Anton ILICA: Daniela Gumann, Constantin Gumann ”ȘOIMII CRUCIADEI LIBERTĂȚII”, Editura Pim, Iași, 2020

          Recuperatori ai ”memoriei istorice”, Daniela Gumann și Constantin Gumann activează în Asociația Scriitorilor Români din Austria, aflându-se, împreună sau separat, la al douăsprezecelea volum. Unele texte se reiau, altele se completează, astfel că literatura noastră din diaspora regăsește la Salzburg, în Austria, o sursă care așază în rafturi volume precum Îngrijitoarea (roman), Cartea luminii (memorii), Cartea întunericului, Ecoul stelelor (poezii), Evadarea mea din comunism (mărturii) și alte câteva. În plus, publicația Condeierul diasporei oferă informații și comentarii despre evenimentele literare și culturale românești. Familia Gumann este, prin toate cele, un model de reprezentare a cetățenilor români stabiliți în străinătate, prin dragostea lor față de țară, de tradiții și istorie, de adevăr și devotament pentru receptarea corectă a spiritualității naționale în lume. În aparițiile lor publice, excelează prin eleganță intelectuală și ținută vestimentară, prin elevație și cumpănire în limbaj, prin dorința de a fi exemple reprezentative în toate comportamentele lor publice.

*

            ”Fiecare pagină scrisă, fiecare carte editată este o fărâmă din viața noastră, din realitatea trăită”, îmi scriu, ca autograf, autorii. ”Șoimii Cruciadei Liberății” este dedicată memoriei lui Gheorghe Harnagea, bunicul din Grumezoaia, județul Vaslui, care a supraviețuit securității, ”instituție criminală și teroristă”, fiind mulți ani deținut politic și luptător pentru democrație și libertate. Considerat ”memorie istorică”, acest volum continuă preocuparea autorilor pentru promovarea adevărului din volumul C. Gumann, Cartea luminii (2019), despre destinul tatălui său (adoptiv), profesorul Constantin Ionescu, precum și relatarea amintirilor legate de ”Evadarea mea din comunism” (2018).

*

            S-au scris multe cărți despre perioada 1947 – 1989, valorificându-se documente din arhivele securității, aflate în gestionarea CNSAS. Daniela Gumann are xeroxate 5 volume de documente despre familia sa și a soțului ei, pe care le va comenta în alte texte despre acea epocă, tulburătoare și încă păstrătoare de secrete, abuzuri, gesturi incomode și mincinoase. Alți scriitori sau urmași ai celor oprimați au descris, cu onestitate și mistificări sau cu ură și revoltă despre vremea securității socialiste, despre informatori și torționari, despre abuzuri politice și condiții de detenție inumane ori dispariții ascunse în gropi comune. Multe vor fi adevărate, altele pot fi fake news, dar patima pasională pentru cunoașterea acelei uriașe minciuni oficiale pe care s-a construit sistemul politic comunist din România, prin propagandă și cu sprijinul securității, devine o obsesie. Textele despre ”cei care au turnat sau au fost turnați” insistă pe absurdul unor vieți derulate la limita speranței supraviețuirii, în care falsul umanism declarat și solidaritatea caricaturizată au fost instrumentele de propagandă ale unei societăți socialiste care viza construcția ”omului nou”.*

            ”Cine a fost Gheorghe C. Harnagea” aflăm din mărturia celor doi Gumann. Daniela scrie 83 pagini, despre ”bunicul ei”, iar Constantin completează cu alte 44, dar structura cărții se încheagă prin bibliografie, repere biobibliografice și extrase din referințele critice despre aparițiile editoriale celor doi români austrieci. Scrie Daniela, în Cuvânt înainte: ”Am ales să scriu această carte ca obligație morală și reparatorie față de suferința la care a fost condamnat dragul meu bunic, Harnagea Gheorghe, membru în conducerea organizației anticomuniste ”Șoimii din Cruciada Libertății”, Huși, jud. Vaslui, care a fost arestat în anul 1957 pentru că s-a opus categoric, de pe poziții democratice, unui regim criminal” (p. 7). Ca și în cazul lui Harnagea, ”dictatura comunistă le-a zdrobit multora tinerețea, speranța, libertatea și demnitatea”, iar lipsa de implicare a autorităților actuale pentru cunoașterea ”atrocităților și timpurilor odioase” conduce spre estomparea ”memoriei comune” și ”uitarea” unui trecut nefast și a unor evenimente cinice. ”Demnitatea unei națiuni”, ca ”suma demnităților fiecărui individ”, nu se poate alcătui, afirmă DANIELA GUMANN, fără cunoașterea ”jertfelor incomensurabile” ale ”deținuților politici”, aceștia reprezentând ”cele mai înalte repere ale demnității, curajului și atașamentului față de țară” (p. 10).

            Revenim la Gheorghe Harnagea, persoana – personaj care constituie osatura textului. Om ”simplu de la țară”, în anul 1957, la vârsta de 45 de ani, este arestat ”pentru delictul de crimă contra ordinii sociale”, conform extrasului din Sentința Tribunalului Militar din Iași. Ce fapte penale a comis ”acest bunic din Grumezoaia”? A fost legionar și penelist, iar în vara anului 1954, s-a înscris, sub jurământ clandestin, în organizația contrarevoluționară ”Șoimii din Cruciada Libertății”. A distribuit fițuici parașutate din ”avioane imperialiste”, n-a denunțat că, în jurul comunei Hurdugi, ”se află armament și muniție ascunsă”, a cântat ”Deșteaptă-te, române”, a ”preamărit” contrarevoluția din Ungaria, a donat un sac de porumb ”fugarilor din munți”, a sustras buletine de vot, a deținut o hartă amănunțită a orașului Tighina, având nume conspirativ ”Haras”. Pentru cele de mai sus, este condamnat la 19 ani muncă silnică și degradare civilă, confiscându-i-se întreaga avere. Va fi eliberat din pușcărie în anul 1964 și va deceda în 1984, fiind reabilitat post-mortem, cu posibilitatea familiei de a recupera averea confiscată. Acesta este ”subiectul” și pretextul ”memoriilor istorice”, dar în jurul lor se dezvoltă alte ”bucle narative”, alcătuite prin intersectarea opiniilor și experiențelor de viață ale autorilor, încât ”șoimii Cruciadei Libertății” cuprinde comentarii asupra unor problematici politice, cu reflecții și ecouri până în contemporaneitate, în vremea anchetelor epidemiologice determinate de virusul covidic.

            Daniela Gumann alcătuiește un grijuliu eseu afectiv despre ”dragul meu bunic”, despre traiul propriu din perioada comunistă, întruchipare a ”răului absolut”, despre absența din școli a educației pentru cunoașterea ”atrocităților și timpurilor odioase” și ”banalizarea crimelor comise pe criterii politice”. Revolta împotriva securității, ”o instituție criminală și teroristă” capătă accente grave, reprezentând ”structuri cu scopuri represiv-criminale”, care nici astăzi n-a pierit, ci doar și-a rafinat mijloacele de acțiune.

           O vizită recentă în satul său natal întreține aura scrisului nostalgic, cu amintiri stârnite de fiecare pietricică ori casă, purtătoare de poveste și însuflețită de neamuri ori de vecini: ”Grumezoaia era un sat mic, dar foarte pitoresc, la doar 19 km de Huși, cel mai cunoscut orășel din județul Vaslui”. Glosând după metoda proustiană a madlenei, transpunerea în anii copilărie e aromantă de ”mirosul de turtă coaptă pe plită, de gogoși și de plăcinte, de cozonac copt în cuptorul din curte, de mirosul de lapte proaspăt, de fructele proaspete și parfumate”, aduse de bunică cu pestelca. Copilul își amintește silueta bunicului, bărbat înalt și corpolent, ”capul masiv cu chelie, puținul păr era alb-argintiu…ochi mici, căprui și duri, strălucitori…”. Este descrierea făcută eroului cărții, Gheorghe Harnagea, ”om de onoare”, iar ca să ne convingă de farmecul amintirilor sale, sunt incluse în text câteva fotografii expresive. Amintirile din copilărie ale Danielei poartă amprenta ”acestui om simplu de la țară”, care vorbea ca un moralist, folosind cuvintele ”evoluezi”, ”școliți”, ”savurezi”, ”saturație”, ”să memoreze gustul și savoarea”, ”conștient”, ”instinctiv”, dar și propoziții cu iz psihologic ”calmul este un sentiment de autocontrol interior, care ne permite să funcționăm la capacitatea maximă a tuturor abilităților noastre” etc. A murit în martie 1984, dar nostalgiile Danielei glisează, mai apoi, spre amintirile bunicii, văduve, care ”povestea numai despre vremurile frumoase”, nunta, dragostea și despre încă ”o ramă” în care este așezat chipul bunicii: firavă, cu ochi catifelați, ”om cumsecade”, croitoreasă harnică și bună gospodină. Familia Harnagea a fost integrată în pătura socială a chiaburimii, având pământ și un conac moștenit, case în centrul orașului Huși, peste 100 fălci de pământ și vreo 50 hectare de pădure. În vremuri prielnice, donează pământ pentru nevoiași, conacul îl oferă dispensarului comunal, o casă devine Liceul de fete, iar alta este donată testamentar Școlii Profesionale.

                După schimbările din 1989, mama Danielei obține extras din sentința de condamnare a bunicului Gh. Harnagea, care devine document de sprijin pentru relatarea întâmplărilor cărții (se publică scanarea), prilej de sintetizare a informațiilor cunoscute despre ”Cruciada libertății”, organizație anticomunistă, finanțată de guvernul american, la fel ca și postul de radio ”Europa liberă”. Este citat Ken Follett (?), parafrazat astfel: ”Uniunea Sovietică semăna cu o mănăstire medievală în care toată lumea depusese jurăminte de sărăcie și de supunere”. Dizidenții care au fost condamnați pentru crimă împotriva ordinii sociale, cum a fost și Gh. Harnagea, au ispășit detenția în cele mai dezumane condiții, cu intenția expresă de a fi exterminați, prin muncă, la canalul din Bărăgan sau prin torturi inumane pentru reeducarea ”dușmanilor poporului și a bandiților”. Anul 1964 nu a încheiat perioada deținuților politici, fiecare fost încartiruit devenind ”urmărit” al securității și al cadriștilor partidului. Gheorghe Harnagea a purtat cu sine umbra condamnării, așa cum aceasta s-a extins asupra destinului întregii familii (vezi Închisoarea de afară. Persecutarea familiei, p. 70). A fost perioada ”terorii psihice”, confiscarea averilor, a anilor furați, într-un regim ”comunisto-ceaușisto-securist”, în care intelectuali de valoare au pierit sau au luat calea exilului, devenind disidenți, fugiți din ”Gulagul românesc”.

                După pagina 100, intră în discurs soțul Danielei, CONSTANTIN GUMANN, cel care a fost arestat de două ori, în 1963 și 1983, după cum relatează în volumul ”Evadarea mea din comunism” (2018). Realizează o descriere, evident subiectivă, a ”dictaturii proletariatului”, având model cartea ”Bastionul cruzimii” (Marius Oprea), pe baza asemănării comunismului cu nazismul. Scrie despre falsificarea alegerilor din 1946, comportamentul conducătorilor activiști, despre fii poporului, naționalizarea intreprinderilor și colectivizarea agriculturii, exterminarea intelectualității și a culturii naționale, precum și multe alte decizii emanate de autoritățile moscovite. Amintirile biografice se referă la școlarizarea sa, adoptarea de către profesorul Constantin Ionescu, prin căsătoria acestuia cu mama sa, tentativele de evadare etc, o sinteză scurtă a volumului pomenit anterior. Mărturiile se încheie cu părerea că ”apariția virusului corona încurcă socotelile globalizatorilor”, lăsând la îndemâna lui Bill Gates șansa de folosire a ”microcipurilor implantate”, ca o modalitate de ”supraveghere totală a guvernului asupra individului”…

              Acest conținut este susținut de o amplă bibliografie, utilizată prin intermediul citărilor, ceea ce întreține ideea unui studiu documentat, deși selectarea surselor este tendențioasă și părtinitoare. Mai mult ”reperele biobibliografice” ale autorilor, un fel de CV amplificat într-un memoriu de activitate, sunt însoțite de referințe critice fragmentare: ”versurile (Danielei – n.n.) par niște crenguțe de liliac înfiorate de adierea iubirii din cântecul privighetorii” (S. Vicol), ”își spune sufletul în haine versificate” (M. Chelaru), ”poezia în căutarea poeziei” (F. Alvoronei), ”poetă talentată” (C. Păunescu), ”e un manual despre cum ne putem găsi fericirea” (A. Baciu), ”Daniela se află pe drumul poeziei, de la sentiment la expresivitate” (H. Zilieru), ”poeme sensibile, pline de sentiment” (L. Apetroaie), ”roman de vacanță” (Ș. Dumitrescu), ”persoanele sunt îmbrăcate în haina personajelor” (A. Ilica). Alte propte referențiale sunt selectate pentru scrierile lui Constantin Gumann: ”comentator de politică internă și externă”, având idei ”cu totul și cu totul originale” (S. Vicol), care ”coafează amintiri într-o arhitectură a aspirațiilor” (A. Ilica).

            Celor de mai sus li s-ar putea adăuga, extrase din recenziile la prezenta carte a familiei Gumann: ”apariție editorială de excepție”, ”segment de literatura”, ”tandem literar”, ”monolog decantat”, ”stil oral de exprimare” (F. Cândea) sau ”roman biografic”, ”dincolo de metaforă”, ”lecție de istorie” (Carina A. Ienășel).

            Încheierea lecturii stârnește câteva nedumeriri: textul aparține beletristicii sau memoriei istorice? Planează suspecția de prea multe ingrediente suplimentare ca adjuvante puse în sprijinul textului de bază; autorii (într-o formulare fără contur de identitate) devin persoane în propria carte, pentru completarea numărului de pagini, fără ca rațiunea textului să pretindă asemenea artificii; ideea cărții face mult zgomot prin ura viscerală risipită împotriva unor instituții statale; unele experiențe personale ori comentarii memorialistice sunt exagerări caricaturale, care înlocuiesc expediente specifice literaturii sau logicii istorică; insuficiență în construcția atmosferei și a conturării personajelor; discursul grăbit și neprelucrat pentru o confruntare cu alte texte despre aceleași realități; limbajul colocvial, nervos, spinos și agresiv. Experiența unui text semnat astfel lasă loc comentariilor răutăcioase privind editarea unei cărți apărute cu două prenume și un nume. Cu toate aceste rețineri, cartea ”Șoimii Cruciadei Libertății” se înșiruie între cele care mărturisesc adevărul despre vremea tulburată de la începutul instalării comunismului sovietic în România, abuzurile făcute de autoritățile de partid, securiste și administrative în numele ”democrației proletare”, suferințele din temnițe, teroarea socială instalată cu instrumentele barbare și odioase, precum și modul agresiv de stârpire a opozanților politici și a disidenților. Textul de bază al cărții constituie un nucleu viu, care poate motiva scrierea unui excepțional roman memorial despre timpul în care omul a fost doar o sursă de suferință, iar viața o speranță amânată în drumul ei spre fericirea tuturor. Grija Danielei Gumann și a lui Constantin Gumann pentru reconstituirea memoriei familiei solicită din plin admirația cititorului, după cum suferința generală a dus la dezumanizare și umilință politică. Generozitatea ideilor duce lipsa unei înfățișări stilistice, a unei organizări prozodice moderne și de personaje care să anime narațiunea pornind de la resorturi psihologice. Spațiul descriptiv absentează, deși e locul de respirație al actanților, narația liniară nu creează tăria valurilor tumultoase care dau cititorului motivație de implicare, iar atmosfera lirică se risipește în câteva expresii pătimașe, mai mult adjectivale decât metaforice. Continue reading „Anton ILICA: Daniela Gumann, Constantin Gumann ”ȘOIMII CRUCIADEI LIBERTĂȚII”, Editura Pim, Iași, 2020” →

Ionuț ȚENE: Suedia a ales libertatea în lupta cu demonii pandemiei şi trecutului totalitar!

             Foarte multă lume s-a mirat, cum Suedia nu a luat măsuri excesiv-restrictive, cu încălcarea libertăţilor şi drepturilor omului, în perioada pandemiei de Covid 19. În timp ce China, SUA şi ţările UE s-au afundat într-un registru totalitar de pseudo-lagăr nazisto-bolşevic de teama pandemiei, cu încălcarea tuturor libertăţilor democratice, Suedia sfidează în continuare lumea, acceptând doar recomandări, distanţare şi reguli igenico-sanitare. De ce? Pentru că epidemiologii suedezi au înţeles că de un virus nu scapi prin carantinare, ci prin prevenţie. Iar vindecarea vine, în timp, prin imunizarea de grup sau turmă. Deşi Suedia, care nu a închis economia şi nu a devastat psihicul comunitar al cetăţenilor ei, are în prezent cam aceeaşi mortalitate şi grad de infectare la fel ca ţările europene care şi-au blocat economia, punând-o pe butuci, cu încălcarea gravă a libertăţilor şi drepturilor omului. Suedia nu a putut lua măsuri de carantinare prin lege pentru că în Constituţia acestui stat nordic, libertatea este înscrisă în actul fundamental. SUA, UE au preferat modelul comunist chinez de combatere a pandemiei, cu grave consecinţe economice, politice, culturale şi sociale pentru viitor, pentru că au distrus încrederea cetăţenilor în democraţie. Politicienii corupţi au preferat să devină nişte mici Mao sau Stalin, pentru a-şi spori puterea discreţionară şi a câştiga bani din achiziţii fără licitaţi. La Bruxelles, liderii europeni se visează nişte ceauşişti în lupta cu pandemia, iar convenţia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti este călcată în picioare pe drumul luminos spre construirea bravei lumi noi din romanul „1984”? Suedezii au preferat în faţa ameninţării morţii să respecte libertatea constituţională. Fără libertate nu există democraţie, iar revoluţia din decembrie 1989 ne-a învăţat că, în faţa gloanţelor şi a totalitarismului, tinerii au ales libertatea. „Vom muri şi vom fi liberi!” În timp ce în România, prin legea carantinării s-a forţat timid crearea unor pseudo-lagăre „chinezeşti” pentru asimptomatici, totuşi nu după modelul izolării uigurilor (?) în Suedia democraţia şi libertatea este la mare preţ şi respect. Totuşi raţiunea a învins în parlament, la presiunea opiniei publice, pentru combaterea pandemiei și respectul față de constituție.

             Restricțiile suedeze s-au referit doar la numărul maxim al adunărilor publice. Restaurantele care nu respectă regulile de distanțare riscă să fie închise. Autoritățile nu au recurs la măsuri de constrângere, ci s-au bazat mai ales pe recomandări și pe informare publică pentru aplicarea măsurilor de protecție, fără ca acestea să afecteze grav cursul vieții. Constituția Suediei interzice formal izolarea, după cum arată capitolul 2, articolul 8: „Orice persoană este protejată, în relațiile sale cu instituțiile publice, împotriva privărilor de libertate individuală. Toți cetățenii suedezi beneficiază de garantarea libertății de circulație în regat și libertatea de a părăsi regatul.”De la această regulă constituțională sunt exceptate persoanele încarcerate și cele aflate în serviciul militar, după cum arată capitolul 2, articolele 20-21. Nu există excepții pentru o eventualitate ca pandemia. O izolare generală, la nivel național, nu este posibilă din punct de vedere legal. Capitolul 2, articolul 24 permite totuși guvernului să restrângă libertatea de întrunire și de a manifesta din motive de epidemie: „Libertatea de întrunire și libertatea de a manifesta pot fi limitate în interesul prezervării ordinii și securității publice, cu ocazia unei întruniri sau manifestații, sau în ceea ce privește circulația rutieră. Aceste libertăți nu pot fi limitate decât din punct de vedere al securității regatului sau pentru a lupta împotriva unei epidemii.” Constituția garantează și independența agențiilor publice în raport cu guvernul. Tradiția este veche, de la Constituția din 1634, care a stabilit structura organismelor publice, după moartea regelui Gustav Adolf al II-lea, în timpul Războiului de Treizeci de Ani. În Preambulul la Constituție se stipulează că guvernul „nu are puterea de a interveni în deciziile unei agenții privind chestiuni specifice legate de aplicarea dreptului sau în exercitarea autorității sale.”Dreptul la exprimare reprezintă dreptul cetăţenilor suedezi, în relaţia cu instituţiile publice, de a-și exprima liber gândurile, opiniile și sentimentele și, în general, de a comunica informaţii cu privire la orice subiect, prin radio, televiziune și transmisiuni similare. Scopul libertăţii de exprimare este de a asigura schimbul liber de opinii, precum și libertatea creaţiei artistice, nefiind permisă nicio restrângere a exercițiului acestei libertăţi, în afara celor prevăzute expres de Legea fundamentală. Libertatea de exprimare înglobează și dreptul cetăţenilor suedezi de a comunica informaţii cu privire la orice subiect autorilor și altor creatori,precum și redactorilor, redacţiilor, agenţiilor de știri și întreprinderilor de producţie a înregistrărilor tehnice în vederea publicării în cadrul programelor radio, prevăzându-se expres că materialele destinate difuzării în cadrul unui program radio sau înregistrările tehnice nu pot face obiectul controlului prealabil efectuat de o autoritate publică sau de un alt organism public. O altă categorie de drepturi consacrate de Constituţia Suediei o reprezintă inviolabilităţile, exemple în acest sens fiind integritatea fizică și libera circulaţie.

          Cheia prosperităţii şi funcţionalităţii democraţiei suedeze este libertatea. Suedezii au înţeles că fără libertate se deschide cutia pandorei a abuzurilor şi fărădelegilor. Forţarea cetăţenilor de către guvern, binele cu forţa pentru un ţel utopic sau distopic este totalitarism. Libertatea trebuie inclusă, ca paradigmă, într-o viitoare constituţie a României, pentru ca demonii comunismului şi nazismului să nu mai bântuie birourile palatelor puterii. Limitarea drepturilor cetăţeneşti şi carantinarea pentru interese de partid şi de sistem duce la dictatură şi moartea democraţiei, în speţă la sărăcie, corupţie şi subdezvoltare. Cheia democraţiei, progresului şi prosperităţii este libertatea. Tinerii care au murit pentru libertate în decembrie 1989 au înţeles acest fundament pentru democraţie.

