Florica PĂȚAN: Mircea Eliade, „Isabel și Apele Diavolului”

Personalitate proteică (cf. Mircea Handoca), Mircea Eliade (n. probabil în 9 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), este autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

Doctor în Istoria Artelor, personajul-narator din romanul „Isabel și Apele Diavolului” are un caiet, un fel de Jurnal, în care își notează gândurile, frământările sufletești, experiențele de viață, înțelese sau mai puțin înțelese, după cum notează, căci „dacă aș înțelege tot ce scriu, de ce aș mai scrie?” Gândurile și trăirile sale au, de cele mai multe ori, umbre de neînțeles, o anume notă de straniu, care-i marchează existența și conferă narațiunii suspans, forță de persuasiune în stările de conștiință ale personajului central, savant mistuit de pasiuni științifice și patimi omenești, dornic de cunoaștere și pregătit să experimenteze orice extremă.

El și Ea.Tinerețe fără bătrânețe.

El, „doctorul”, apelat astfel de cunoștințe, mărturisește în caietul său ceea ce iubea cel mai mult: propria libertate. În plus, trăind în India, unde realiza studii științifice la Indian Museum aduce în prim –planul notelor sale o idee din țara de la miază-noapte, cum spune el, anume aceea a „tinereții fără bătrânețe” și are plăcerea stranie de a n-o traduce prietenilor săi, eventual doar îi îndeamnă să repete substantivul care sună ciudat în pronunția lor: „ti-neu-re-tze”. Pe Isabel a reușit s-o tulbure, „dar am turburat-o cu ea însăși, nu cu mine. Formele le avea, eu am fost numai conținutul. Unde sunt eu în sufletul Isabelei?” „Cine sunt eu? ” și știe exact că la douăzeci și cinci de ani dorește, pe de o parte, să nu îmbătrânească și, pe de altă parte, refuză mediocritatea. „Nu vreau să fiu comun. Aceasta e spaima sufletului și a trupului meu”. Dorea să fie el însuși în toate formele și gândurile sale. Să nu învețe regulile vieții, înfometat fiind de neprevăzut.

Ea, Isabel, studiază la Colegiu și visul ei era să-și găsească un soț care să joace tennis mai bine ca Willy Crammer. Ea este o existență fără evenimente excepționale, dar mărturisirea că dorea să ajungă în Anglia a fost o surpriză. Și el a iubit-o, argumentând: „Am iubit-o pentru că s-a contrazis. Și-a uitat soțul visat, frumos și șampion”. Așa credea el, dar ea încă mai visa: „Dacă ar vrea el…Dacă acest doctor tânăr care vine din Anglia i-ar spune, în fața Leanorei: „Vrei să fii cu mine, Isabel?”… – atunci ea l-ar învăța să joace tennis și, în schimb, el ar învăța-o franțuzește. Nicio fată din Oatacamund nu știe franțuzește. