărți reprezentativ, din care decurge complexitatea acestui om de excepție care poate fi înnobilat fără greș, cu titlul onorific de geniu. Jorge Luis Borges, marele orb își închipuia Paradisul ca o imensă bibliotecă, de fapt, un tezaur inestimabil de spirite generoase care ne-au lăsat moștenire aurul lor de cuvinte. Să ne împărtășim din el și să-l împărțim cu alții, pentru că dacă-l folosim doar pentru noi, va fi ca și când am îngropat talantul în pământ, după pilda christică.

De aceea, strădania mea smerită a încercat să fie în consens cu darurile lăsate de acest copleșitor poet și scriitor. În întreaga domniei sale operă sunt cuprinse o sumedenie de învățături livrești, panseuri, aforisme, pilde christice, istorioare morale, ceea ce demonstrează uriașa cultură enciclopedică a autorului. Cărțile sale pot fi socotite manuale, îndrumare, ghiduri în diferite domenii. Te poți minuna cât de multe cunoștințe pune la dispoziție autorul în cărțile sale. De fapt, acesta este și scopul: unul pedagogic-didactic pentru toate categoriile de vârstă și studiu. Nimeni nu poate rămâne indiferent când întâlnește un asemenea spirit bogat în informații de toate felurile. Și peste toate, impregnat cu un farmec de povestitor fără egal.

În cartea ”Oaspeții din Elizeu”, aflăm istoria unor spirite mari ale omenirii, relatată chiar de ei înșiși, prin intermediul unor colocvii cu un om de știință, cu un scriitor (alte-egoul autorului) și a unui mediu. Ineditul lucrării îl constituie chiar confesiunile acestora despre care nu s-a aflat încă și felul în care se materializează bi sau tridimensional. Cum putem cunoaște un autor mai bine decât din lectura propriilor sale creații? Prin aceste scrieri, Cristian Petru Bălan se dovedește a fi un original plin de imaginație și dinamică, apt de a trezi interesul cititorilor.

Minuțios documentat, autorul este o adevărată enciclopedie în viață, putând oferi informații în orice domeniu. Iubitor de cultură și artă, de știință și filozofie, Cristian Petru Bălan s-a remarcat încă din tinerețe pentru ineditul scrierilor, dar și al creațiilor sale picturale și sculpturale. El lasă localității unde a văzut lumina zilei opere care-i vor perpetua memoria. Totodată, prin tot ce a întreprins, autorul a dovedit pe deplin calitatea supremă: aceea de a fi un bun român, care a cultivat limba strămoșilor săi, a păstrat tradiția, a perpetuat cultura națională, ducând peste hotare și făcând cunoscută calitatea și numele de român.

E aproape de domeniul miracolului ca un om, într-o viață, să acumuleze, să interpreteze, să prefigureze atâta știință cât ar fi necesar într-o sută de vieți normale. Și într-aceasta, personalitatea lui Cristian Petru Bălan strălucește în atâtea domenii în chip desăvârșit. Cine a avut șansa să-l cunoască, se poate socoti un om norocos. Coborât din spiritele care au tutelat Renașterea Universală, autorul atâtor lucrări și creații a învins inerția regimurilor și s-a înălțat deasupra nimicniciei acelora care ar fi vrut să-i oprească izvorul inspirației și al cunoașterii.

Substanță și esență, repartizate egal în orice lucrare, ca să vădească faptul că omul poate ieși biruitor dacă are spiritul curat și generos și nu-l poate ataca nici ceata celor potrivnici dezvoltării intelectuale umane. Ceea ce m-a îndemnat să-mi îndrept atenția asupra copleșitoarei sale personalități este deschiderea autorului spre toți cei care doresc să cunoască adâncimile vieții în toată splendoarea și decăderea ei.

De asemenea, Cristian Petru Bălan a fost preocupat întotdeauna de cercetarea, aflarea și păstrarea tradițiilor românești, mergând pe urmele acelora care s-au ocupat întreaga viață de cultivarea lor. El nu și-a uitat limba maternă, dimpotrivă, a îmbunătățit-o, a reînnoit-o, i-a adăugat nuanțele specifice ale celor plecați spre alte zări, care trăiesc în dor continuu de țară.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – un spirit generos și o avere inestimabilă” →

Mircea Dorin ISTRATE: Frumoasele povești

FRUMOASELE  POVEȘTI

 

Copil, în a ta urmă, preabună Mamă Tână,

Mi-am înșirat des pașii pe ulița bătrână,

Ducând  împovărarea a câtorva surcele,

Un foc s-aprinzi în vatră, Bunica mea, cu ele.

 

Și-apoi, până se face înzilnicita cină

Tu-mi depănai povestea cu vorba ta cea lină,

Spunându-mi câte-n lună minuni s-au petrecut,

Acolo-n locul cela, în vremea de demult.

 

Cum în păduri din juru-mi și-n Bercul cel umbros

Mi s-a luptat cu zmeul cândva un Făt Frumos,

Să scape Cosânzene furate de prin sat,

Ori preafrumoase fete din stârpe de-mpărat.

 

Cum caii aveau aripi zburând ca o săgeată,

Cum pe aici, pe-aproape în vremea de-altădată

Bătrâne Cotoroanțe la vremea decuseară,

Făceau în taină-o vrajă, ca totul să dispară.

 

Că-n deal era cetate cu ‘nalte metereze,

Păzite zi și noapte de străji mereu ce-s treze

Și-acolo împăratul bătrân și înțelept

Era un  om de treabă și-n toate era drept.

*

Așa-mi spunea pe-atucea  iubita Mama Tână

Povești ne-nchipuite din vremea cea bătrână,

Eu ascultam cu teamă și-apoi în al meu vis,

Mă și vedeam acolo, un Făt, de neînvins.

 

M-acopeream cu stele în nopțile de-atunci,

Cu sabia în mână hălăduiam prin lunci

Să apăr de balauri codanele frumoase,

Le fie-acele zile, de-apururi norocoase.

**

De ce Mărite Doamne acol’ nu mai lăsat

Să fiu pentru vecie și slugă și-mpărat?

Pomiștea popii toată, cu merele-i de aur

Să o păzesc cu viața-mi, îngloriat cu laur.

***

Când nu mai crezi povestea cu zmei și Feți Frumoși,

Îți pierzi copilăria și anii norocoși,

Tristeți câte-or să vină și câte-or fi nevoi,

De-acolo-ncep, de-atuncea și-or tot veni apoi.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

15 iulie 2020