—————————

Ionuț ȚENE

George ROCA: Boz, ultimul astru!

Mai zilele trecute, citind „Ullyse”, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu depre Eminescu” datat „2 iulie 1933”. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte  cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, până nu de mult, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie. Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu…” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem!

În urmă cu trei ani, pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna! Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional.

A fost prietenul apropiat a lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, B. Fundoianu (Benjamin Fondane), Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană „Littérature” (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent pe nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare.

Scriitor prolific, critic literar, journalist, om de cultură şi artă, decorat cu „Ordinul naţional al meritului francez”, a lăsat posterităţii mai multe opere literare: „Eminescu” (Ed. Slova, 1932), „Cartea cu poeţi” (Ed. Vremea, 1935), „Masca lui Eminescu” (Editura Vinea 1935), „Moartea Abstractă” şi „O săptămână a poeziei” (Ed. Autorului, 1979), „Piatra de încercare” (Ed. Vinea), „Scrisori din exil2 (Ed. Dacia, 2001).

Născut la Hârlău, la 9 noiembrie 1909, dintr-o familie evreiască (Mendel), se mută cu părinţii la Bucureşti, unde studiază la liceul „Gheorghe Lazăr”. Dupã absolvirea  acestuia urmează facultatea de drept. Iubind literatura începe sa colaboreze şi să scrie la diferite publicaţii din capitală. În anul 1930 îşi începe activitatea gazetărească la revistele conduse de Ion Vinea „Facla” şi „Contemporanul”, iar mai apoi, între anii 1933-1937 este numit redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În scurt timp devine unul dintre cei mai apreciaţi critici literari ai acelor vremuri, publicând numeroase articole în mai multe reviste de prestigiu precum: „Adam”, „Adevărul literar şi artistic”, „Capricorn”, „Discobolul”, „Excelsior”, „Gândirea”, „Lupta”, „Premiera”, „Rampa”, „Reporter”, „România literară”, „Tiparniţa literară”, „Unu”, „Vremea”, „Viaţa Românească”, „Zodiac”, şi altele. Între anii 1932-1933 editează o revistă proprie revistă numită „Ulise”. Interesantă alegerea acestui titlu, care, după cum mi-a relatat domnul Lucian Boz, a fost ales ca o „solidarizare” şi omagiu la volumul de însemnări critice intitulat „Ulysse” a lui George Călinescu, în care trebuia să fie inclus şi eseul despre care v-am vorbit mai sus. Povestea apariţiei acestui volum a creat multe controverse, deorece pentru prima dată a fost anunţată de autor în revista „Viaţa literară” nr. 88 din 23 iunie 1928, a doua oară în revista „Vremea” din 22 mai 1930, dar din motive necunoscute nu a văzut lumina tiparului numai după moartea autorului (1965). Volumului „Ulysse” (520 de pagini) de George Călinescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1968, sub coordonarea criticului literar Geo Şerban. Este bine de ştiut că şi criticul literar B. Fundoianu, prieten cu Lucian Boz şi cu George Călinescu, incă de pe vremea când scriau cu toţii la revista „Rampa”, a conceput la rândul său o lucrare (publicată doar în parte, dar neterminată însă) numită tot „Ulysse”!

Autor a mai multor studii despre Mihai Eminescu, scriitor, jurnalist, traducător, Lucian Boz, face parte din elita producătorilor de literatură români dintre cele două războaie. Bun cunoscător al limbii franceze, în 1938 devine ataşat de presă la Paris, trimis de mai multe publicaţii din ţară. În aceasta perioada se înscrie la universitate Sorbona unde timp de un an îşi pregăteşte doctoratul în ştiinţe economice. Tot în aceeaşi perioadă publică frecvent articole interesante în „Dimanche Illustré” şi „Le Petit Parisien”. Întreţine legături puternice de prietenie cu importanţi intelectuali români stabiliţi în capitala Franţei, printre care Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugene Ionesco.

În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul „La Cité de la Muette” (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris. Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre „lumea liberă” să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.

În 1944, soţii Boz, revin în România, crezând că în ţara natală îşi vor găsi liniştea şi siguranţa şi îşi vor putea continua activitatea în slujba literaturii naţionale. Ajuns din nou la Bucureşti, Lucian Boz, îşi reia activitatea gazetărească la mai multe publicaţii care apăreau în capitala în aceea vreme, precum „Finanţe şi industrie”, „Democraţia”, „Timpul”, „Tribuna poporului” şi „Victoria”. Tot în această perioadă înfiinţează cu Martin Economu, revista în limba franceză „L’Information Internationale”. În 1946, se naşte fiul său Alain, de fapt unicul urmaş, care şi în prezent locuieşte împreună cu mama sa (93 de ani!) în casa părintească de la Sydney. Demn de menţionat este faptul că şi doamna Carola, Cora cum ii spun cei din preajmă, a fost o mare iubitoare a literaturii române, înainte de război lucrând ca jurnalistă la ziarul „Dimineaţa” unde şi-a cunoscut soţul.

Continue reading „George ROCA: Boz, ultimul astru!” →

Adriana RĂDUCAN: „ROMANŢA CELUI CARE S-A ÎNTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”

          Pornind de la aserţiunea lui Marin  Voiculescu că eternitatea poate fi înţeleasă ca „un vis pentru toţi şi o realitate pentru puţini”, consider că scriitorul Al. Florin Ţene este un împătimit al scrisului, care excelează şi fascinează prin romanele sale, dedicate unor personalităţi ale literaturii române.

           Fără să contabilizeze risipa energiei personale, cu preţul trecerii ireversibile a timpului, Al. Florin Ţene se înarmează cu răbdarea necesară unui îndelungat studiu privind viaţa şi opera scriitorului ION MINULESCU. La capătul acestei laborioase activităţi, scriitorul, biograful şi istoricul literar Al. Florin Ţene publică romanul „ROMANŢA CELUI CARE S-A INTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”

            Amintitul roman a văzut lumina tiparului la Editura NAPOCA NOVA, CLUJ – NAPOCA, 2018, un roman structurat în două părţi, fiecare parte având câte patru capitole, o alcătuire amplă de 350 de pagini, cu un fir epic robust, asemănător unor imense aripi, care deconspiră semne ale întregului, ale unei vieţi atotcuprinzătoare şi recuperată, un adevărat triumf al cunoaşterii, dus în larg, pe cel mai înalt catarg.

            În „Cuvântul Autorului”, Al. Florin Ţene precizează: „ Am urmărit ca naraţiunea să fie cât mai aproape de adevărul istoric, uman şi social”. Volumul este prefaţat de Prof. Univ. DHC. Theodor Damian, care notează lapidar: „Cercetarea pe care o face Al. Florin Ţene este bazată nu numai pe bio – bibliografia lui Minulescu, ci şi pe cărţi şi documente de epocă, pentru a împrumuta de acolo concepte, limbaj, atmosferă şi alte elemente necesare verosimilităţii menite să contribuie la succesul romanului”…

            Conştient de rolul său  de biograf şi istoric literar, Al. Florin Ţene dă frazei o matură precizie. De-a lungul celor opt capitole, scriitorul urmăreşte progresiv viaţa şi opera lui Ion Minulescu, întregind-o cu masa de evenimente a epocii respective, a unei vieţi scurte, dar tumultoasă.

            Din CAPITOLUL I – „DIN CÂND ÎN CÂND, MĂ URC PE DEAL, SPRE SOARE” aflăm interesante date despre familia Minulescu şi atmosfera Bucureştiului de altădată. Alexandrina, născută Ciucă, mama lui Ion Minulescu, era fiica unui proprietar de pământ de prin părţile Slatinei. Tudor Minulescu, soţul Alexandrinei şi tatăl lui Ion Minulescu, moare de apoplexie, la Turnu Măgurele, în noaptea de Revelion. Naşterea micuţului Ion Minulescu, pe 6 ianuarie, căsătoria Alexandrinei cu locotenentul Petre Constantinescu, care devine tatăl vitreg al micuţului, plecarea la Bistriţa, unde tânărul locotenent merge in interes de serviciu, naşterea micuţei, sora lui Ion Minulescu, când el se pregătea să meargă la şcoală sunt dezvăluite pe rând la începutul romanului.

– „Acum urmează Piatra Olt, Ionele! Este nod de cale ferată. Aici se întretaie liniile ce duc la Craiova cu liniile pe care mergem noi…

– Uite, nene …, se vede gara!

– Să nu-i mai spui aşa…El este tatăl tău!

– Bine, mamă! Îi voi spune tată!

          De pe banchetă, Petre  Constantinescu a zâmbit, mângâindu-l pe creştetul capului”

Continue reading „Adriana RĂDUCAN: „ROMANŢA CELUI CARE S-A ÎNTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”” →

Daniela BALAIITA: Liniștea eternului (versuri)

Pacea nopții

 

Pacea nopții iar coboară

În acorduri de vioară

Peste sufletele noastre

Cernind lumina din astre.

 

Liniștea ne-adoarme-n brațe

Visele vin să se-agațe

Și de gene și de pleoape

Să ne fie-n noapte aproape.

 

Luna-și picură argintul

Poleind întreg pământul

Iarăși stelele surate

Sclipesc neastâmpărate.

 

E o tăcere așa deplină

Iar de sus de pe colină

Vântul răspândește o boare

Cu miros dulce de floare.

 

 

Liniștea eternului

 

Harta cerului se-ntinde peste tot deasupra noastră

Necuprinsă-i și senină și atâta-i de albastră!

 

Soarele pe cer domnește strălucind cu bucurie

Căci e unicul stăpân în imensa

împărăție.

 

Păsări mari se-nvârt în cercuri într-o liniște deplină

Moleșite de căldură și de-a soarelui lumină.

 

Tot privind cu ochii țintă la seninul

cerului

Simt cum îmi pătrunde-n suflet liniștea eternului.

 

 

Codrule cu frunza deasă

 

Tihna la care râvnesc

Doar în codru mi-o găsesc.

Doar aici inima mea

Își găsește liniștea.

 

Lângă apa de izvor

Care-mi știe al meu dor

Și lângă frunza de fag

Ascultând mierla cu drag!

 

Noaptea, printre acele de brad

Privesc stelele de jad

Cum cad ploaie asupra mea

Cu sclipiri ca de mărgea!

 

Codrule cu frunza deasă

Și cu iarba de mătasă

Cu flori parcă din povești

Dac-ai știi ce drag îmi ești!

 

Pe cărări tainice-n munte

Sufletul prinde să-mi cânte.

Căci nicăieri nu mi-e mai bine

Decât, codrule în tine!

————————————

Daniela Balaiita

16 iulie 2020

 

Continue reading „Daniela BALAIITA: Liniștea eternului (versuri)” →

Ionuț ȚENE: Sorginte (poeme)

Distopie

 

Suntem patrioții garanției fără patrie

Această frumoasă părăsită a străbunilor ei

 

A fost pusă de vânzare la târgul leproșilor

A rămas doar apa sălcie de colonie

care bea cu sete ultimii sezonieri ai absurdului

Singura moștenire lăsată acestor sclavi de stăpâni

să biciuiască speranța

care ne-au furat-o la schimb cu apocalipsa

 

Devenim termometre ce măsoară febra roboților

Rămășag pentru singurul orb surd și șchiop dezmoștenit

să asculte cântecul lugubru al lupilor

în fața țării sfâșiate de pradă

 

 

Sorginte

 

Aripa timpului trece pasăre pe lângă inimă

Niciun înger nu mai vrea să soarbă fântâna secată de melancolia muntelui

Continue reading „Ionuț ȚENE: Sorginte (poeme)” →

George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesionale

Motto:

Daca Adam şi Eva ar fi fost chinezi,

am fi încă în paradis, deoarece ei ar

fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele!

(Autor nescunoscut)

 

 

Făra brizbizuri introductive, fără pic de înţelegere, fără  menajamente, răspund direct şi franc la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei. Problema traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ pentru literatura noastră… Traducerile neprofesionale le consider un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi mai negru decât este!)

 

Eu vorbesc – scriu  bine în engleză, italiană, maghiară şi binişor în franceză,  germană, rusă şi spaniolă…, dar nu m-aş încumeta totuşi să traduc operele unui român în nici una din limbile cunoscute. De ce? Pentru că aceste traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării din limba română. Şi atunci, în loc să facă un bine scriitorului român, totul apare ca un compromis deoarece cititorul judecă ceea ce a scris traducătorul… nu ce a scris adevăratul autor. De aceea  nu mi-a plăcut să promovez niciodată traduceri la revistele cu care colaborez.

Egoul românilor le spune că după 40 de ani de „cortină de fier”, a venit vremea când este permis orice pentru a deveni faimoşi peste hotare! Vor să fie internaţionali! OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau traducători de alde moş Gulie care stă la Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în Italia la vremea pensionării şi care din lipsa de ocupaţie s-a apucat de traduceri… dar româna a uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţat-o decât la nivel de grădiniţă.

 

Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii şi să se bată să-i traducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată în seamă… Greşit! Sunt ţări mai mici decât noi, ţări africane, sau pierdute pe mapamond, şi de acolo răsar poeţi şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu Oprea Papuc rumânu’?

 

Şi apoi mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu să fie propus pentru un Nobiel? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, Evulescu, Blandienescu, Carţărescu, Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! Apăunescu e prea gras şi doarme pe unde apucă, Cezarvănescu a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu e prea slab şi are inel de corb, Blandianescu e cum e, Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate bucală prea mare, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur… căci dacă nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pacepescu sau Semitescu!”

Revenind la traduceri… Mai prietene, cum naiba să fie apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în străinătate când este deja compromis din start de de invidia colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate, şi apoi de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de „alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii…. şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne şi dator!

Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură cu promovarea unui mare poet canadian,  pe care l-a  omenit, cinstit, purtat, corcolit, lăudat, tradus şi scris despre el, iar acesta la rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de plezuroi? (de la englezescul please  şi pleasure – vezi dicţionar!)

Continue reading „George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesionale” →

Ileana VLĂDUȘEL: Mă doare mamă și mă doare tată!

Pământule ce ascunzi în adâncimi

Oase și suflete de oameni buni,

Izvor ce ape line șerpuiești

Peste pustiul gliei strămoșești,

Voi porumbei cu albul vostru pur,

Spuneți-mi, cât mi-e dat să mai îndur?!

Cad maluri peste maluri de pământ,

În brazde nu mai sunt semințe,  în grâu

S-au adunat înfometate larve

Și șobolanul lan de aur roade.

Voi cerșetori în haine zdrențuite,

Cât mai purtați dorințe înlănțuite,

Cu talpa ruginind de atâtea cuie,

Vă curg speranțe rupte din călcâie.

Din palme mirosind a bălegar,

Părinți ce ați făcut copiii mari,

Vă curg sudori amestecate-n  jale

De  munca fără plată și vă doare,

Vă sunt privirile în nopți închise

De deznădejdea visurilor plânse!

Mă doare bunule, mă doare bună,

Că s-au uscat copacii în rădăcină

Și nu mai sunt lăstari să înflorească,

Să împodobească glia strămoșească!

Mă doare mamă și mă doare tată

Că s-a surpat căsuța părintească,

Stingheri vă duceți zilele sărmane

Lipsiți de fii, cu inimile goale,

Bolnavi vă plângeți așteptări uitate

În pieptul încă plin de demnitate!

Să mă iertați, să ne iertați plecatul

Nu-i rostu acesta, nu acesta-i datul

Dar ne-a ajuns și jalea și oftatul

În care îmbrăcați în noapte patul!

Mă arde pân la Dumnezeu dorința

Să schimb în lama secerii velința,

Să mă ridic, să iau din cui toporul,

Să le prezint străbunilor onorul!

Mă doare mamă și mă doare tată

Dorul de voi, de țară și de casă

Și arde aprig jar aprins în mine

Dorul de libertate și de bine!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

15 iulie 2020

 

Isabela VASILIU-SCRABA: Diagrame spirituale

Motto:

„Momente de liniște relativă nu avem decât când izbutim în adevăr să depășim istoria și să realizăm împăcările metafizice, în special cea religioasă” (Vasile Băncilă către Lucian Blaga, 28 martie 1945).

La trei ani după ieșirea filozofului Constantin Noica din închisoarea politică în care intrase după ce turnătorul Zigu Ornea (în 1957 redactor la ESPLA) a dat pe ascuns Securității manuscrisul Povestirilor după Hegel, informatorul Pavel Apostol (/Paul Erdoes) raporta pe 5 oct. 1967 într-o notă că Noica îi consideră “maeştrii” ai Scolii trăiriste  pe N. Iorga, V. Pârvan, Alice Voinescu şi Nae Ionescu (vezi sursa „Serban” în vol.; Noica şi Securitatea, Ed. MNLR, Bucureşti, 2009, p.28; a se vedea și Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București,  Editura Curtea veche, 2018). Inițiatorul unicei noastre Școli de filozofie este trecut pe ultimul loc, ca nu cumva analfabeții mercenari ai ocupantului sovietic să bănuiască întâietatea maestrului spiritual Nae Ionescu. Petre Pandrea consemna pe 23 octombrie 1954 cum lui Vasile (Laszlo) Luca (unealtă moscovită cocoțată pe criterii etnice în postul de ministru al finanțelor) îi trecuse prin cap prin 1948-1949 să omoare vreo treizecidemii de deținuți politici. Se pare că “urmașul lui Arpad” (cf. Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, București, Ed. Vremea, 2002, ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea) nu s-a sfiit să avanseze această idee în Consiliul de Miniștri, de la înălțimea postului său de vicepreședinte al Consiliului. După cum mai relatează Pandrea în jurnalul pe care l-a ținut între prima ieșire din închisoare până la a doua sa încarcerare (tot fără condamnare judecătorească), președintele Petru Groza, spre a-l deturna de la criminalele sale intenții, l-ar fi dus pe Laszlo-Baci (după o beție îndelung prelungită în noapte) să contemple la Observatorul Astronomic din București rotirea armonioasă a stelelor pe cer. A fost ca și cum dr. Petru Groza ar fi vrut să experimenteze cu acel analfabet ministru de finanțe provenit dintr-un “cazangiu leneș și depravat” (ibid.) potențialul terapeutic al spusei kantiene punând în relație legea morală din om cu bolta înstelată. Dacă cei 30000 de deținuții politici (probabil numărul celor arestați în mai 1948) până la urmă n-au fost lichidați, în schimb mulți dintre ei nu au mai apucat să se vadă scăpați din regimul de exterminare la care erau supuși după gratii.

Despre “gnoseologia” filozofului Lucian Blaga – evacuat în 1948 din Universitate şi din Academie, nu numai din cultura românească prin suprimarea dreptului de semnătură si prin interzicerea operei filozofice înlăturată din bibliotecile publice -, iată ce scria Pavel Apostol  în calitatea sa de profitor al dictaturii comuniste care-i asigurase după 1945 postul de asistent al profesorului Lucian Blaga: “Inăuntrul idealismului, militând pentru misticism, L. Blaga a ocupat o poziţie de extremă dreapta. De aceea este firesc ca…scrierile lui să se integreze în patrimoniul ideologic al fascismului” (Pavel Apostol, Gnoseologia mistică a lui Lucian Blaga, în rev. “Cercetări filozofice, 5/1957, p.120).

In anul difuzării masive a Faust-ului tradus de Ion Iordan (/Im. Weissglas, poet „arghezian”), articolul turnătorului Pavel Apostol a fost inclus într-o publicație de domeniul filozofiei chiar la vremea când Radio Londra difuzase ştirea că Lucian Blaga figura pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste). După tipărirea (la ESPLA în 1955) excepționalei tălmăciri a Faust-ului goethean realizată de Lucian Blaga, oficialitățile comuniste au hotârât publicarea de către aceiași editură (dar într-un tiraj mult superior, prin colecția „Biblioteca pentru toți”) a două mici volume traduse de Ion Iordan, salariat al „României libere” din 1948 (vezi Goethe, Faust, vol. I-II, ESPLA, București, 1957 și 1958, trad. Ion Iordan).

Termenii folositi de informatorul Pavel Apostol ca să descrie contribuția lui Blaga la filozofia europeană erau „omologați” de sistemul de represiune și propagandă ideologică teleghidând omul cel nou, „cumințit” prin teroarea represaliilor care „metamorfozase” creatorii de geniu în marginalizații noii societăți comuniste, in oameni scoși în afara legii, în „locuitori ai pădurii”. „Ura împotriva intelectualilor și a culturii [românești] a fost mai adâncă și mai durabilă decât ura față de clasele „exploatatoare”, observase Marin Nițescu în volumul său publicat post-mortem (Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.375). Gilles Deleuze vorbea de diferența dintre societatea care disciplinează indivizii si cea care a ajuns la performanța tehnică să-i poată controla pe toți. Iar molima Covid-19 exact aceasta a scos mai la vedere: puterea de a urmări și controla masse imense de oameni.

Refugiul literaților în codru, observa Ernest Junger în Der Waldgand („Drumul codrului”, 1951) ar fi o  „ultimă invenție a secolului”, codru fiind pretutindeni unde scriitorul este împins în afara legii, indiferent în ce mare oraș ar continua să-și scrie opera (apud. Octavian Vuia, Muncitorul și nihilismul contemporan în viziunea lui Ernst Junger, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori invizibili, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-scriitori-invizibili/). Instrument de luptă politică, materialismul istoric „divinizează istoria în paguba adevărului”,  notase Cioran prin caietele lui (a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ).

Mircea Eliade avusese pe la 27-28 de ani presimțirea „terorii istoriei”, a sfârșitului apocaliptic al Raiului spiritual interbelic. In timpul celui de-al doilea război mondial, formulările sale devin (în Jurnalul portughez) din ce în ce mai limpezi cu privire la catastrofa (nu numai) culturală pe care avea s-o aducă cu sine cotropirea sovietică a României (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Presimțirea inițială viza sfârșitul Europei culturale, al artei, culturii și filozofiei europene. „Europa crapă – de prostie, de lichelism, de confuzie”, nota Mircea Eliade în 1935 într-o epistolă către Emil Cioran. Suplinitorul lui Nae Ionescu la catedra de metafizică îi mai scrisese bursierului Cioran că deși are o „convingere surdă că totul se va sfârși foarte repede, poate chiar în 30-40 de ani” el continuă să facă literatură si cultură. Peste ani, Cioran va scrie admirativ: „Une heure  de tension, après laquelle, véritable miracle, Mircea Eliade ne paressait pas épuisé et peut-être ne l’était-il pas en effet. C’est comme il possédait l’art de retarder indéfiniment la fatigue.” (Cioran).

