Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică

Meditație asupra celor trei volume “ Sapienticele“ de dr.Augustin Ostace

Arta reprezintă o modalitate de cunoaștere a realității, a vieții materiale și spirituale, având prin aceasta o funcție cognitivă marcată. Insist prin faptul că scriitorii, oamenii de artă trebuie să cunoască viața pentru a pătrunde cât mai adânc în ea, pentru a trasmite celor ce o receptează o imagine cât mai adecvată, ajutându-i și pe ei să înțeleagă mai bine realitatea prezentă sau trecută, exterioară sau interioară. Noțiunile de adevăr artistic, veridicitate, realism sunt folosite drept criterii de apreciere în judecata de valoare, măsurând astfel totodată importanța funcției sociale a artei, cea de a înrâuri asupra oamenilor într-un sens determinat.

Nu se mai poate vorbi oare de reflectare în cazul operei de artă? Dacă ne mărginim la copierea plată a realității, dacă ne îndreptăm doar asupra laturii exterioare și superficiale a lucrurilor nu este de mirare ca rezultatele artistice să fie slabe, iar termenul însuși să fie compromis.

Aceste gânduri mi-au venit citind volumul unu “Sapienticele “ de Augustin Ostece , făcând parte din vastul ciclu “Era sitemelor filozofice- Filozofia Literaturii/ wiii.43” care cuprinde o paletă policromă de poeme având obsesiv întrebarea “De unde vii, tu?/Tu! Specie stacojie//Purtat[-n oscilantul mers/ De dreapta `natomie!… “ Încă de la început autorul în prefață specifică că întreg volumul este o încercare poeto-filozofic? Întrebare sub care se desfășoară toate poemele despre Sapiens,”la cub și la pătrat “, în toate ipostazele pune întrebarea și răspunde “Eliberat methanogenic “, ipostaziere ce duce la “ trăitoare gânduri…“. Micropoemele sunt concentrații de întrebări și răspunsuri în ultimele versuri conținând explicații despre “Ființa indirectă “ din “Marea Poezie a Culturii. “ Descoperim în volum și, chiar, poeme fluviu în care se încearcă un răspuns la obsesiva întrebare prin răspunsul “Eredității de caractere dobândite.. “ Poemele sunt încărcate de neologisme din tehnică, medicină, antropologie, biologie etc, etc. prin care se încearcă să construiască o biografie a omului.Aceași situație o găsim și în volumul II și III, unde descoperim întrebarea “Încotro, Sapiens?/Tu! “

“Sapienticele “ lui Augustin Ostace îmi aduce aminte de “Ponticele “ lui Ovidiu, autorul Sapienticelor este exilat în Germania modernă pe când Ovidiu a fost exilat în sălbaticul Tomis. Dacă pentru Ovidiu exilul a fost prilejul involuntar al unei astfel de instauratio. A devenit prin Pontice, mai degrabă fără voia lui, cauza primă și imaginea eternă a unei poezii a exilului, a înstrăinării, a despărțirii brutale și definitive de un topos originar și paradiziac. E drept, Ovidiu încercase la începuturile lui lirice, în poezia erotică, o anume inovare în raport cu tradiția – în Ars amatoria, pentru întîia oară în istoria poeziei latine, un mare poet cînta programatic nu atît marile doamne ale curții, nici măcar curtezanele de lux, ci de-a dreptul fetele și femeile plebei, declarîndu-se poet al celor săraci, fiindcă pe ei îi iubește: „Pauperibus vates ego sum, quia pauper amavi“. (Acest quia pauper amavi va fi preluat peste nouăsprezece secole, ca titlu al unui important ciclu de poeme din 1919, de către Ezra Pound – în pseudotraducerile lui din Girart Bornello, Guilhem de Peitieu, Cerclamon și alți trubaduri și jongleri, de asemenea rapsozi și practicanți ai unei iubiri a marginalilor.) Pentru Augustin Ostace autoexilarea este o modalitate de a explora sistemele filozofice prin întrebări privind evoluția omului, al rolului acestuia pe pământ, în “Visatele plaiuri, robitoare minuni… “ În cele trei volume ale lui Augustin Ostace n-a uitat că de fapt în cazul artei este vorba de o reflectare sui-generis, că specificitatea ei este sensibil marcată de caracterul ei complex și indirect.

Poemele lui Augustin Ostace ne dezvăluie un creator frământat de multe feluri de neliniști. Acestea vin din ce a ce ochiul conștiinței cercetează în adâncul provenienței faptelor de-alungul mileniilor. Dar, considerate în substanța lor ultimă, acestea sunt altoite toate pe instictul de conservare al animalului.Toate sunt forme variate la nesfârșit ale fricii și dorinței de a afla adevărul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică” →

Elena BUICĂ: Farmecul scrisorilor de odinioară

La aniversarea zilei mele de naștere, am primit o scrisoare ca cele de odinioară și abia atunci mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit scrisorile pe care le găseam după așteptări încărcate de emoţie, la cutia poştală sau aduse de poștaș la poartă. Mi-a fulgerat gândul la cutia cu scrisori și teancul cu frumoasele ilustrate primite de părinții mei în anii tinereții, legate cu o fundă roz. Erau scrisori și ilustrate păstrătoare de dragi amintiri, cu o caligrafie impecabilă, așa cum astăzi nu mai primește nimeni de la cei plecați în stațiuni sau în lungi călătorii, nici chiar atunci când sunt strămutați în alte țări.

În secolul XIX, scrisorile încă se scriau de mâna. Mi-amintesc cu drag de anii adolescenței, când scriam scrisori de dragoste la rugămintea colegelor de școală, încurajată de răspunsurile băieților care prindeau aripi. Păstrez și acum în minte frumuseți duse pe apă timpului fără întoarcere, precum tabloul în care un cuplul de îndrăgostiți se isca o ceartă și spunând că se despart „definitiv”, își luau teancul de scrisori ca să și le înapoieze, își dădeau întâlnire la o cofetărie și se întorceau acasă împăcați și mai fericiți, uneori și cu cereri în căsătorie. Nici nu mai știu cum a trecut timpul, dar știu că scrisorile mele, de acum aprximativ 60 de ani, se odihnesc într-o frumoasă cutie, așteptănd cu răbdare să le măngâi cu privirea și cu inima.

Scrisorile au dăinuit multe secole, formând o adevărată istorie a scrisului. În zilele noastre, internetul le-a adus moartea rapidă, sub ochii noștri, încât, acum ni se par că aparțin preistoriei. Mi se pare un veac decând n-am scris și n-am primit o scrisoare așa cum au fost acelea primite până la apariția internetului. Prin internet primesc comunicări pe spaţii restrânse, într-un rapid schimb de replici, multe din ele convenținonale și distanțe, în care cuvintele sunt prescurtate, iar frazele cu sentiment sunt înlocuite cu emoticoane. Se spune că, decând scrisul de mâna a fost abandonat, a dispărut și încărcătura emoțională dintre rânduri. Astfel, oamenii parcă s-au retras în sine și comunică pe scurt prin SMS-uri, pe facebook pe twitter, pe skype şi altele pe care eu nici nu le ştiu. E o însingurare pe care aproape nu o mai conștientizăm, fiind complet absorbiți de grija de a ține pasul cu iureșul prefacerilor.

Simt lipsa acelor acelor scrisori de odinioară de tip familial în care găseam căldura unor relații foarte apropiate, cordiale, un conținut așezat pe hârtie după o oarecare chibzuială, scrisori cu notă personală, având adresări cu forme intime, cu mult bun gust și stil, cu o conotație afectivă, cu puterea de a schimba uneori viața. Parfumul, frumusețea și grația scrisorilor de odinioară aduceau cu ele aerul romantic. Într-un anume fel, scrisorile aveau și un rol educativ, te obligau să întăreșți spusele, să scrii coerent, ordonat, îngrijit , ca să poată fi bine înțelese.

Din mai multe prototipulri de scrisoare, îmi amintesc în special, pe acela al scrisorilor țăranilor noștri, cu formule care trebuiau respectate strict, impuse de regulele nescrise, ca pe o lege supremă. Scrisorile începeau cu formulă de adresare: „Dragii mei parinți și frați” , apoi un salut-tip urare: „În primele mele raduri de scrisoare vă spun că sunt bine sănătos, care sănătate v-o doresc și dumneavoastră, de la mine și de la bunul Dumnezeu, că e bun și mare”. Urmau apoi date despre vreme: „Să știți că pe aici e iarnă grea”, apoi cuvinte spuse din inima care aveau puterea uimitoare să emoționeze, chiar și atunci când erau scrise de neștiutori de carte, prin intermediul altei persoane. Un model strălucit al unei astfel de scrisori este cunoscută poezie a lui George Coșbuc „O scrisoare de la Muselim Selo” din care reproduc începutul și ultimile două strofe, foarte emoționante: „Măicuţă dragă, cartea mea/ Găsească-mi-te-n pace!/ Pe-aici e vânt şi vreme grea/ Şi-Anton al Anei zace/ De patru luni, şi-i slab şi tras,/ Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,/ Că numai oasele-au rămas/ Şi sufletul dintr-însul.//(…) Mă doare-n piept, dar nu să ţip,/ Şi-aşa mi-e dor de-acasă,/ Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip/ Că vodă nu mă lasă./ Dar uite, nu e nu ştiu cât/ O lună chinuită,/ Şi-o să te strâng de după gât,/ Măicuţa mea iubită//(…) Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,/ Iubească-ţi-l pământul!/ Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,/ Şi-mi ţîn acum cuvântul./ Să te mângâie Dumnezeu,/ C-aşa e la bătaie/ Şi-am scris această carte eu,/ Căprarul Nicolae.//”

Fie că sunt scrise de om cu înaltă școală, precum corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, sau dictate de un neștiutor de carte, precum Ion din citatul de mai sus, scrisorile pot avea putere uimitoare, cuprinzând cuvinte scrise din inimă, cuvinte care au puterea să schimbe viața uneori, ca și cum ai păși pragul altei lumi. În comunicarea prin viu grai, nu de puține ori, persoanele mai emotive nu își găsesc cuvântul potrivit pentru a-l transmite, așa cum o fac în scrisori. De aceea, scrisorile familiale, c și alte forme de literatură memorialistico-epistolară au fost Continue reading „Elena BUICĂ: Farmecul scrisorilor de odinioară” →

Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele

Personalitate emblematică a artelor românești contemporane, iubit și iubitor de oameni, Horațiu Mălăele se afirmă ca actor de teatru, film, radio și televiziune, scenarist, regizor de teatru și film, desenator, caricaturist și scriitor. Până în prezent a interpretat zeci de roluri pe scenă și pe marele ecran, a montat douăzeci de piese, a regizat filmele „Nunta mută” (2008) și „Funeralii fericite” (2013). A fost încununat cu numeroase premii pentru cea mai bună interpretare, cel mai bun actor, regie, cel mai bun spectacol, originalitate, excelență, premiul special al juriului la festivaluri de teatru și nu mai puțin de trei premii UNITER.