Cititor al romanelor eliadești, tânărul Cioran remarcase atitudinea anti-istorică a lui Eliade pentru care teoria trăirii și experienței ar avea ca „singură presupoziție lipsa de substanțialitate a vieții” (Cioran). Intr-adevăr, chiar în epistola în care-i scrisese lui Cioran că „Europa e în comă” alternativei de a face cultură îi corespundea „fuga în Asia”, acolo unde realitatea imediată ia chipul „irealității imediate” (Mircea Eliade, 1935). Si lui Vintilă Horia încercase Eliade a-i lămuri într-o scrisoare simpatia sa pentru democrație, invocând anti-istoricitatea unui asemenea regim politic. Personajul Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene „nu se putea lăsa antrenat într-o mișcare virulent istorică. El viseză să fie lăsat în pace. Idealul lui: o Elveție oarecare fără tensiuni și fără evenimente” (Mircea Eliade, 1952, a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca (/Anisie) si filozoful Mircea Vulcănescu (/Petre Biriș) ca pesonaje ale romanului „Noaptea de Sânziene”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ).

Una dintre virtuțile dialecticii propusă de Hegel ar aminti oarecum de armonia necesară între aspectul negator și existența ce se afirmă cu o lăuntrică raționalitate. Acest aspect i-a sugerat lui Mircea Eliade o posibilă asemănare între dialectica hegeliană și perechea pe care o formează Mefistofel (spiritul negator și ispititor totodată) cu Faust, omul deschis tuturor experiențelor.

Profesorul său Nae Ionescu, la cursul despre Problema mântuirii la Faust, se gândise la o dialectică sui generis, smulsă din hegelianul și exclusivul ei contact cu puterile cotropitoare ale rațiunii. Faimosul filozof a preferat în 1926 să își ancoreze discursul hermeneutic în sfera pătimirilor contrare care se opun una alteia și se potențează reciproc. Nae Ionescu vorbește studenților săi de un fel de curaj din temere, o temere preschimbată în opusul ei tocmai în momentul în care Faust risca să se prăvălească pe panta disperării (Curs litogr., p.129, a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, postfața la vol.: C-tin Oprișan, Cărțile spiritului, Ed. Christiana, București, 2009; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/).

Poate chiar lectura primului volum (Pe culmile disperării, 1934) publicat de Cioran l-a făcut pe filozoful Vasile Băncilă să remarce că ideea de eternitate a existenței pe cât este de magnifică, pe atât de cutremurătoare: „De vreme ce ți-a fost dat să exiști, ei bine, vei exista, oricât te-ai îngriji să dispari complet din lumea asta…Ai vrea să mori, dar moartea adevărată nu e cu putință…Existența e o fatalitate, nu există mijloc de a ieși din ea. Sinucigașii sunt răi metafizicieni” (V. Băncilă, 24 octombrie 1938, vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, There is no perfection in this transitory world, https://isabelavs2.wordpress.com/there-is-no-perfection/).

După moartea lui Nae Ionescu, în Jocul cu mărgele de sticlă, Hemann Hesse (căsătorit cu o cernăuțeancă) făcea o observație oarecum asemănătoare cu cea a lui Nae Ionescu despre temerea preschimbată în opusul ei: “Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne piardă. El ne-o dă ca să ne trezească la o nouă viață” („Die Verzweiflung schickt uns Gott nicht, um uns zu töten, er schickt sie uns, um neues Leben in uns zu wecken”, Glasperlenspiel, 1943). Gândindu-se la o interpretare a lui Faust axată pe o scenă care să fi fost perpetuată ca atare în toți anii de progresivă redactare a poemului, Nae Ionescu se oprise la versul în care Goethe semnalează apariția îngrijorării (temerii, “die Sorge”)  în sufletul lui Faust (“Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen”). In originala sa interpretare inițiatorul Scolii trăiriste constată că suferința depresiei pricinuită de temerea ascunsă în “cutele cele mai adânci ale sufletului” s-ar fi transformat într-o a doua instanță într-un “element de potențare a puterilor lui Faust”.

Despre interpretarea pe care Nae Ionescu a dat-o poemului goethean, Mircea Eliade nota în Memoriile sale cât de impresioanat a fost (pe când era student) de prelegerile despre Faust și problema salvării ținute în Amfiteatrul “Titu Maiorescu” de la Universitatea din București. De la Nae Ionescu studenții nu auzeau lucrurile care se vehiculau în mediul școlăreasc despre epoca renascentistă. Ei aflau cu surprindere că în Renaștere au căpătat o nouă viață știintele oculte „căzute în uitare din pricina raționalismului scolastic” (Nae Ionescu). Faust-ul lui Goethe se încadra în tipul renascentist de om interesat de foarte multe lucruri, inclusiv de științele oculte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/).

Pornind de la premiza că problema lui Faust nu este alta decât problema mântuirii omului în general, Nae Ionescu vorbise studenților despre creștinismul care a pus problema păcatului originar ca un fel de răspuns la filosofia neo-platonică  poate prea îmbibată de sentimentul naturii. Renașterea ar fi revalorizat sentimentul naturii,  apogeul fiind atins cu scrierile unui Kant impresionat de poziția față de natură a lui J.J. Rousseau (vezi Problema salvării la Faust. Curs litografiat, p.10). Profesorul mai precizase că omenirea se află acum într-o perioadă de post-naturalism. În deschiderea acelui curs, Nae Ionescu a tratat despre nevoia general umană de încheghare a unei viziuni de ansamblu asupra existenței care să-i asigure omului liniștea de care are nevoie, altfel spus, echilibrul spiritual. Inițiatorul Scolii trăiriste subliniase că o asemenea echilibrare metafizică nu mai putea fi satisfăcută de mentalitatea științifică (de monismul materialist al știinției), cum se întâmplase înainte de primul război mondial. Vădită în interesul tot mai mare pentru problematica religioasă dar și în creșterea  ariei de răspândire a modelor “spiritualiste”, preocuparea metafizică îi apărea că se îndreaptă cu hotărâre într-o altă direcție decât cea a lumii sensibile sau a lumii așa cum apare ea prin mijlocirea științei. Numai că omenirea ar fi în general puțin conștientă de timpurile pe care le trăiește. Poate de aceea oamenii caută într-un mod dezorganizat calea de rezolvare a necesității metafizice pe care o resimt în mod confuz (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică: soluția nae-ionesciană, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/).

In viziunea lui Goethe, doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura -prin firea ei- nu se lasă despuiată de taine. Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: “Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” (“Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, ESPLA, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga.)

Descurajarea în fața eșecurilor sale, vederea uneltelor prin care a vrut să deschidă (pe calea cunoașterii magice) ușa tainelor naturii fără să reușească, îl duce pe erou la concluzia că nimic din ceea ce au făcut alții nu i-a fost de folos (subl.ns.). Iată versurile goetheene care exprimă asemenea constatare: “Das Pergament, ist das der heil’ge Bronnen,/ Woraus ein Trunk den Durst auf ewig stillt ?/ Erquickung hast du nicht gewonnen,/ Wenn sie dir nicht aus eigner Seele quillt. ” (în traducerea lui Blaga; “Socoți că pergamentu-i sfânta apă/ Ce pururi setea ți-o va stâmpăra ?/ Zadarnic, omule, ea te adapă/ Doar când izvoru-i chiar simțirea ta. “.

Nae Ionescu ajunsese si el la acest adevăr, formulat în articolul Filosofie românească din 1921. : “pentru un singur lucru sunt oamenii impenetrabili: pentru idee. E un domeniu în care nu se cunoaște adopțiunea. Aici nu poate fi vorba decât de zămilire. Proprie”.

Iosif Nădejde, cel care a tradus în proză Partea întâi din Faust, nu înțelege pasajul, comentând în notele de  subsol lipsa de utilitate a moștenirii părintești (Goethe, Faust, ediția a doua, 1938, p. 28). Sesizând adevărul ascuns în unele versuri goetheene neînțelese de unii traducători, profesorul de metafizică de la Universitatea bucureșteană s-a oprit așadar la un mare adevăr, transferat în cadrul lărgit al unei situații general valabile, anume că orice bun pe care vrei să-l întrebuințezi, ca să-l poți întrebuința, trebuie să-l câștigi tu însuți.

La Goethe, argumentarea faptului că vremurile trecute (“Die Zeiten der Vergangenheit”) rămân pentru noi „o carte cu șapte peceți” urmează unui prim moment ironic prin care Faust este pus să-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progresul civilizației și culturii omenești, se crede la distanțe astrale de înțelepții de odinioară. Aici se poate observa superioritatea traducerii lui Blaga, unde ideile sînt urmărite îndeaproape, așa cum apar ele în originalul german.

Poetul-filosof traduce corect, păstrând ironia acolo unde o pune Goethe. În schimb,  Ion Iordan  operează două semnificative modificări ale înțelesului, prin menținerea accentului ironic și în versul următor, acolo unde Goethe nu-l mai pune: ‘Dar știi că vremurile răposate/ Sunt pentru noi o carte cu peceți’(“Die Zeiten der Vergangenheit/ Sind uns ein Buch mit sieben Siegeln”).

In dezacord cu părerea exprimată de Goethe, tălmăcirea „arghezianului” aduce un accent ironic suplimentar,  vizând  trecutul care ar fi fost, vezi Doamne, “răposat”.

Menite a sugera cât este de radicală inaccesibilitatea unei anume cunoașteri, cele șapte sigilii, făcând figurație într-un nou context, virează înțelesul propriu înspre sensul noului context imaginat de comunistul progresist Ion Iordan, de ca și cum rolul sigiliilor ar fi fost să pecetluiască mai degrabă trecutul “răposat” decât misterul acelor adevăruri extrem de greu transmisibile.

Aprofundând ideea inaccesibilității, Goethe arată (celor ce au ochi de văzut)  că transmiterea cunoașterii de-a lungul timpului devine mai mult decât problematică și datorită faptului că în general scrierile sînt asemenea unor oglinzi. De aceea, după efortul de citire  nu se ajunge -cum se crede în mod naiv- la sensul intenționat de autor. Din oglinda cărții nu-i va apărea cititorului nicicând strălucitorul spirit ascuns între coperțile tomului  ce a străbătut veacurile, ci propriul chip, întrucât fiecare cititor nu pricepe dintr-o carte decât atât cât poate el să priceapă. “Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln”.

Iosif Nădejde traduce confuz; “ceea ce numești spiritul vremurilor nu e în fond decât spiritul acelor domni în cari se oglindesc vremurile”. Doar în tălmăcirea lui Blaga ideile se limpezesc: “Ce voi numiți al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastră/ În care vremurile se-oglindesc”. Goethe mai  consemnează  că, atunci când cititorul este incult, oglindirea este atât jalnică, încât îți vine s-o iei la goană, după ce arunci o singură privire (“Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon”).

Traducerea propusă de Ion Iordan (/Weissglas) alterează ideea, perpetuând acel sens ironic pe care l-a mai folosit când nu a fost cazul: “Ce duhul vremilor la voi se chiamă,/ E numai duhul unor nătăfleți,/ În care s-oglindesc, de bună seamă”. În fapt, spre sfârșitul discuției cu Wagner, Faust afirmase că pentru o singură categorie de cititori știința vremurilor trecute s-ar reduce la un morman de vechituri din care politicienii ar putea folosi doar ceva maxime morale cu efect în fața publicului ocazional. Pentru ei, din tomuri vechi s-ar mai putea eventual extrage subiecte istorice pentru teatrele de marionete organizate prin bâlciuri.

Pentru Goethe, atare categorie o reprezintă cititorii “progresiști” care se cred mai înaintați în cunoaștere decât înțelepții de odinioară. “Ein Kehrichfass und eine Rumpelkammer,/ Und hoechstens eine Haupt- und Staatsaktion/ Mit trefflichen pragmatischen Maximen,/ Wie sie den Puppen wohl im Munde ziemen! ” (“o ladă cu gunoaie, o cameră cu vechituri,/ Ici-colo cu vreo acțiune/ De stat, cu maxime pragmatice/ Pentru prilejuri diferite -bune,/ Menite a fi spuse de păpuși. “, trad. Lucian Blaga).

Din nefericire, Weissglas (/Ion Iordan) se cam poticnește la urmărirea ideilor (vezi Goethe, Faust, vol. I, ESPLA, București, colecția “Biblioteca pentru toți”, 1957).  După ce întunecase cât a putut el de tare acel sens privitor la dificultatea de înțelegere a scrierilor înaintașilor, sugerat prin intermediul ideii de oglidire a sluțeniei chipului cititorului, atât de slut că-ți vine s-o iei la goană, acest traducător comunist face să fie regretată chiar și puțina atenție ce a fost acordată cărților prăfuite de vreme. Pentru el, nu oglindirea urâțeniei cititorului incult produce tendința de a fugi din fața imaginii reflectate de o pocitanie, ci chiar tomurile vechi, disprețuite de (comuniștii) progresiști.

Să nu uităm că atât Lucian Blaga cât și Weissglas (/Ion Iordan) îl traduseseră pe Faust la vremea când erau arse de securisto-comuniști biblioteci de mare valoare. La conacul de la Florica a fost arsă biblioteca și manuscrisele istoricului academician George Brătianu (1898 -1953), iar în centrul Bucureștiului, în Cișmigiu a fost incendiată faimoasa bibliotecă a avocatului Istrate Micescu (1881-1951, Aiud), ambii uciși în temnițele politice comuniste. De altfel, perioada cripto-comunistă de după 1990 a debutat si ea cu incendierea Bibliotecii Centrale Universitare (fosta Bibliotecă a „Fiundațiilor Regale”).

Simpatiile lui Ion Iordan (dar nu și ale lui Goethe !) se îndreptau hotărât spre tabăra celor care nu privesc cu ochi buni valorile spirituale moștenite din vechime. De aceea versurile lui Im. Weissglas în care este redată părerea sa personală (contrastând cu a lui Goethe) pe cât se îndepărtează de sensul originalului, pe atât devin mai vioaie: “Si-atunci se-ntâmplă, deseori, ce jale !/ Că-și iau mulți tălpășița, de-au privit : Tot vechituri, mormane de mardale,/ O piesă doar, cu izu-i prăfuit,/  Cu pilde răsuflate, de-o măsură/ C-un joc de păpușari ce dau din gură”.

Părerea lui Goethe a fost redată fidel doar de traducătorul filozof Lucian Blaga. Citind Faust în original, Nae Ionescu a ințeles fără dificultate unde bat versurile goetheene. Inițiatorul Scolii trăiriste, pe care toți impostorii din domeniul filosofiei l-au acuzat că folosește idei luate de-a gata de la alții (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002) scrisese încă din 1921 că ideile “luate de-a gata” nu pot fi folosite. El a formulat atunci cu alte cuvinte exact opinia lui Goethe după care moștenirea spirituală a omenirii rămâne o carte cu șapte peceți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala omului de rând cu omul superior, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/).

Dar să revenim la “grija încuibată în fundul inimii” (Goethe, Faust, trad. Iosif Nădejde) care te silește “să te temi de ceea ce nu va lovi,/ Si să deplângi ce niciodată n-ai pierdut” (trad. L. Blaga; “Du bebst vor allem, was nicht trifft,/ Und was du nie verlierst, das musst du stets beweinen”), la acea Sorge decriptată de Nae Ionescu drept teamă și descurajare urmată de exaltare. Grija apare după intermezzo oferit de convorbirea lui Faust cu Wagner – care, în opinia filosofului Nae Ionescu, este omul obișnuit, “cercetătorul științific stăpân pe metoda de lucru, fără a stăpâni spiritul însuși al lucrurilor” (Nae Ionescu, Metafizică- Problema salvării în Faust al lui Goethe. 1926-1927, curs litogr., Universitatea din București. Facultatea de Litere și Filosofie, 1927, p.129, ed.II-a 1996, ed. III-a 2000).

Sosirea lui Wagner după întrevederea lui Faust cu Duhul pământului ar marca abandonarea căii contemplative de mântuire (Nae Ionescu), acea cale de care Duhul îi zisese că ar fi singura accesibilă pentru el,  cu precizarea că i-ar fi “accesibilă”  nu exact la nivelul sperat de Faust ci numai la nivelul înțelegerii omenești (“Du gleichst dem Geist, den du begreifst,/Nicht mir!” ; Tu semeni duhului de-l înțelegi,/ Nu mie! -trad. Lucian Blaga, ESPLA, București, 1955).

După cum îl închipuie Goethe, Faust ar fi omul mereu schimbător, omul care și atunci când știe (prin magie) tot, nu ajunge prin aceasta să se liniștească, pe de-o parte pentru că puțina sa putere nu-i permite acest lucru, iar pe de altă parte pentru că el este neliniștit prin însăși natura sa. Fără să-și poată explica de unde-i vine deznădejdea, și nici de unde provine boarea de liniște asemenea luminii revărsată noaptea de văpaia lunii, ajuns pe punctul de a sorbi licoarea otrăvită și  gata fiind să străbată eterul “Spre-o țintă nouă de activitate pură” (trad. L. Blaga :  “Auf neuer Bahn den Aether zu durchdringen,/ Zu neuen Sphaeren reiner Taetigkeit”), Faust aude Corul îngerilor din dimineața Învierii, apoi Corul femeilor urmat iarăși de Corul îngerilor, își amintește filmul vieții și revine pe pământ. Adică renunță să mai îndrăznească a deschide porțile “pe lângă care / atât de bucuros se furișează fiecare!” trad. Lucian Blaga;  “Vermesse dich, die Pforten aufzureissen,/ Von denen jeder gern vorueberschleicht.”).

Când Faust intenționase să renunțe la materialitatea sa întorcând spatele Soarelui, ca fiu al pământului (“Erdensonne”), el a fost cuprins în cele mai adânci cute ale sufletului său de acea Sorge care s-a dovedit a fi de o primă și de o a doua instanță. În mod paradoxal, chiar desnădejdea de primă instanță ar fi (după Nae Ionescu) acea care îi potențează mai apoi  forțele până a-l face să vorbească de demnitatea omenească.

În monologul său de după îndepărtarea lui Wagner, Faust spune că după ce va fi întors spatele soarelui pământesc, adică timpului care măsoară trecerea vieții pe Pământ, va veni clipa să probeze că demnitatea omului care făptuiește nu este mai prejos de măreția Zeilor (“E timpul, în sfărșit, să dovedești cu fapte/ Că bărbăteasca demnitate/ Nu-i mai prejos de măreția cea zeiască”, trad. Lucian Blaga; “Hier ist der Zeit, durch Taten zu beweisen,/ Dass anneswuerde nicht Goetterhoehe weicht”).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Diagrame spirituale” →

George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (7)

ORADEA MON AMOUR !

 

Nu aş vrea să copiez sintagma „mon amour” adăugând-o la numele oraşului unde mi-am petrecut copilăria, dar, sincer, am iubit, şi voi iubi întotdeauna aceasta urbe de pe malul Crişului Repede. Aşa că, să mă ierte regizorul francez Alain Resnais, creatorul faimosului film „Hiroşima mon amour” dar suport toate consecinţele şi îi „plagiez” puţintel… doar la titlu acestui articol desigur.

Să continuăm deci povestirile descrise în jurnalele anterioare. După 60 de ore pe drum ajunsesem „acasă”, acasă la mine… în casa în care îmi petrecusem o parte din copilărie. Mă aştepta tanti Anuţa, cea care avea grijă de apartament în lipsa mea. Mă aştepta cu vestitele ei plăcinte cu brânză, sau cu varză, langoşi, pancove-gogoşi… care mai erau încă destul de calde, deoarece avusese grijă să le păstreze într-un recipient acoperit cu capac, şi cu o pătură deasupra acestuia. Frigiderul de asemenea gemea de mâncare: o oală cu ciorbiţa de perişoare, sărmăluţe, chifteluţe, sălăţica de beuf, sălăţica de vinete, legumite şi fructişoare proaspete… Şi o pâiniţa neagră – de secară. Aşa îi plăcea domniei sale să alinte toate bucatele cazate acolo la rece! De fapt românii au o plăcere deosebită de a face mai atrăgătoare denumirea mâncărurilor folosind cât mai multe diminutive. Meniurile restaurantelor îmi întăresc convingerea!

– Ospătar ce îmi recomanzi de mâncare?

– Pentru început aş zice să luaţi o o sălăţica de ţelinica care face bine la…

– La ce!?

– Ha, ha, ha! La… burtică!

– Aha! Am înţelesică!

– Apoi o ciorbiţă de purceluş a la grec, sau o supică de puişor cu legumiţe, morcovei, albiturică, clară-clăricică, fără pic de grăsimică!

– Şi felul doi?

– Ei, o mare fripturica cu cartofiori natur… să mănânci, să dai din… coate, de atâta bunătate! Însoţită de o sălăţica de vărzuca roşie.

– Vorbeşti în versuri cu mine!? Şi la „deserţel”? încerc eu să-i cânt în strună…

– O prăjiturică de casă, o cremă de zahărel ars, niscaiva cornuleţe cu magiunel, sau chiar nişte clatiţele cu dulceaţă de trandafirei.

– Şi desigur, prânzişorul se încheie cu o cafeluţă… Nu-i aşa!?

– Aşa e! O cafeluţă naturală cu căimăcelul pe dreapta, sau un ceiuleţ – care face părul creţ – de fructişoare de pădure.

Fiind gurmand comand câte o porţie din tot ce mi-a recomandat chelneraşul-poetaş.

– Vineeee!

Cam după o juma de oră… apare sălăţica de ţelinică… Oare chiar face bine la „burtică”? Apoi, cu intermintenţe, apar restul felurilor comandate. Porţii cam mici! A avut dreptate! Diminutive toate! Termin de mâncat.