În domeniul literar a debutat cu „Rătăciri” (2012), volum lansat la Târgul de carte din „Rătăciri” după cum declară autorul însuși: „măsoară subiectiv existența mea. Este o carte a amintirilor despre Tehomirul copilăriei mele, cald și nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi și bețivi, olteni adevărați din stirpea lui Minulescu”. Epuizată la lansare, „Rătăciri” mai conține și „vorbe în vânt”, după cum cu autoironie își califică Mălăele panseurile, constatările, învățăturile de viață. Dar și însemnări admirative despre personalități care i-au marcat cariera, precum și amendarea prin discreditare a nedemnilor. Această carte te face să simți revolta contra trecutului întunecat (al României n.n.) redată prin înțelepciunea naivă a țăranului oltean, suferința copilului care și-a pus amprenta pe artisul celebru. Ca tezaur lingvistic, e o dovadă a mândriei sale gorjenești.

„Tehomir” este o bijuterie literară care și din punct de vedere grafic arată ireproșabil. Coperțile albe, cu schițele în peniță ale autoportretului autorului, au două clapete. Pe prima, Mălăele se adresează cititorului: „Dacă din întâmplare sau cu interese vei umbla desculț prin aburul acestei povestiri, vei auzi o chemare tainică și dureroasă, ca un îndemn la împăcare. O muzică venită de dincolo de pasiunea vieții și vremelnicia lucrurilor, ceva dureros de tainic, lacrima trecutului, nostalgia”.

Pentru mine, citadină din naștere și vocație, lectura cărții „Tehomir” a fost o delectare artistică la cel mai înalt grad prin dezvăluirea lumii de vrajă a satului gorjean. M-a captivat de la prima la ultima pagină. Non multa, sed multum! Esențele tari se țin în recipiente mici, iar parfumul lor ne urmărește obsesiv transpunându-ne pe un tărâm mirific. Mălăele are autenticitate și candoare, scrie o proză poetică în care se manifestă nu numai ca literat, ci și ca pictor acuarelist, ca regizor al filmului naturii dezlănțuite, cu personaje vii pe care le vezi aievea. Săteni care vorbesc puțin, suferă de o românească resemnare, au gestică grăitoare, cred în eresuri, fantazează, se tem de Dumnezeu și încearcă să-i îmbuneze urgiile.

Paginile sunt scrise cu cerneala sufletului, oamenii, zugrăviți cu pensula iubirii, întâmplările smulse din durerile istoriei: cedarea cu sila a pământului, arestările, schingiuirile, colectivizarea impusă cu forța. Moșu’ -bunicul autorului- îi vorbește pământului: „De mi te-o lua, tu tot al meu rămâi!” Împotriva securiștilor, slugilor regimului totalitar, cuvintele se încrâncenează, scuipă și disprețuiesc trezind o scârbă fizică.

„Tehomir” este o carte multidimensională. Ea e clădită nu numai în spațiu și timp, ci și din culori, mirosuri, sunete. Actuala pandemie i-a amintit autorului de carantina de trei luni petrecută în paradisul copilăriei, la bunicii mamama și moșu’, în satul Tehomir (în traducere din slavonă: „liniște și pace”). Și-a așternut amintirile într-o proză de un lirism emoționant până la lacrimi. Descrierea casei țărănești, a dezlănțuirii naturii într-un potop biblic, zgomotele demne de o bandă sonoră de film, obiceiurile și tradițiile populare, plantele medicinale, păsările cântătoare, cadoul dragostei nemărginite, exprimată în fapte și lucruri, mărețe sau neînsemnate dar importante, toate s-au gravat pe veci în memoria copilului de altădată. Împărtășite plastic cititorului, ele reînvie un trecut, oameni dispăruți, unii iubiți, alții disprețuiți din revoltă contra nedreptății.

Episoadele „trecerilor”, reale și imaginare, sunt toate de domeniul antologiei cinematografice: șatra țigănească, circarii cu orchestră, clovni, catalige, jonglerii și animale, cioclii-servitori ai noului regim scormonitori ca șobolanii. Acestora, fantezia copilului ce va deveni creator, le alătură imaginea -desprinsă dintr-o revistă veche- a palatului regal care plutește deasupra satului.

Avea 12 ani. Știa deja să aprecieze autenticul și frumosul. Chiar și cel feminin, al Anei cu părul lung și blond, misterios dispărută. Descrierea primei tresăriri și a primei decepții devine sublimarea copilăriei în adolescență „Cheia acelei seri încuiase definitiv ușa copilăriei. Doamne al știutului și întâmplării, dă-mi aer și putere să pot fugi în ziua de ieri și în toate zilele mele de dinaintea acestui cutremur”. Graiul, cel gorjean cu verbe la perfectul simplu, dă textului culoare și autenticitate, iar asociațiile de cuvinte surprind prin frumusețea și originalitatea lor poetică.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele” →

Mircea Dorin ISTRATE: Români, înnevoiți de soartă

ROMÂNI, ÎNNEVOIȚI DE SOARTĂ

Voi cei plecați departe de țară și de neam,

Înnevoiți ca alții de zeul zilei, BAN,

Purtați cu voi de-apururi în suflete și-n minte

Mirosul de țărână, sarmale și plăcinte,

De cozonac și pâinea cea coaptă în cuptor,

De vinul cel sălbatic și apa de izvor,

De slană afumată, jumări și de cârnați,

De țuica mărgelată și castraveți murați,

De-o roșie cărnoasă ce se topește-n gură,

De-o zamă de șălate, de-o caldă tochitură,

De-o pară mălăiață, de-un măr dulciu la gust,

De-o mură neagră coapă, de un pahar de must.

De-o vorbă rămânească și-un cântec trăgănat,

De-o nuntă și-o beție cu prietenii de-un leat,

De-o noapte în visare, acol’, pe paie-n șură,

De-o ceartă țigănescă, de-o sfântă-njurătură.

Pe-acolo totu-i altfel de cum e pe la noi,

Nimica gust nu are, vă zbateți în nevoi,

Iar dorul de acasă v-omoară-n zi de zi

Și-nstăinați îmi sunteți mereu de-ai ‘voști copii.

Sărmani pribegi prin lume, înnevoiți de toate,

V-a amăgit visarea, că-mi curge miere-lapte

Pe-acol’, prin depărtarea ce-o tot lungiți în ani,

S-aveți și voi ca alții, în pungă, vre-o doi bani.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

20 iulie 2020

Aurelia GROSU: Verificare

– fragment –

Când îți faci o verificare cinstită a întregii tale ființe, poate vei găsi locuri goale, fără arderea aceea interioară, care te face să te simți viu, util și măreț.

Întoarce-ți pașii în direcția bună, află-ți scopurile adevărate și încearcă să nu mai rătăcești pe căi lăturalnice, care să te îndepărteze de divinul din tine!

Scopul vieţii nu este de a învinge, ci de a creşte şi a contribui, a ajuta și a iubi. Când priveşti înapoi la tot ce ai făcut în viaţă, vei avea mai multă satisfacţie din bucuriile mărunte sau mai mari, pe care le-ai adus în vieţile altora decât din timpurile când i-ai întrecut şi învins pe alţii.

Contribuția la fericirea altora asigură fericirea personală, alimentând rezervorul de iubire cu forța vieții și a bucuriei, bucuria și emoţia cu care faci lucruri frumoase, de urmat. Bucură-te întotdeauna! Și când plouă și când este o zi luminoasă, când ieși la plimbare sau speli vase în ambientul cald al casei tale, fiecă e a ta sau e cu chirie. Pentru că nu vei schimba nimic, dacă vei fi nemultumit.

Roagă-te neîncetat. Rugăciunile fac minuni în tine și în alții, schimbă rostul existenței fiecăruia, produce transformări de situații, de oameni, de viziune.

Fii atent la tine și la ceilalți! Ai grijă de natură și de mintea a cărei putere stă în forța gândurilor pozitive. Ai mereu o atitudine senină și cuvinte de pace și înțelepciune, mereu vor conta acestea, mereu vor rodi fructe sănătoase în alte inimi și suflete, iar fructele pot îmbiba trupul tău cu vitamine și minerale atât de folositoare.

Dacă ai greșit ceva, dacă te-ai mâniat sau supărat, vino seara și cere iertare, apoi mergi mai departe. Autoevaluarea profundă te va ajuta să schimbi ce crezi că nu este așa cum e normal. Uneori, îți va fi greu să îți păstrezi inima curată, dar viziunea rămâne aceeași. În timpul scrierii acestei cărți, am descoperit o poezie pe care te îndemn să o memorezi:

O inimă curată, Doamne,
Este tot ce-mi doresc din partea Ta.
O inimă curată, Doamne,
Este tot ce-mi doresc din partea Ta.
O inimă în care răutatea să nu stea,
O inimă în care să domnești, eu aș vrea.
O inimă deschisă pentru Tine, Domnul meu,
Să-Ți înalțe osanale
Către Tine, cel mai mare Dumnezeu.

——————————————-

Aurelia GROSU

Galaţi

Iulie 2020

(Din viitoarea carte : ,,Momente cu tine”)

Vasilica GRIGORAȘ: Invitație la o „Călătorie pe tărâmul visării”

După Antologia „Florilegiu poetic vasluian”, publicată la Editura Sfera din Bârlad, 2015, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” publică la sfârșitul anul 2019, Editura Tritonic din București „Călătorie pe tărâmul visării: Antologie de literatură pentru copii și tineret”.

Coordonatorul volumului, bibliotecara Liliana Moga (semnatara Argumentului cărții), în colaborare cu bibliotecarele Alina Tanasă și Anca-Elena Chelaru au identificat scriitorii și poeții vasluieni care au scris literatură (poezie, proză, teatru) pentru copii. O contribuție importantă la apariția lucrării are profesoara Ramona Diana Costin, care a realizat ilustrațiile și coperta. Totul sub îndrumarea directorului remarcabilei instituții de cultură din județul și municipiul Vaslui, profesorul Gelu Voicu Bichineț, directorul editorial al antologiei.

„Călătorie pe tărâmul visării” – un titlu de carte, pe cât de palpitant, pe atât de tentant. Cine nu ar vrea să călătorească pe un tărâm fascinant, asemenea celui al visării. Există o singură condiție: să fim copii ori, indiferent de vârstă să dăm libertate copilului din noi să-și deschidă aripile și să viseze asemenea autorilor din volum și inimoaselor bibliotecare.

Volumul este vrednic de luat în seamă prin bogăția de autori și lucrări publicate, dar și prin numărul generos de pagini (526). Sunt autori prolifici, consacrați și autori la început de drum pe tărâm literar, unii chiar la debut. Așezarea în pagină a scriitorilor și poeților este în ordine alfabetică: Felix Aderca, Petruș Andrei, Liviu N. Botez, Petruța Chiriac, Virgil Chiriac, Constantin Chiriță, Constantin Clisu, Mihaela Coșescu, Brândușa Dobriță, Cezar Drăgoi, Elena Farago, Sanda Ghinea, Alina Lavinia Grigoraș, Vasilica Grigoraș, Gica Iuteș, Aurora Luchian, George Nestor, Tudor Pamfile, Coriolan Păunescu, Alexandru Poamă, Victor Ion Popa, Iuliu Rațiu, Valentin Silvestru, Cezar Stegaru, Valentina Teclici, Victoria Trifan, Constantin Țintea, Gheorghe Vicol, Alexandru Vlahuță.

Antologia este un univers pământean prin existență, însă ceresc prin visare și zbor. Coexistă o lume reală și una fantastică. Realul, imaginarul și fabulosul își dau mâna călătorind spre sufletul și mintea cititorului copil. Călătoria are o arie foarte largă, se desfășoară în toată splendoarea sa într-o perspectivă și viziune minunate a tot ceea există pe planetă – pământul și viețuitoarele sale, apa și cerul…

Volumul este lumina cu ajutorul căreia, autorii au creat imagini despre realitate, iar copiii descoperă și cunosc treptat mediul în care trăiesc, lumea care îi înconjoară, familia, natura… O cale construită anume pentru formarea și educarea copiilor; o adevărată călăuză spre cunoaștere și înțelegere a lumii și universului.

Scrierile din carte au un accentuat caracter didactic și metodic. Scopul este de a forma copiilor un profil moral autentic, un caracter sănătos, o atitudine corectă față de lume și viață, dar urmărește și insuflarea încrederii, speranței în viață și credință în Dumnezeu.

Generații de copii din România au fost private de literatură pentru vârsta lor. Ne amintim însă cu mult drag de poeziile copilăriei noastre, scrise de poeta bârlădeană, Elena Farago: Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Licuriciul… Toate acestea scrise într-un profund spirit educativ, cu un mesaj care să meargă direct la inima copiilor, creând empatie, milă, solidarite cu cei în nevoie, fie aceștia și animăluțe, insecte, flori, într-un cuvânt prieteni dragi ai copiilor: „Eu am numai trei picioare/ Și de-abia mă mișc: țop-țop,/ Râd când mă-ntâlnesc copiii/ Și mă strigă <cuțu șchiop>” (Cățelușul șchiop); „-De ce m-ai prins în pumnul tău,/ Copil frumos, tu nu știi oare/ Că-s mic și eu și că mă doare?/ De ce mă strângi așa de rău?// Copil ca tine sunt și eu,/ Și-mi place să mă joc și mie,/ Și milă trebuie să-ți fie/ De spaima și de plânsul meu!”. (Gândăcelul)

De remarcat este și faptul că în ultimul timp, mulți scriitori și poeți contemporani își antrenează pana scrisului în pagini de literatură de calitate destinată copiilor. Lirica pentru copii a devenit treptat mai bogată, copioasă și apetisantă. Acest fenomen se explică și prin faptul că cea mai mare parte a autorilor aparțin breslei dăscălimii: profesori, învățători, educatori…

Aș începe exemplificarea printr-un poem al poetului Petruș Andrei, care conturează portretul sufletesc al copilului, explicând și reliefând ce înseamnă apariția unui copil pentru familie, cu tot ceea ce presupune această bucurie, dar și responsabilitate, o îmbinare fericită între dragoste și grijă deosebită cu care este crescut; nu în ultimul rând, profesorul de limba și literatura română ne sugerează că este bine să ne preocupăm îndeaproape de învățarea limbii române corecte de către copii: „Un copil e-o mângâiere,/ E o rază-n asfințit, E credință-n Înviere/ E un dor de infinit.// …Și când vorbele îngână/ Puiul dulce și sprințar,/ Limba nostră cea română/ O-nvățăm iară și iar.” (Un copil)

Victoria Blaj a publicat mai multe cărți de poezii pentru copii. Cântă natura cu flori, cu fluturi și gaze, păsări și animale. Toate acestea fiind prieteni ai copiilor: „Pisicuță mică sunt,/ Am mustățile în vânt,/ Blana mea este de soi, Dacă mă-ngrijiți și voi” (Prietenie)

Liviu N. Botez, spune copiilor ce înseamnă o fetiță pentru familia sa și câtă iubire aduce: „Nespus mama o iubește./ Blând bunica îi vorbește./ Ea sare ca o zvârlugă/ La cer parc-ar vrea s-ajungă.” (Am o fată…)

Constantin Clisu, promovează în poezia sa dragostea pentru locurile natale și iubirea de țară: „Când în zori, din pragul casei,/ Ochii păsări ți-i rotești,/ Știi, de-acolo-ncepe Țara/ Cu meleaguri românești.// Orișiunde pașii vieții/ Te-or purta când o să crești,/ Să ții minte-ntotdeauna/ Pragul casei părintești!…” ( Pragul casei) Probabil, poezia este scrisă după ce a emigrat în Canada, purtând permanent în suflet dorul de patrie.

Brândușa Dobriță spune copiilor că fiecare zi a săptămânii este o floare minunată. O asemănare bine ticluită, în așa fel încât copilul să învețe și zile săptămânii și numele unor flori din arealul românesc: „Lunea e o margaretă cochetă,…// Marțea e un trandafir…// Miercurea e crinul păcii…// Joia, spumă de iasomie…// Vineri, floare de salcâm,…// Sâmbăta de tămâie, e o cală…” (Povestea zilelor – flori) Parfumul tuturor florilor este plăcut, însă cel al florilor de tei este îmbietor, apariția lor fiind o avanpremieră la gustul minunat al mierii: „Teiul/ din fereastra mea e-o veșnicie/ de parfumuri/ și culoare,/ pentru desfătare.” (Teiul)

Întâlnim la Sanda Ghinea poeme despre sărbătorile și obiceiurile de iarnă. Și cum este mai frumos de sărbătorit, dacă nu împreună cu familia, cu bunicii: „Stau în ușă cei doi frați/ pe obraji din gros pudrați./ Buna-și vede de-ale sale,/ răsucește la sarmale,/ fierbe carnea de piftie/ și pe cap are o mie…/ (Față-n față cu bunica) Imortalizarea dragostei profunde dintre nepoți și bunici.

Vasilica Grigoraș descoperă copiilor frumusețile și mirajul anotimpurilor. Primăvara „E-o ploaie caldă/ Ce pământul-l scaldă./ Un curcubeu în zări/ Zâmbind în culori./ Un cer senin,/ Suflet de bucurie plin.” (Ce este primăvara) Îndeamnă copiii să fie harnici asemenea albinelor și furnicilor, doar astfel vor fi zâne adevărate, jucăușe și admirate din zori în seară: „-Zână dragă, hai în zbor/ Să zorim lângă izvor,/ Să zburdăm, prin stropii mii, Zvăpăiați și zglobii.” (Zâna)

De copilărie își aduce aminte prin vers și rimă, poeta Aurora Luchian: „Dulcea mea copilărie,/ Tu mă-nvălui în magie,/ Basm, culoare și visare,/ N-aș mai vrea să mă fac mare!…” (Dulcea mea copilărie!) De neuitat este Paștele, când copiii sunt uimiți de pregătirile mămicilor și bunicilor. O taină pentru ei este vopsitul ouălor: „-Cine m-a ouat pe mine?/ Țipă cât gura îl ține/ Un ou lucios, roșior./ Oare floare de bujor?// -Dar pe mine? Scoate capu’/ Unul gălbior, săracu’,/ Ce abia urni din spate/ Alte ouă colorate.” (Nedumerirea ouălor de Paște) Autoarea închină poezii literelor, asfel copiii în prima clasă pot învăța și reține mai ușor alfabetul. O dată cu învățarea cititului și scrisului, atenția este atrasă și de învățarea bunelor maniere: „Sunt mândru de mama mea/ Că m-a educat așa./ Când primesc o ciocolată,/ <Mulțumesc> spun de îndată.” Pe lângă mulțumesc, învață să spună și te rog frumos, iar dacă greșește cu ceva, iartă-mă este pe buzele ei!

Coriolan Păunescu le spune copiilor că primăvara, natura se trezește la viață, iar vestitorii acestui anotimp sunt ghioceii: „Sub o frunză de stejar/ Clopot mic și dat cu var,/ Licărea ca o oglindă/ Tocmai lând-un bob de ghindă.// Și-ntinzând mâna spre el/ L-am atins – un ghiocel!/ Privea gingaș către mine/ Timpul prevestind în bine.” (Vestitorul) După ghiocel, apar pe rând ca niște minuni gândăcei, libelule, albine, melci…, iar copacii plâng de bucurie.

Cezar Stegaru, se individualizează în acest volum, dar și în literatura română scriind basme pentru copii. Un minunat basm în versuri este „Crăiasa Codrului”, cu minunatele personaje, Casandra și Lisandru: „La gura sobei, iarna, tainic,/ Cu vântul când povești, ascult/ Ca-n vis, văd pe bunica, tainic,/ Băsmând din vremuri de demult.// Când vântul gureș, flori de gheață,/ La geam, pictează, argintii,/ Bătrânul basm un fir răsfață/ Să-l știți și voi, iubiți copii!”.

Valentina Teclici, revine cu bucurie, dar și aleasă măiestrie în a mânui versul la anii copilăriei, amintindu-și jocurile mult îndrăgite. „Mă vedeți? Sunt o fetiță!/ Dar mai sunt și doctoriță./ Am seringă, am și ace…/ Ia veniți voi trei încoace!/ Ăștia-s pacienții mei:/ Mițu, Anda și Grivei./ Anca e o păpușică,/ Mițu o pisică mică,/ iar Grivei care-a lătrat/ e un câine-adevărat./ Cățelușul și pisica/ nu stau blânzi nici atâtica,/ nu prea vor să ia aminte…/ doar păpușa e cuminte!/ lasă că mă fac eu mare/ și-o să-mi dea toți ascultare./ și-o să-mi spună ce îi doare!” (Doctorița) Și peste timp, a devenit „doctor” în sociologie.

Constantin Țintea oferă spre lectură copiilor o poveste versificată, prin care le spune că, după terminarea anului școlar cu premiul la purtător, un copil își convinge tatăl să meargă în vacanță la bunici, unde trece prin întâmplări hazlii și se amuză copios. De la început precizează motivul dorinței sale: „Mă su-foc! Își spuse Boanță, asta-i viața de oraș:/ zgomote și strigăte, muzică de pătimaș…/ Fuge-asfaltul sub picioare, fierbe totul; nicio boare./ Nu găsești, cât ai căta, loc umbros plin de răcoare!”( Vacanța lui Boață)

Descoperim la Gheorghe Vicol o poezie foarte inspirată și cu mesaj țintă pentru copii: învățarea dulcelui grai românesc, a limbii ce-o vorbim: „E tânără, dar și bătrână,/ Când veselă, când doinitoare/ Opacă și strălucitoare,/ Iubita mea Limba română.// Limbii Române, cu decență,/ Îi dau întreaga mea iubire/ Și-i fac la fiece-ntâlnire/ Cu sfiiciune-o reverență.// E limba mea și-a ta, maternă,/ venită ca o primăvară/ Ce se așează peste țară/ Și-apoi rămâne-așa, eternă.” (Limba română)

Dacă poezia este partea cea mai consistentă a antologiei, nici proza (povești, povestiri, fragmente de roman, piese de teatru ) nu sunt mai prejos. Prin povestirile sale, scriitoarea Petruța Chiriac re-aduce în atenția părinților și copiilor o idee, o regulă, o metodă confirmată de viață pentru educația și formarea copiilor. Ne re-amintește că este bine ca înclinațiile copiilor să fie descoperite din vreme, iar cei care au potențial real într-un anumit domeniu, într-o ramură artistică să persevereze și să exerseze continuu. Autoarea face referiri la talentul pentru muzică, arte plastice, fotografie în volumul „Copiii lui Tonitza ieri și azi”.

Pentru multe generații este de neuitat romanul „Cireșarii”, în cinci volume de Constantin Chiriță. Se adresează adolescenților și tinerilor. „Cavalerii florii de cireș”, un grup de elevi pornesc într-o expediție științifică sub îndrumarea lui Moș Timofte. Sunt expuși unor peripeții și aventuri neașteptate, pline de suspans, însă totul e bine, când se termină cu bine. Final fericit, iar încercările prin care trec îi fac pe adolescenți mai maturi, pentru că la un moment dat: „se vor aprinde luminile și viața va erupe pretutindeni. Se vor vedea orașe, case, pământuri, copaci, flori, culori. Și se vor vedea oameni. Viața curge, dragi cireșari!” spune autorul.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Invitație la o „Călătorie pe tărâmul visării”” →

Al. Florin ŢENE: Ce nu ne spune oficial Istoria Literaturii Române

Motto:

,,Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.“

Andrei Pleșu

Se spune că dacă spui adevărul, ești pe jumătate iertat. sau adevărul este lumina conştiinţei noastre, atunci , se pune întrebarea de ce acei istorici literari care au scris istoriile literaturii române nu au mers până la capăt cu adevărul despre scriitori? Unde este lumina conștiinței lor? Nu au conștiință? Ei n-au cunoscut că atunci când minciuna ne uneşte, adevărul ne desparte?

Aceste întrebări retorice mă urmăresc și încerc, în rândurile ce urmează, să dau vălul neadevărului la o parte și să îndrept fascicolul de lumină asupra unor portrete de scriitori, ale căror riduri au fost ascunse de istoriile literaturii noastre.

Vasile Alecsandri scria la moartea iubitei sale Elena Negri: “Tu, care ești pierdută în neagra veșniciei,/Stea dulce și iubită a sufletului meu “. Scrisorile rămase, mă fac să confirm că între cei doi a fost o iubire la prima vedere.Au făcut, chiar, planuri de căsătorie, dar tuberculoza a tinerei feme ii-a împiedicat să se căsătorească. În Veneția, unde Elena se dusese în urma recomandării medicilor, iubirea dintre cei doi se aprinsese în lungi nopți de dragoste.

Starea sănătății Elenei agravându-se, fratele ei Costache Negri și Alecsandri au luat hotărârea s-o aducă în acasă, în Moldova. Astfel a fost urcată pe un vapor, dar tânăra femeie moare în timpul călătoriei în brațele poetului.

După 12 ani de la trecerea în eternitate a Elenei Negri, iubita lui Alecsandri, acesta, chiar dacă era căsătorit cu o altă femeie, și convins că Elena i-a fost ursita, scrie poezia”Ursita mea “, semnul unei mari iubiri pierdute:

„Într-un castel, departe,
Din ceruri avui parte
Să văd un îngerel.

Mult trist era castelul!
Mult vesel îngerelul,
Mult gingaș, tinerel!

Avea cerești blândețe,
Pe frunte-i dulci albețe,
În ochii-i dulce foc,

Ș-o tainică zâmbire,
Ș-un suflet cu iubire,
Ș-o soartă cu noroc.

Eram eu încă june…
Acea scumpă minune
Era ursita mea!

Așa avui eu parte
Într-un castel, departe,
A mă-ntâlni cu ea.

Într-un palat, pe mare,
Într-un oraș, ce pare
Din valuri răsărit,

Departe de-a mea țară,
În urmă văzui iară
Ursita ce-am iubit.

Ș-acolo, fără frică,
Pe Mare-Adriatică
Gondola ne-a primblat,

Și-n leagăn de iubire,
Pierdut în fericire,
Tot sufletul i-am dat!

Pe soare și pe lună.
Cu mine împreună
A fost ursita mea…

Așa avui eu parte,
Într-un palat, departe,
A mă iubi cu ea!

Iubitu-ne-am în lume,
Plutind pe-a mării spume,
Călcând pe verde plai,

Și, lumii dând uitare,
Cu-o lungă sărutare,
Trecut-am lin prin rai,

Dar într-o noapte lină
O palidă lumină
Se stinse în eter,

Și îngeru-mi cu jale,
Zburând pe-a stelei cale,
Se-ntoarse iar în cer.

Eram atunci pe mare…
În dulcea-i legănare
Muri ursita mea!

Așa avui eu parte
A sta în veci departe
Ș-a plânge după ea!

1859, Malta

Ion Creangă care a trăit între anii 1837-1889, era înalt, avea 1, 91 m, încă subțirel, având fața prelungă împodobită cu o mustață fină și bărbuță îngrijită, tunsă cu grijă, avea ochii pătrunzători și sprâncene stufoase. Era jovial și puțin șiret. În 1859 își găsește soață într-o fetiță de numai 15 ani, era fata cea mare a părintelui Grigoriu de la biserica “Patruzeci de Sfinți “ din Iași. După un an de la nuntă se naște un băiat pe care l-au botezat Constantin. În 1867 soția îl părăsește pentru faptul că Scriitorul o bătea, Creangă fiind adeptul ideii că “femeia nebătută e ca moartea neferecată. “Acesta a fost exclus din învățământ și catarisit, alungat din rândul clerului, pentru că a împușcat păsări de pe turla bisericii.

În această situație ingrate, Creangă primește aprobarea de a deschide un debit de tutun pe strada Primăriei din Iași, pe care mai târziu îl administrează fratele său Zahei.

La 48 de ani, din 1885, trăiește cu maica Evghenia Costache, “tânără și sprințară “. Din idila lor de dragoste s-a născut un băiat, botezat Valeriu, care a trait doar 15 ani.

În 1889 de Anul Nou Ion Creangă moare, în tutungeria sa, răpus de epilepsie și de tristețea ce-l măcina după moartea prietenului său Mihai Eminescu. Boala epileptic a moștenit-o de la mama sa, boală care i-a dat bătăi de cap în ultimii ani de viață când bea.

Alexandru Odobescu o minte strălucită a secolului XIX s-a îndrăgostit de o femeie cu 30 de ani mai tânără de cât el, care avea 60 de ani, în perioada când ajunsese cunoscut ca scriitor, arheolog, om politic și membru plin al Academiei Române. Soția sa observând acest lucru îi propune amantei să se căsătorească cu Odobescu, dar această tânără femeie refuză, respingând propunerea.Bolnav de gută, Odobescu dezamăgit de viață se sinucide cu o supradoză de morfină.

Duiliu Zamfirescu autorul romanelor de succes”Viața la țară”, ” Tănase Scatiu”, ”În război”, ” Întreptări” și ”Anna”, în tinerețe a fost un mare cuceritor, un dendi urmărit de multe femei, fiind privit cu mult interes. La început a fost avocet și ziarist, apoi a intrat în diplomație, fiind numit secretar de legație la Roma timp de 18 ani.Aici se căsătorește cu italianca Henriette Allievi cu care are trei copii.Puțini cunosc faptul că Duiliu Zamfirescu a fost un bun spadasin, fiind poreclit Aurelis Superbus. Acesta a avut cinci dueluri din diferite motive și neînțelegeri. În acest domeniu a fost moștenit de fiul său Lazăr care în urma unui duel a murit la numai 25 de ani.

Șt.O Iosif care a trait între anii 1875-1913 a fost un poet de succes, fiind un părbat frumos, considerat de lumea scriitoricească urmașul lui Eminescu.O perioadă lucrează la Biblioteca Fundației Regale, perioadă în care o cunoaște pe studenta Natalia Negru. În 1904 se căsătoresc și au o fetiță Corina. Natalia este dezamăgită de mariajul cu visătorul Iosif. Trăiau în sărăcie, în mizerie și în lipsă de higenă. Nu-i plăcea lui Natalia viața lui de boem.

Poetul Dimitrie Anghel, prietenul de nedespărțit al lui Iosif cu care au scris împreună sub pseudonimul A. Mirea un volum de poezii,intitulat”Caleidoscopul lui A.Mirea “ în 1908, îi face curte Nataliei, devenind amanți. În 1911 familia Iosif divorțează.Bolnav de sifilis și alcolic fiind, Iosif moare în 1913 la numai 38 de ani în urma unei crize cerebrale. Moartea lui provoacă un șoc în lumea românească.A publicat cărțile:Versuri (1897),Patriarhale (1901),Romanțe din Heine (1901),Poezii (1902),Din zile mari (1905), Credințe (1905), Cântece (1912).Cântec de primăvară.

Dimitrie Anghel născut în 1872 a fost supranumit de critici”poetul florilor “, fiindcă îm 1905 a scris și publicat volumul “În grădină “. A fost cel mai bun prieten al lui Șt.O Iosif, căruia i-a luat nevasta.S-a căsătorit cu Natalia Negru în 1911, după ce aceasta a divorțat de St.O Iosif.Acest mariaj a creat în jurul celor doi soți o atmosferă ostilă în rândul societății și mai ales de scriitori.După căsătorie între cei doi se naște sentimental geloziei. Natalia Negru amenințându-l pe Anghel că divorțează, acesta scoate pistolul și trage.Glonțul ricoșează și o lovește pe femeie. Poetul văzând mult sânge, crezând că a omorât-o, îți fisează țeava pistolului în dreptul inimii și se sinucide.Moare la spital în noiembrie 1914.Natalia își revine, rana fiind superficială. A debutat editorial cu Traduceri din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri În grădină, urmat, în 1909, de Fantazii. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ștefan O. Iosif: Legenda funigeilor (poem dramatic, 1907), Cometa (comedie, 1908, 1912), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908), Carmen saeculare (poem istoric, 1909), iar în 1910, Cireșul lui Lucullus (proză). A mai scris și alte volume de proză, între care amintim doar câteva: Povestea celor necăjiți (1911), Fantome (1911), Oglinda fermecată (1912), Triumful vieții(1912), Steluța. George Călinescu scria despre acesta:„Fantezismul poetului este în bună parte o închinare către feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii și întărită prin anume urmări ale romantismului și parnasianismului din Occident. Puțină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepțională și revoluționară. Fără ea nu s-ar înțelege proza de mai târziu a lui T. Arghezi care perfecționează și sistematizează maniera angheliană.”

Mihai Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880, Pașcani, Principatele Unite– decedat. 19 octombrie 1961 la Vânători-Neamț, Republica Populară Română).A fost mason, inițiat la Iași în 1927, folosind acest fapt ca o afacere, lucru care a nemulțumit masoneria și astfel a fost exclus. În anul 1945 a pactizat cu rușii, publicând articolul “Lumina vine de la răsărit “, în care își arată obediența față de Iosiv Stalin.Publică romanul “Mitrea Cocor “ în care face apologia împărțirii pămânurilor la țărani și colectivizarea.Fiind pus președintele Marii Adunări Naționale condamnă la moarte țărani care nu doresc să se înscrie în întovărășire. A adus nenumărate servii sovieticilor. A fost medaliat de comuniști, omagiat în timpul vieții, supraonorat, a fost numit un bun al întregului bloc sovietic. Cărți ce-l compromit: Lumina vine de la Răsărit, reportaje din URSS (1945), Păuna mică (1948),Mitrea Cocor (1949), Mărturisiri (1960).

Liviu Rebreanu (1885-1944 ), Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată „primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Potrivit afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la școala de băieți din Bistrița („Polgári fiu iskola”), cunoscut și sub numele de Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (astăzi Colegiul Național „Liviu Rebreanu”), unde a urmat încă trei clase.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie „întâia și ultima poezie”. Fascinat de o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acest gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul „eminent”. Ca și la Gimnaziul din Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul militar al școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”. Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a primit distincția de eminent..

A scris următoarele cărți: Proștii (1910), Catastrofa (1921), Norocul (1921), Cuibul visurilor (1927), Cântecul lebedei (1927), Ițic Ștrul, dezertor (1932),,Ion (1920), Crăișorul (1929), Răscoala (1933),Gorila (1938), Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Jar (1934).

Liviu Rebreanu moare la 1 septembrie 1944 la Valea mare, județul Argeș unde avea o proprietate.Fiind jefuit de un grup de soldați ruși, scriitorul a fost împușcat de aceștia.Deoarece, deja România era ocupată de Armata Roșie, nu s-a mai putea publica în acea perioadă adevărata moarte a scriitorului. Oficial, iată cum s-a scris în Istoria Literaturii: la 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

O altă opinie sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944 într-o mașină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu fiind împușcat de un soldat rus care asigura un baraj.

George Topârceanu s-a născut in București la data de 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena „, amândoi originari din părțile Sibiului.

Începe școala primară la București intre anii 1893 – 1895 și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava (1898 – 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile..

Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public .

Este poetul care a scris celebrele parodii după mari poeți.A scris celebra “Baladă a bășinii”

Ati vazut prea bine ca la consultatii
Doctorii te-ntreaba despre emanatii.
Vor sa stie totul: abundenta, faze,
Unii le zic „vânturi”, altii le zic „gaze”.

Dar sa nu va mire daca medicina
Studiaza astazi foarte mult „basina”.
Fiindca, biologic, pentru toti e clar,
A basi e-un lucru foarte necesar.

Toata lumea bese, asta-i axioma
Nu intereseazã sunet sau aroma.
În privinta asta toti sântem la fel

Floarea nobilimii, preoti, printi, printese,
Papa de la Roma bese si iar bese.
Îns-o chestiune trebuie-nteleasa
Fiecare bese, dar la el acasa!

Fara martori merge, tare sau încet,
Nimeni nu-ti dicteaza sa te besi discret.
Vrei rafale scurte sau prelungi sa sune
Treaba ta, esti liber, poti sa faci si spume!

Si chiar daca nimeni nu-ti sta împrejur,
Poti sa besi în lege, pâna pici in cur.
Eticheta cere, însa, sa fii pudic
Bunul simt pretinde sa nu besi în public.

Ce-ar fi, bunaoara, s-auzi pe cutare
C-a basit in public doamna nu-stiu-care
Sau ca domnisoara, profesoara X,
S-a basit în clasa, ieri la 9 fix?

Cum ar fi privite, sau calificate,
Ar mai fi prestigiu, autoritate?
Cine le-ar mai crede fiinte gratioase?
Ar fi socotite niste basinoase.

Dar ma-ntorc acuma iar la medicina
Sa-ti risti sanatatea pentru o basina?
Sa n-o lasi sa iasa daca esti în public,
Fiindca eticheta cere sa fii pudic

În privinta asta sânt pareri mai multe,
Cine-ar sta pe toate sa le mai asculte?
Astfel, dupa unii poti sa besi oricât
Dar sa stii la vreme sa le strângi de gât.

Poti sa fii acelasi om cu demnitate
De le dai tacut drumu-n libertate
Asta-i o parere, una dintr-o mie
Dar morala spune ca-i ipocrizie.

Ce deosebire între om si cal
Ar mai fi atuncea sub aspect moral?
Când te-arati în lume demn, gras si frumos
Iar realitate esti un basinos?

Câti nu sunt din astia care bes de zor,
Parca stii vreodata ce-i la curul lor?
Dar ramâne lege ca e indecent
Sa slobozi la gaze pe esapament.

Fie, cu morala nu te poti certa
Dar mai vine gazul fara voia ta.
Suiera si geme, cu prelung ecou
Iar tu ai nesansa sa fii la birou.

În astfel de cazuri, spune, ce te faci?
Sa recurgi la scuze sau sa te prefaci?
Din experienta eu va spun cinstit
Ca nici când in viata nu am îndraznit

Sa recurg la scuze, ar fi fost mai rau
Sa roseasca lumea toata-n jurul meu
Am târsit un scaun, am facut ceva,
Ca sa nu se creada c-am basit cumva.

Si oricât s-ar spune ca sânt ipocrit
S-au facut si altii ca n-au auzit.
Chiar si-ndragostitii când admira luna,
Cu sau fara voie, scapa câte una

Dar cu-o tuse seaca, bine regizata
Sau cu-o melodie mai pe nas cântata
Fac sa se ascunda tot, a poezie,
Chiar si nedorita, scurta galagie
Ce-a trecut prin mate si s-a dus in vânt
Si care ne-ncurca viata pe pamânt.

Dar astfel de cazuri când ipocrizia
E asociata chiar cu poezia,
Crime moralistii nostri le socot.
Caci morala-si baga nasul peste tot.

În final, tot omul se întreaba trist:
Sa asculti de medic sau de moralist?
Si mai e un lucru fara vorba multa
Ce te faci cu curul daca nu te-asculta?

Topârceanu a luptat ca soldat la Turtucoaia în Marele Război (Primul R[zboi Mondial ) Se îndrăgostește de poeta Otilia Cazimir cu care trăiește până la moartea sa.Însă a avut și alte relații, iubiri pasagere.Din una din aceste iubiri s-a născut un băiat. S-a căsătorit cu Otilia Cazimir. Decedând la 7 mai 1937, poeta fiindu-i alături.

Camil Petrescu s-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”.

Între 1916 – 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.

Întâmpină greutăți în țară pentru a anula Certificatul de deces, fiind prizionier la ungur în lagărul de la Sopronyek.

A fost marea iubire a scriitoarei Cella Serghi. Aceasta face mărturisiri în capodopera sa “Pânza de păeanjen “.A scris următoarele opere: Act venețian .Opera dramatică Act Venețian a fost scrisă de Camil Petrescu în anul 1919 cu scopul de a fi pusă în scenă. Jocul ielelor, este prima operă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind considerată o dramă psihologică de idei, ce aparține modernismului interbelic. Textul are ca temă problema adaptării intelectualulu. Patul lui Procust, romanul scris de Camil Petrescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1933 și este considerat un roman modern, psihologic, subiectiv, de tip Proustian. Suflete tari, este o dramă în trei acte, care, la fel ca celelalte opere ale autorului, are ca temă principală drama eroului frământat de idealuri dar care niciodată nu se materializează. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman interbelic, modern, al experienței, subiectiv și de analiză psihologică, ce redă drama lui Ștefan Gheorghidiu și Un om între oameni, scris în perioada 1953-1957, însă rămas nefinalizat. Figura centrală a operei este Nicolae Bălcescu,

Cezar Petrescu s-a născut la Hodora-Cotnari, județul Iași, fiu al inginerului Dimitrie Petrescu. Acesta era profesor la Școala Practică de Agricultură de lângă Roman (aflată în arealul actual al comunei Horia), unde viitorul scriitor a și învățat între 1901–1903 (perioadă în care instituția se transformase în Școală Inferioară de Agricultură). A urmat liceul la Roman și apoi, la Iași, unde a susținut bacalaureatul în anul 1911. A obținut licența în drept în anul 1915.În 1913 se îmbolnăvește de tuberculoză. În 1915 se căsătorește cu Marcela cu care au o fetiță. În 1921 acestea două mor pe rând. Pierde o sumă mare de bani la jocul de cărți cu care achită datoria cu salariile funcționarilor din plasa unde era subprefect, apoi a încercat să se sinucidă.Iubea femeile frumoase, vinul bun, cărțile bune. Unicul său fiu Aurel Teodor Petrescu își împușcă iubita, apoi se sinucide, fiindcă părinții nu sunt de accord cu căsătoria lor. Presa nu scrie despre această drama deoarece Cezar Petrescu a interzis acest fapt.

Cezar Petrescu, scriitor fecund, care, pe urmele lui Honoré de Balzac, aspira să scrie o nouă „Comedie umană”, o Cronică românească a veacului XX. Este cunoscut, totodată, ca unul dintre cei mai de seamă gazetari ai primei jumătăți a secolului trecut.

Alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista Gândirea în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul (1924) și Curentul 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei România literară, 1938 – suprimate în 1940. Se afirmă ca romancier cu romanul Întunecare (1927-1928).

Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului – în colaborare cu Mihail Novicov. În 1955 este ales membru titular al Academiei Române.

După 1945 susține propaganda comunistă și scrie în spiritual realismului socialist. Întunecare este un roman de război scris de Cezar Petrescu și publicat în anii dintre cele două războaie mondiale… „Această carte a fost gândită și scrisă în cei dintâi ani de după primul război mondial. … Spiritul de clasă al tatei, care nu uita că e fecior de clăcaș îl continua în volumul II după cel de-al Doilea Război Mondial, în conformitate cu exigențele realismului socialist.

Ion Barbu născut Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Regatul României – d. 11 august 1961 București, Republica Populară Română) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.

Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de familie inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

Termină facultatea de științe din București. Își ia doctoratul în 1929 și este acceptat professor titular la catedra de algebra la facultatea pe care o absolvise.Poetul a fost distrus de consumul de droguri.Într- corespondență scria: “ Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu, mereu viu, pentru experimentele spiritual, am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină.“

Printre prieteni, la Capșa, se lăuda cu peste 4000 de aventuri erotice.le ținea evidența, în zile, ore și ani, pe un caiet. Acest lucru îl scrie soția sa Gerda Biblian în volumul “Ion Barbu-amintiri. “

Scrie ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba germană.

În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau dimpotrivă, spre fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii. Din această perspectivă ciclul are două texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus) și Timbru.

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual, se folosește pentru a-l desemna formula „George Călinescu”, apocrifă și eronată, dar consacrată în mod solid de uzaj.

A fost fiul unei servitoare pe nume Marița. Tată-l nu și-a recunoscut fiul niciodată.Copilul a fost adoptat de familia unui ceferist Constantin Călinescu. În clasele primare a fost un elev mediocre, având media 5.la matematică. Singurele materii cu nota 9 au fost citirea, scriere, gramatică și religie..Singurul premiu care l-a luat în școala primară a fost premiul trei. A devenit un adult izolat, depresiv, supersițios care suferea de mania persecuției. Așa a fost descries de soția lui Alice. A fost un cuceritor fără pereche, soția era îngăduitoare cu pasiunile soțului său și chiar îi căuta amante.

Mircea Eliade(n. 28 februarie/13 martie 1907, Bucureștii Regatul României– d. 22 aprilie 1986,Chicago, SUA^])^] a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990)^. Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) și al Jeanei. Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ce nu ne spune oficial Istoria Literaturii Române” →

Alexandru NEMOIANU: Iluziile care distrug

În vremea istorică pe care o trăim, care este confuză, haotică și de fapt înspăimântătoare, putem afla cauza principla a răului care ne bântuie: pierderea Credinței în Dumnezeu, a fricii de Dumnezeu și respectului față de poruncile Lui. Aceste nu sunt afirmații circumstanțiale și cu atâta mai puțîn îndemnuri pioase, sunt adevăruri deplin stabilite de experiența omaneasca milenară.

Fără Credință omul nu are lumină, nu are punct de referință, pur și simplu își dă cu părerea sau, mai rău, se închină rațiunii sale, practică o formă penibilă de idolatrie, „antropolatria”, „închinarea la om”. Astfel s-a ajuns că, în lipsa Credinței…”au schimbat slava Dumnezeului celui nestricăcios cu asemănarea omului celui stricăcios” (Sf.Pavel, Români, 1,23). Încă mult mai grav, lipsa Credinței a făcut ca oamenii să fie cu totul deschiși ispitelor demonice, a celor mai crâncene dintre ele. Din nou trebuie amintit că singurul lucru pe care îl poate oferi necuratul sunt iluziile deșarte, iluziile care distrug. Iar cea mai periculoasă dintre ele și care persistă în lume și de când ea stă în existența, este mândria. Încă mai grav, dincolo de neputința de a ne controla mândria, stă și împrejurarea că, sub inspirația negativității pure, a necuratului, mândria a căpătat nespus de multe forme. Atâta de multe că din comoditate și lașitate nici nu mai suntem capabili să recunoaștem patima în sine. Una dintre cele mai grave forme de ignorare a mândriei este neputința și ne-voința de a asuma povara responsabilității personale, „vina” personală. Iar acesteia îi urmează una dintre cele mai pierzătoare înșelări, cea dintre mândrie și smerenie, înșelarea că am fi smeriți atunci când de fapt ne scăldăm în mândrie și părere de sine. Mereu vom afla o „explicație”, o „scuză”, vom căuta „vină” altcuiva.

Așa cum spuneam această formă de păcat dăinuie de la începutul stării noastre pământești, în mai multe feluri se poate spune că acest păcat a fost chiar cauza ,sau oricum a contribuit decisiv, la alungarea noastră din Rai.

Întrebați despre neascultarea lor atât Adam, cât și Eva s-au grăbit să dea „vina” pe altcineva; ea pe îndemnul șarpelui, el pe îndemnul femeii sale. Acele „scuze” șchioape nu au fost luate în seamă, și pe drept cuvânt, și astfel ne aflăm în rușinoasa condiție în care suntem. Dramatic este însă că de atunci și până acuma nu am învățat nimic și încă mai rău persistăm în aceiași „scuză”: „altcineva” este de vină. Cel mai adesea „cel plecat”.

Că așa este limpede ne-o spune Mântuitorul: „Vai vouă cărturari și farisei fățarnici, că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților. Și ziceți: De am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Astfel, dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei,23,29-32). Aceste Cuvinte sunt nespus de amenințătoare. Ele arată cel puțin câteva lucruri. În primul rând se vădește că exista o solidaritate a generațiilor, că vina poate fi moștenită din generație în generație atunci când sunt perpetuate aceleași căi rele sau păcătoase.

Ele arată că cei vii nu pot schimbă trecutul și nu pot vesti viitorul, ei pot doar trăi clipa care le este dată și doar în acea clipă pot alege între bine sau rău. Și să nu ne amăgim.

Una dintre cele mai de seama virtuți, dacă nu cea mai de seama, este dreapta măsură. Această exclude fanatismul și deci putința pierderii de sine. Dumnezeu nu cere să fim eroi, ne cere ca în toate împrejurările să facem tot ce stă în putința noastră omenească de a face bine sau, minimal, nu rău. Așa cum spune și Patericul, un „bătrân” care a mințit spre a salva o viață omenească, se mântuie. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Iluziile care distrug” →

George ROCA: Memoria peniței (2) – Cine trage sforile?

Vine moşu’ cu necazuri!

În fiecare an, în luna decembrie aşteptăm să vină moşul cel drag… cu sacul încărcat cu cadouri. Aşa e tradiţia la noi, aşa a fost întotdeauna şi aşa este în multe alte ţări ale globului. În ultimii ani, tot mai des, sacul moşului este încărcat cu surprize neplăcute, necazuri, calamităţi, accidente, supărări şi confuzii. Unele din acestea sunt create de natura revoltată pe efectul de seră, altele de influenţele universului asupra micii noastre planete.

Consider totuşi, că cele mai mari necazuri pricinuite speciei umane sunt făcute tot de indivizi aparţinând acesteia, cu scopul de a face rău semenilor lor, pentru un fals ideal religios sau politic, sau pentru a obţine cine ştie ce câştiguri obscure. Aceştia, pentru a-şi atinge scopul, urzesc intrigi, pregătesc sabotage sau atacuri teroriste, creează disensiuni între indivizi, grupări etnice, naţiuni, schimbă cursul istoriei, fac să dispară state de pe hartă, trăgând sforile… în folosul lor.

Cei mici o iau pe cocoaşă…

Şmecherii, intrigi, şi sfori s-au tras de când e lumea. După al doilea război mondial, unele state au acaparat capital prin diferite mijloace obscure, altele au săracit sau au fost obligate să sărăcească. Chiar dacă în al doilea război mondial unele state au făcut sacrificii enorme pentru ca armatele lor să se lupte cu naziştii, ajungând până la Berlin, nu li s-a recunoscut acest merit… împărţirea cozonacului făcându-se între cele patru mari puteri binecunoscute. Ba culmea, aceste ţări, care au ajutat la victorie, au fost date de către aceşti „mari” mamei vitrege de la răsărit.

Marile puteri au trasat sfere de influenţă din a căror graniţe nu era scăpare. Războiul rece a adus mult rău omenirii, multe sacrificii inutile, multe necazuri şi mult amar. Şi culmea! După căderea comunismului, pe la începutul anilor nouăzeci, tot cei necăjiţi şi asupriţi au fost muştruluiţi cu indexul (vezi Conferinţa de la Madrid pentru noile candidaturi în NATO!) şi lăsaţi să piară în sărăcie, dezorganizare politico-economică, lupte inter-etnice şi confuzii… privind chiar aşezarea geografică a acestora. Chiar dacă unele naţii se găseau în Europa încă de la facerea lumii, nu li se recunoştea acest drept, fiind marginalizate, tracasate, ameninţate, verbal, economic şi cu indexul, nedându-li-se posibilitatea să se alinieze altor popoare din acelaşi perimetru continental. Trebuia să fie şi o zonă „paria” care să înghită toate scursorile şi produsele depăşite ale marilor puteri economice, să se creeze un „market” pentru toate ciurucurile şi marfa „second hand”, fapt care mai târziu a generat dezvoltarea unei noi clase sociale, „nouveaux riches”, a mafioţilor, bişniţarilor şi speculanţilor, cei care, în prezent, au ajuns să influenţeze chiar şi puterea statală.

Ţările mici, care au suferit de pe urma celui de al doilea război mondial şi de pe urma comunismului, ajungând să fie secătuite economic şi financiar, au fost marginalizate şi tratate cu indiferenţă, pe când state care au iniţiat războaie (pe care apoi le-au pierdut), sau cele care au avut dominaţia sistemului totalitar comunist, au fost tratate ca parteneri de valoare, uneori chiar egali, dându-li-se ajutoare substanţiale, de la „Planul Marshal” până la împrumuturi substanţiale, uneori nerambursabile, şi chiar dreptul la putere şi infuenţă politică.

O lume nebună, nebună, nebună…

Prin anii şaizeci circula sintagma cunoscută „o lume nebună…nebună!”. Se dansa, se cânta! Oamenii, indiferent de sistemul politic în care trăiau, simţeau o destindere, un început de prosperitate. Aşa a fost şi la noi în România! Oameni îmbătaţi cu apă rece! Au urmat anii şaptezeci, ani în care a început criza economică mondială – odată cu majorările de preţuri la ţiţeiul brut, odată cu acumulările de capital ale unor ţări (alese), odată cu paranoia unor conducători de state – pentru a-şi impune punctul de vedere dictatorial. Această situaţie s-a ascuţit şi mai tare în anii optzeci când lumea a început să fie bolnavă: bolnavă politic, bolnavă economic, bolnavă fizic, bolnav fiind chiar şi mediul înconjurător. Au apărut noţiuni noi ca: SIDA, efectul de seră, mareea neagră, marea finanţă, noua ordine mondială, lumea ocultă, satanism, iar cuvinte ca „malefic” şi „benefic” sunt vehiculate din ce în ce mai des!

„Geniul Carpaţilor” era plimbat de regina Elisabeta a II-a cu caleaşca prin Londra, dându-i-se toate onorurile. În America, la Washington, era primit cu braţele deschise de preşedinti faimoşi ca Nixon, Ford sau Carter. Păream o ţară importantă pentru „cei mari”, atât din punct de vedere economic, strategic sau tradiţional. Ni s-au dat atunci ajutoare şi împrumuturi substanţiale. Se vorbea frumos de România în presă şi în alte mijloace mass-media din occident. La fel de frumos se vorbea şi de Iugoslavia, care era chiar mai avantajată decât România. Ce viaţă, ce parfum, ce speranţe! Balcanicii erau Îmbătaţi cu apă rece! Aşa trebuia „atunci” să fie… pentru a i-se dea un picior în dos lui Ivan, că prea se suise pe divan. După căderea comunismului toată lumea a sperat într-o schimbare, într-o viaţă mai bună. Foştii comunişti, de la conducători, la omul de rând, deveniseră peste noapte pro-capitalişti, visând bunăstare ca în „minunata Americă”! Ceauşescu a fost executat pentru a i se închide gura, dar cei care i-au făcut jocul nu au fost traşi nici macar de urechi, rămânând tot cu… vilele, palatele, caleştile şi amintirile plăcute. În politică au apărut feţe noi: „promisnacii”, „indexacii”, „aplaudacii”, lingăii, inculţii, ciorile vopsite, papagalii, forţoşii (aşa vrea muşchii lor!) cameleonii şi cei cu caracter zero. Corupţia, haosul şi anarhia domină sfarşitul de mileniu. Alegerile recente pentru preşedenţie din unele state cu tradiţie democratică creează stări de şoc, nesiguranţă, confuzie şi neîncredere. Atunci la ce se aşteaptă de la state mai mici unde instabilitatea politică este dictată şi dominată de ţări cu influenţă sau de organisme internaţionale cu putere economică şi financiară? Nimeni nu mai poate şti cum e bine sau ce este bine. Chiar şi natura ne pedepseşte. Atât de multe calamităţi, inundaţii, cutremure sau accidente, nu s-au cunoscute pe tot parcursul evoluţiei speciei umane. SIDA şi Ebola sunt boli care decimează populaţii şi naţiuni… şi culmea, întotdeauna pe cele mai sărace!

Aşa vrea muşchii lor…

Foarte ciudat mi se pare abandonul domnului Constantinescu de a mai candida la preşedenţia României, abandon care întrucâtva seamănă cu cel al domnului Gorbaciov, cel care a predat marea putere sovietică şi comunismul în mâna aşa-zişilor inamici din războiul rece! Oare nu aşa i s-o fi dictat de către forţele oculte? Oare nu aşa trebuia să fie, după ce, domniile lor, au făcut jocul marii finanţe, distrugând economia şi industria naţională, care bună-rea cum era aducea totuşi un folos naţional, un folos care nu crea şi mai mari datorii pe spinarea bietului popor. Oare nu a fost făcut acest lucru pentru a se „construi” noi pieţe de desfacere supraproducţiei ţărilor dezvoltate… în ţările cu aşa-zisă economie falimentară, loc unde să se „topească” toată marfa nevandabilă, sau greu vandabilă, desigur pe valută forte (schimburi barter nu se acceptă!). Înainte de „loviluţie”, fabrica noastră X, facea cuie, care bune-rele, mai coclite sau mai strâmbe, erau produs autohton care nu costa prea mult, mâna de lucru fiind ieftină. Acum magazinele oferă minunate cuie de oţel, nichelate, frumos ambalate, dar produse în străinătate, pe care ai noştri le plătesc cu bani grei. Şi mai vin… tot flăcăii care ni le vând sa se amestece în politica internă, dându-ne sfaturi „bune” care să le aducă tot lor foloase. Întotdeauna razboaiele, haosul şi dominaţia au umplut doar buzunarele speculanţilor.

Îmi pun intrebarea, de ce o fi câştigat din nou domnul Iliescu cursa pentru preşedenţie? Nu este dânsul cel care a fost acuzat că ar fi adus minerii la Bucureşti! Dece domnul Petre Roman a avut doar 3% din voturi? Dece nu a apărut un alt lider care să conducă România. Controversatul şi mult-blamatul, Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului Romania Mare, era cât pe ce să facă „şah la rege”! A câştiga domnul Ion Iliescu că aşa a vrut muşchii poporului! No comments! Adică… ba! Că de data asta nu a zis nimeni (ba a zis CVT!) că s-au făcut fraude electorale. Bun! Atunci de ce au început în presă comentarii tendenţioase la adresa noului preşedinte ales de „măria sa poporul român”? Recent am urmărit un reportaj pe unul din canalele australiene în care Slobodan Milosevici este descris ca un monstru, în cele mai sumbre culori, spunându-se că este criminal de război aşteptat cu ardoare de Tribunalul de la Haga. Imediat se face un paralelism între Serbia şi ţara vecină, România, arătându-se că la preşedenţia acesteia din urmă a fost ales un fost tot un comunist… cel care a creat mineriadele. Imaginea lumii începe din nou să se (de)formeze când este vorba despre iubita noastră ţară. Zece ani s-a folosit ca material de propagandă anti-românească filme şi imagini cu „vestiţii” noştri copii handicapati… pe care-i aveam cică, numai noi, nimeni alţii! Şi culmea-culmilor, mai-toţi sunt bolnavi de SIDA şi de tuberculoză! Ca la noi la nimenea!

Despre imaginea ţării

Aţi fost atenţi vreodată la imaginea ţării şi a poporului american în filmele făcute la Hollywood? Iankeul când vine acasă de la servici, intră în living-room-ul în care întotdeauna stă aprinsă o veioză frumoasă. În încăpere e curăţenie şi tronează în general mobilă clasică. Tradiţionala bună-stare americană! Tablouri pe pereti, rafturi cu cărţi… Omul, obosit după orele de muncă îşi umple un pahar de cristal cu „vizichi” sau îşi ia din frigiderul mare cât un elefant (şi burduşit de mâncare!) o bere bună şi rece. Obiectivului camerei de filmat evidenţiază subtil imagini cu uşa deschisă a bogatului frigider, cu veioza Tiffany, cu mobilierul antic, cu paharul de cristal… Bravo lor, felicitari! Ştiu să îşi facă imagine! Regizorul român însă, după ce a spălat duşumelele curentului „cine verité” îi prezintă pe „ai noştri” de parcă ar fi cu toţi de la coada vacii: prostănaci, nespălaţi, păduchioşi, golani… C-aşa vrea muşchi lui, sau ai altcuiva care-l plateşte! Şi astfel, spectatorii văd, trag concluzii şi bineînţeles, fac comparaţii între imaginea americanului şi a românului! Acelaşi lucru se întâmplă şi la televiziune, în presă sau în alte mijloace de propagandă mass-media. Unele filme româneşti sunt cumparate şi difuzate în străinatate, poate cu intenţii bune (oare?) de a se vedea realitatea (deformată!!!) de acasă. Ani în şir ne-am făcut „mea (nostra!) culpa” zicând şi acceptând chiar, că aşa este viaţa şi situatia la noi… că noi suntem de vină, că suntem nespălaţi, paduchioşi şi puturoşi, adoptând sloganul care a devenit pseudo-patrioticul brand de ţară „Fie pâinea cât de rea…” Întrebare: „Dar… de ce să fie mereu rea când se poate face şi bună?” De ce să ne arate alţii cu degetul că provenim dintr-o ţara unde pâinea e rea!? Oare asta o fi imagine a poporului român? Chiar nimic nu mai este bun la noi? Totul este putred în Romania? O fi poporul român prost, nebun sau disperat? Nu cred! Hei, dăşteaptă-te rumâne!

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (2) – Cine trage sforile?” →

Vicu MERLAN: România între omenie și oportunism

România profundă este reprezentată de ţăranul roman, de omul neîntinat civilizaţiei şi corectitudinii globalizării. Printr-o analiză atentă şi nepărtinitoare putem găsi în istorie, o mulţime de fapte şi evenimente, ce sunt atribuite fie unor eroi (cei care şi-au apărat ţara în mod altruist şi necondiţionat), fie unor oportunişti care şi-au aruncat veninul vicleniei prin trădări, linguşeli, prin acţiuni egoiste etc. La modul general vorbind, preponderenţa acestora o ocupă segmentul de alogeni ce s-au cuibărit la pieptul neamului românesc şi care, ori de câte ori au avut ocazia, au lovit în acesta cu sânge rece, ca şi cum ar fi avut de achitat o datorie neplătită. Dacă e să judecăm din prisma divinităţii, orice faptă are o resplată şi că totul ce vine asupra neamului românesc, la modul general, sau asupra individului, în particular, se petrece cu un rost, chiar dacă acesta înseamnă încercări, ispite, cugetări etc., în pofida unui sens bine structurat la modul dumnezeiesc.

Astăzi, românii, ca neam, sunt catalogaţi în mass media internaţională, dar şi-n cercurile politice mondiale, ca o naţiune de mâna a doua. De ce? Pentru că în România au exista şi există şi probabil vor mai exista, o categorie a populaţiei de oportunişti, categorie de care s-au folosit de cele mai multe ori străinii.

Aceştia au avut, pe ansamblu, un rol nefast în întreaga istorie a neamului românesc. S-au manifestat încă din timpul lui Burebista, fiind cei care l-au asasinat, pentru că măreţul rege le impuseseră să respecte nişte reguli elementare, de omenie şi altruism, faţă de semenii lor.

Acest segment al oportuniştilor îl întâlnim şi-n perioada medievală, când acei boieri egoişti, vicleni, au trădat, rând pe rând, domnitorii români verticali, turnându-i fie la Poarta otomană fie la Hanatul tătărăsc şi chiar la curţile mari imperiale ale Europei. Unor astfel de trădători oportunişti le-au căzut victime: Petru Rareş, Vlad Ţepeş, Mihai Vitezul, Ioan Vodă cel Viteaz, Constantin Brâncoveanul, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Al. I. Cuza ş.a.

Trădarea nu s-a făcut doar la rang de domnie, ci şi asupra celor care prezentau crunta realitate a românului asuprit, indiferent că asupritorul era străin sau din acelaşi neam: Gh. Doja, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş ş.a.

Apogeul oportuniştilor l-a reprezentat perioada comunistă. În cadrul acestui regim, oportuniştii au fost promovaţi de la statutul de cioban sau văcarul satului la cel de primar sau securist, cu grad înaintat, în funcţie de zelul bolnăvicios al acestora. Cel care îşi vărsa mai mult veninul asupra compatrioţilor sau consătenilor săi, era promovat în funcţii înalte ….spre purgatorii infernale.

Datorită acestor oportunişti, sau mai bine spus a trădătorilor de neam şi glie, peste 10% din floarea intelectualităţii româneşti, români care în mod vădit ar fi contribuit la educarea şi progresul poporului român, în progresie artimetică, având în vedere poziţia lor de lideri, de formatori, fiind cadre didactice, ingineri, preoţi, medici etc. au fost lichidaţi fizic prin bătăi, epuizare fizică şi psihică, foame, frig, boli etc.

La un moment dat ţara fuseseră epuizată de elementele intelectuale (cei care nu fuseseră arestaţi, reuşiseră să fugă din ţară în Occident sau să cocheteze cu noul regim, profitând sau doar prefăcându-se că agreează sistemul social nou instalat la putere. Astfel că intelectuali autentici, verticali, se mai aflau în puşcării, la munca forţată de la Canal sau în minele periculoase (ocnaşii), unde extrăgeau sare, cupru, plumb, uraniu etc. Şi parcă nu ar fi fost îndeajuns o astfel de pedeapsă, însă cei care supravieţuiau acestui tip de ispăşire a unei pedepse închipuite, erau supuşi, după eliberare, unor fenomene de marginalizare, de înjosire şi degradare a persoanei individuale, ocupând funcţii necalificate, istovitoare, degradante etc.

În acelaşi timp, oportuniştii, acel segment al populaţiei ce au în genă actul trădării semănului, acei iuda ai neamului, ocupau poziţii-cheie, în ciuda studiilor inferioare, fiind executanţii perfecţi ai sistemului sclavagist comunist.

După Lovitura de Stat din decembrie 1989, segmental oportunist, s-a adapat noilor mutaţii social-politice. Cameoleonismul acestora a fost perpetuat prin noile valenţe capitalist-imperialiste – sistem care reprezintă, alături de cel comunist, experimente ale unei oculte mondiale, de decimare atât fizică cât şi în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale Omului, de înlăturare şi marginalizare atât în plan politic cât şi-n plan intelectual a tuturor celor care se împotrivesc noilor directive ale Globalizării.

Astfel informatorii cât şi cozile de topor ale Servicilor ce stau la cheremul Elitei Corporatiste, s-au înscris şi fac parte din organizaţii mai mult sau mai puţin oculte, minuscule, regionale sau internaţionale ce se erijează în cluburi selecte, societăţi secrete etc. (…Aceeaşi Mărie cu altă pălărie, cum spune proverbul). De multe ori, spre a intra în lumea înaltă a societăţii, mulţi oportunişti ai clasei de mijloc, ce sunt întreprinzători, patronaşi de făbricuţe, avocaţi, politicieni, judecători, procurori, ofiţeri de poliţie sau militari, membrii ai Serviciilor, profesori universitari etc., au ca scop declarat influenţa şi poziţia socială, protecţia faţă de fisc sau alte elemente de control al calităţii etc.

Continue reading „Vicu MERLAN: România între omenie și oportunism” →