– Notiţa de plată vă rog!

– Doriţi nota?

– Nu, doar notiţa!

Ospătarul se uită mă mine cam câş! Nu prea înţelege gluma! După câteva minute apare sobru la masa mea, cu o faţă de parcă îi muriseră albinele din stup.

– Nota dumneavoastră de plată, maestre!

– Mulţumesc! Dau un ochi peste cifrele etalate acolo… Astronomice! Diminutivistul se uită cu ochii mijiţi la mine. Aşteaptă să scot lovelele. Fără întrebări! Dar nu mă pot abţine…

– Domnule ospătăraş… ce înseamnă 23.09. adunat aici sub contravaloarea cafeluţei? Chiar dacă mi-ai recomandat mătăluţă crema de zahărel ars simt ca mă cam duci cu zăhărelu’… Cam mare suma în comparaţie cu preţurile înscrise în lista de bucate!

– Ei, chiar aşa! Acilea e oameni serioşi. Nu păcăleşte nimeni! Staţi puţin să mai controlez odată! Îmi smulge nota din mână şi pleacă cu ea ghiridonul de lângă perete. Îl aud mormăind cu glas tare:

– Salată de ţelina 12 lei şi… „aaaa”, ciorba „aaaa”, ţinem doi, friptura 35, plus ganitura de cartofi „aaaa”, apoi crema de zahăr ars, 10… cafeaua – mare – shhh… lei, pâinea… Ptiu! Am uitat pâinea! Mama ei de hlebă! Scoatem data, 23, lăsăm 9 pentru pâine şi gata… Scuzaţi! Uitasem pâinea, dar am aplicat o reducere…

– Vă mulţumesc pentru generozitate! Plătesc, mă scol de la masă şi dau să plec. Flăcăul se uită la mine, mijind ochii, de parcă i-aş fi furat ochelarii! Am înţeles! Aşteaptă bacşişul! Bag mâna în buzunar scot o monedă de un leu pe care o pun pe tavă… Ospătarul îi ia şi se uită ostentativ la ei, dându-şi seama că e luat la mişto.

– E mititel bănuţul, dar poate „e” dintr-un metăluţ preţios… aurel! Să-ţi trăiască familia! Ies murmurând în surdină „Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi/ ca ţi-oi da parale vechi…/. Dinspre bar îmi ajunge la urechi un zgomot de revoltă, un strigăt înăbuşit: „Scârţarul naibi! Dacă-l mai prind pe-acilea… Să vezi ce-i fac! Adaug şi anul la notă!”

 

*

Aud vocea blândă a lui tanti Anuţa:

– Ai aţipit la masă. Înseamnă că eşti foarte obosit… mănâncă totuşi ceva, fă un duş şi du-te la culcare…

Deschid ochii, mai am în memorie visul cu regele diminutivelor. Zâmbesc şi… Hapciu!

– Am impresia că ai răcit pe drum, îmi spune bună samarinteancă!

– Ştiu eu? E cam răcoare pe aici prin Europa. Altădată în septembrie sufeream de căldură!

– Aşa e! De vreo săptămână e foarte frig, plouă şi bate vântul.

– Hapciu! Drept… e!

Din cauza oboselii n-am prea avut poftă de mâncare… După duş, m-am îndreptat ca melcul spre dormitorul meu… cu aşternuturi proaspete… şi în câteva secunde am adormit! Fără vise. Blanc total!

A doua zi de dimineaţă m-am trezit pe la ora 5. Îmi era foarte sete. Parcă aveam un pic de febră. Nasul înfundat. Hapciu şi iar hapciu! Ba parcă mă încerca şi o tuse. Am rămas în pat… unde era bine şi cald. Pe la 8:30 bătăi în uşa dormitorului:

– Micul dejun e gata!

Era tot tanti Anuţa, cu un şorţ mare şi curat legat în jurul brâului.

– Mulţumesc! Vin imediat!

Un duş fierbinte mă remontează de-a binelea. La bucătărie, pe masă, tronează o mulţime de bunătăţi…

– Plăcintele s-au răcit de tot! Dar le-am încălzit la tigaie, la aburi!

– E bine şi aşa! zic… Cafea avem?

– Este! Am luat o punguţă, dar e cam mărunt măcinată, aşa că o să fac „o turceacească” la ibric, ca pe vremea nechezolului! Râd, aducându-mi aminte de vremuri de mult apuse.

După „breakfast”, tanti Anuţa mă anunţă oficial că se retrage… şi că mă lăsa singur în casă pentru o perioadă de timp! Din ochi îi curg câteva lăcrimioare… cum obişnuiesc să se manifeste cei în vârstă când sunt necăjiţi, emoţionaţi sau sentimentali.

– Aşa-i că nu te superi? Aş vrea să plec la fiica mea la Craiova! Mi-e aşa de dor de ea… şi de nepoţica Săndica. Nu le-am văzut de patru luni, de când au venit ele aici în vizită! Atunci mai erau încă cireşe pe piaţă… şi căpşuni, şi smeură…

– Cum să mă supăr! Ce să zic! Drum bun! Când vrei să pleci?

– Mâine dimineaţă cu trenul de ora şapte.

– Bine, tanti Anuţa, du-te! Şi simte-te bine. Să îţi iei nişte haine mai groase ca e frig afară. Ai grijă să nu răceşti!

Tanti Anuţa m-a ajutat să im despachetez lucrurile din bagaje, a călcat ce a fost şifonat, apoi le-a pus în mare ordine în dulap. Eu mi-am îndesat într-o geantă laptopul şi telefoanele mobile şi a plecat pe Corso, spre teatru, să îmi activez mijloacele electronice de comunicare. Primul a fost magazinul „Orange”, unde mi-am luat o cartelă pentru telefon, pe care am încărcat-o cu 5 euro. Apoi am poposit la „Vodafone” unde am avut un pic mai multă treabă. Acolo mi-am cumpărat un simcard pentru celălalt telefon şi  un mic modem pentru internet mobil – adaptabil la laptop. Ca deh, fără internet parcă nu se mai poate trăi în zilele noastre. Şi astfel am internet activ, plus două telefoane mobile, unul cu card „Orange”, unul cu „Vodafone”. De-acum putem comunica peste tot… în străinătate cu internetul, iar în ţara cu telefoanele mobile care oferă în aceeaşi reţea convorbiri de mii de minute.

Ies din magazin, dar nu mă pot abţine să nu admir clădirile din centrul oraşului – bine-cunoscute de mine de mulţi zeci de ani. Faţadele renovate scot în evidenţă valoarea stilului arhitectonic. Admir oamenii – aceeaşi orădeni robuşti, sănătoşi şi veseli… apoi limbajul ardelenesc care mă încântă şi mă amuză desigur. Clădirile din Piaţa Regele Ferdinand îmi fac cu ochiul. Hotel Transilvania, Hotel Astoria, Casa  Poynár, Grădina de vară şi restaurantul Oradea, şi alte palate-pălăţele… Stilul art nouveau de influenţa austriacă, numit şi secession, prevalează prin două mari perioade de execuţie, cea curbilinie şi florală şi cea geometrică cu forme epurate. Văd teatrul, numit acum „Regina Maria”, cu faţada să în stil neoclasic, magazinele moderne, pompoase, înfipte în clădirile vechi… ca o proteză de plastic în gura unei bătrâne. Ce îmi displace însă este caldarâmul de pe  Calea Republicii, alias vestitul Corso. Pavat proaspăt! Dar vai, piatra cubică şlefuita e alunecoasă… Când  e umed pe jos lumea merge de parcă ai fi pe patine. Am auzit că mulţi şi-au fracturat membrele pe această „promenadă”. Mai ales în zilele cu ploaie sau zăpadă. Piatra cubică – având menirea să imite drumurile de epoca de acum 100 şi mai bine de ani, adusă din China… are o culoare gri închis, deprimantă. Culoarea şobolanului! În multe locuri se desprinde… lăsând găuri, sau denivelări. Posibil că e prea subţire pentru un trafic intens pietonal precum este cel de pe Corso-ul din Oradea. Cineva a făcut economie… sau matrapazlâcuri! Cine ştie? Poate cei de la primăria municipiului! Oricum, dacă te plimbi „pensionăreşte” pe Corso, auzi deseori blesteme sau înjurături… aduse edililor nepricepuţi sau hoţomani, care au construit pavajul cel urât. Ba, culmea-culmilor… mulţi preamăresc pavajul anterior, cel din „Iepoca de aur”… mult mai plăcut privirii şi mai puţin rupător de cotolane!!! Să nu mai vorbim de compromisul făcut la intersecţia cu strada Roman Ciorogariu… O adâncitură, făcută special să te împiedici, pe care trec maşinile în hurducături şi care arata de parcă… pe acolo ar fi avut dinozaurii drumul către adăpat! De fapt, drumul care duce spre clădirea penitenciarului municipal. De supărare compun un catren-două pe această temă: „Pe drumul de pasaj/ Ce dă spre Lactobar/ Mulţi şi-au scrântit piciorul/ Urcând pe trotuar// Dar piatra cea cubică/ Nicio vină nu are/ De vină-i arhitectul/ Şi-edilul cu cap tare…!//.

La intersecţia cu pricina mă opresc şi fac o escală. O cunosc ca pe buzunarele mele. Strada Roman Ciorogariu, strada pe care mi-am plimbat paşii copilăriei, îmi dă parcă bună ziua. Văd în stânga Palatul Poştei, o clădire minunată care a fost odată casa mea… Acolo am locuit în primii ani ai copilăriei. Închid ochii şi cad pentru câteva momente pe gânduri! Amintirile mă copleşesc. Chiar dacă nu m-am născut la Oradea, consider că aparţin acestei urbe mai mult decât tuturor oraşelor prin care mi-am dus viaţa: Bucureşti, New York, Sydney… De fapt m-am născut la Huedin, dintr-o întâmplare! Dar despre asta vă voi povesti cu altă ocazie.

De la vârsta de trei săptămâni eram deja orădean! După război, tata fiind un profesionist în telecomunicaţii, telefon-telegraf, a primit o ofertă de lucru la serviciul tehnic al poştei din Oradea. Părinţilor mei, nefiind orădeni, li s-a acordat un apartament  chiar în incinta clădirii. De fapt un palat în toată regula. Palatul Postelor din Oradea, o clădire solidă, maiestuoasă. Construcţia în stil eclectic, datează de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Acolo am locuit până la 12 ani! „Puiul Postei”, cum îmi spuneau funcţionării… singurii mei prieteni de joacă!!! De mic făceam toate năzbâtiile… Intrăm prin birouri şi deranjam munca oamenilor, cerându-le creioane sau hârtie de scris… pentru a avea pe ce mâzgăli. Când nu primeam, scriam pe pereţii imenselor coridoare, vopsite în culoarea verde-brotac, fiind primul graffiti poştal. Distracţie artistică  pentru care am primit multe pedepse.

Odată am găsit în podul clădirii o puşca automată rusească trecută la reforma, un PPD cu butoi. Desigur, cu patul puştii rupt şi ţeava îndoită. Fără cartuşe! Avea în schimb curea! M-am echipat precum văzusem eu pe ecranul de la „mozi” (cinema) pe „viteazul soldat sovietic” şi am pornit la atac prin curtea poştei cântând: „Raz-dva, tiribabuşca, dai un leu şi tragi cu puşca…”. În câteva secunde erau culcaţi la pământ – de frică desigur – portarul şi vreo doi postaşi – personaje reale care au avut nenorocul să-mi intre în colimator! Te joci cu nebunul de copil!? Eu mă amuzam facând „prrr-prrrrr” şi „raz-dva  tiribabuşca”, dar bieţii oameni ştiau ce-i războiul şi nu erau convinşi că nu se rătăcise vreun cartuş pe ţeavă! Singurul care a putut să-i readucă în poziţia de „drepţi” a fost tatăl meu, chemat în grabă de la telegraf: „Dom’ Roca, veniţi urgent! Băiatul dumneavoastră are o mitralieră şi împuşcă postaşii… Mulţi sunt întinşi pe jos, prin curte…!”

Am luat-o tare „pe excrescenţele dorsale” de la tata. Ţipetele mele s-au auzit în tot palatul: „Tăticule nu mai daaa, nu mai cânt tiribabuşca şi n-o să mai trag cu pu-puşca… niciodaaată…!”. Poate ţipetele unui copilaş prostuţ ne-a salvat să nu ne reclame cineva la securitate! Tata era şocat! Câteva zile nu a vorbit cu nimeni din familie. Eu sufeream grozav! Timp de o săptămână nu am mai îndrăznit să ies la joacă prin curtea „intreprinderii”. Noroc că nu au fost turnători, că ne lua securitatea pe toţi din familie şi am fi tăiat la stup (aşa ziceam eu la stuf), la canal, mulţi ani… Şi tata, şi mama… şi copilu’! Aşa m-a speriat mama într-o seară ţinându-i o prelegere despre canal şi puşcăriaşi spusă în loc de povestea cu „nani-nani”! De atunci mi-e frică de stuf… şi de ape tulburi.

Mai apoi, când am crescut puţin, am început să-mi câştig „materialele didactice” mergând prin birouri şi cântând. Toţi funcţionarii mă răsplăteau cu câte ceva: un căpeţel de creion, un blocnotes, o radieră, o acadea… iar eu prinsesem gustul cântatului de nu îmi mai tăcea gura… Vuia poşta de cântecele mele! Ei, ce cântăm!? „Podul de piatră s-a dărâmat”, „Iepuraş-coconaş”, „Bate vântu’ frunzele” şi alte drăgălăşenii ce mă învăţaseră părinţii!

Mama creştea într-o curticică interioară a clădirii, o gâscă, primită de la bunici, pe care o îndopa cu porumb, să facă ficatul mare şi să fie grăsuţă… Într-o zi intru tiptil în arealul acestei, îi leg o sfoară de gât (nu, nu am sufocat-o!) şi o iau la plimbare pe culoarele poştei, ca deh, tot n-a vrut mămica să îmi ia un căţeluş… Eram aşa de mândru! Mă credeam Mateiaş-gâscarul, cel din poveste! Funcţionarii ciorchine pe la uşile birourile îmi adresau complimente. Eu, ţanţoş, am parcurs toate culoarele de pe etaje. La un moment dat îmi strigă cineva: „Fugi copile, că vine maică-ta cu joarda!”. Am deschis prima fereastră şi i-am dat drumul gâştei… să zboare! Fiind cam grăsuţă, nu prea ştia să dea din aripi, aşa că a căzut ca bolovanu’ şi a sucombat. Iar eu am primit, precum Mateiaş-Gâscarul… zece nuiele la partea posterioară. Că, vorba proverbului, unde dă mama… creşte! Desigur că la prânz am avut „gâscă” la masă! Supă, friptură şi pateu… Pardonnez-moi! Pâté de foie gras!  Mâncare boierească! Singurul cu laudele a fost tata! Aduse mie pentru că am răpus gâsca, iar mamei că găteşte bine…

Cu timpul, boacănele s-au înteţit! După o ploaie de vară, curtea postei avea pe mijloc o băltoacă. Am luat un măturoi de nuiele şi am început să dau apa spre canal. Îl văzusem pe portar făcând la fel! Eu… echipat cu ghetuţe noi, ciorăpei albi până sub genunchii, pantalonaşi scurţi, bluziţă şi bereta de marinel, lucrăm de zor la asanarea băltoacei! Hăinuţele-mi erau pătate de apă murdară, ghetuţele ude-ude. Dar cui îi păsa! În căpşorul meu de copil aveam o muncă serioasă de făcut! O misiune de îndeplinit! La un moment dat se opreşte lângă mine domnul Dan Micu, un funcţionar tinerel, care îmi zice: „Vai ce băieţel harnic avem la poştă…” Mare iubitor de copii, baga mâna în buzunar şi îmi dă o bombonică. Eu încântat peste măsură, precum „mieii… care zburdă pe câmpii” vreau să-i fac o demonstraţie de muncă „şi mai şi” şi în doi timpi şi trei mişcări îl umplu de pistrui noroioşi din cap până-n picioare. Auleo! Îmi dau seama că iar e groasă… O iau aţă spre „casă”, cu funcţionarul… pe urmele mele. Peste vreo jumătate de oră apare şi tata. Mamica cu lacrimi în ochi îi curăţa hainele domnului Micu. Acesta stătea cuminţel pe patul din dormitor, numai în izmene, iar eu ascuns sub dormeza din bucătărie tăceam chitic şi aşteptam cel de-al treilea război mondial. Explicaţiile s-au terminat tot cu o bătută… din care m-a scăpat tot nenea Dan, tot  în izmene…, „cel care era mare iubitor de copii” şi avea veşnic bombonele în buzunar.

Pe la vreo zece ani, am început să fac ieşiri din cetate. Poşta era situată (ca şi acum!) la numărul 12, pe strada József Attila. Aşa se numea atunci, după numele unui renumit poet maghiar, care avea origini româneşti după tată (Iosif Aron din Arad). Strada şi-a schimbat deseori denumirea… pe parcursul istoriei. A fost Uri Utca (strada Domnească) pe timpul Ungariei, iar după cel de al doilea război mondial s-a numit József Attila, apoi Strada Poştei, Porţile de Fier, şi de câţiva ani încoace, Roman Ciorogariu. Aveam vecini la numărul 10 famila preotului Coman, tatăl Doinei, alias Anei Blandiana. Peste drum, la numărul 15 mă jucam cu Gyuri Schlezinger, Ţuţi Nagy şi fraţii Negruţiu. Mai jos, către capătul dinspre Calea Republicii locuiau colegii mei de clasă, Caius Popa, Alina Ionescu, Gabi Kupfer şi Dani Dăscălescu.

Viaţa era destul de liniştită pe stradă. Dar eu mă ocupam desigur, în continuare, de boacăne. Din când în când ‚împrumutăm” de la rastelul poştaşilor-curieri de telegrame, câte o bicicletă… şi ţuşti cu ea pe strada să mă dau mare! Bieţii curieri, în caz de urgenţă, alergau ca nebunii după mine pe stadă să-mi ia bicicleta înapoi, pentru a putea să-şi facă munca… Dar te pui cu copiii hoţomani!? Ei, după un timp, simţeam că e groasă… Lăsăm bicicleta pe trotuar şi fugeam… Unde? În curtea Palatului Episcopiei Ortodoxe, de la numărul 3. Acolo era locul meu de refugiu! Tot un fel de palat-cetate, unde nu îndrăzneau să mă urmărească poştaşii-biciclişti! Era un loc tabu! Desigur că se mai întâmpla câteodată să mai fac şi pe-acolo câte o năzbâtie, sau harmalaie şi să fiu alungat din palat de câte un „nene” în hăinuţe neagre şi cu potcap pe cap… Dar nu mă băteau niciodată. Nici chiar poştaşii-curieri! Ştiam eu că le sunt simpatic! Puiul poştei! Şi… profităm din plin de acest epitet!

După un timp tata n-a mai făcut faţă stresului de a fi veşnic aproape de serviciu – solicitat zi şi noapte – şi a obţinut o locuinţă nu departe, pe o stradă paralelă, strada Mihai Eminescu. Iar eu am trecut la o altă fază de năzbâtii… Accesul meu „la stradă” era nelimitat. Mi-am făcut o groază de prieteni pe Eminescu! Liceul însă m-a adus din nou aproape de palatul copilăriei mele. Liceul nr.4 „Mihai Eminescu” de pe strada Porţile de Fier… aceeaşi stradă a poştei, fostă József Attila.

*

Stăteam cu ochii întredeschişi pe trotuarul de la intersecţia străzii Republicii cu strada Roman Ciorogariu din Oradea şi nu vedeam nimic real în jur…. doar amintiri frumoase de pe vremea copilăriei mele… Un domn s-a oprit lângă mine, aducându-mă la realitate:

– Ştiţi cumva unde este poşta?

– Cred că este clădirea aceea mare care se vede…

– Doar credeţi!? Nu sunteţi orădean? nici eu…

– Nu mai sunt…! Şi o lacrimă mi s-a prelins de sub pleoapa…

– Cum adică!?

– Sunt de la capătul lumii!

– Din Constanţa?

– Nu! Din Australia!

– Înţeleg că sunteţi picat de pe altă lume… Şi eu la fel! De la capătul ţării! Din Tulcea. Mi-am găsit o fată bună aici şi aş vrea să mă însor. Credeţi că merită să schimb cele două capete… de ţară!

– Poate! Dacă fătuca ardeleancă e mai valoroasă decât cherhanaua din Tulcea!

Am pornit spre casă. Îmi era destul de frig. Bătea vântul. Un timp mizerabil. Când să trec pe lângă librăria Minerva, îl văd înăuntru, răsfoind o carte, pe amicul Doru Sicoe. Scriitor, jurnalist, istoric, student matur… şi alte îndeletniciri intelectuale.  Ne bucurăm de revedere. Îl invit la mine acasă la o cafea. Pe drum mai povestim despre cunoscuţi,  despre urbe, despre prieteni literaţi. Despre cine a mai scos o carte şi cine a trecut în lumea tăcerii. De fapt aş fi vrut să mergem la o cafenea… dar nu mă simţeam bine. Aveam febră şi începusem să tuşesc sec.

– Ar trebui să te duci la un medic, îmi spune Sicoe. Nu-mi place cum arăţi… Şi ia nişte antigripale! Pe aici circula o gripă cam nasoală!

– Mulţumesc de sfat. Sper să îmi treacă repede! Ştiu că gripă trece într-o săptămână dacă iei medicamente şi în şapte zile dacă nu iei…

– Nu te juca. Voi ăştia din Canguria nu prea ştiţi cu ce se mănâncă o gripă europeană. Ştiai că după primul război mondial, între 1918-1919, Gripă Spaniolă a făcut ravagii. Au murit atunci peste 100 de milioane de persoane în întreaga lume. Scurt! În doar doi ani!

– Auleo! Nu mă mai speria…

– Ba te sperii… că trebuie să te duci la medic! Urgent. Voi australienii, în afară de bumerang şi sporturi acvatice nu ştiţi nimic!

– Hai, nu mai mai certa, te rog. O să mă duc când mă mai liniştesc puţin. Abia am sosit… am atâtea pe cap! Hapciu!

Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (7)” →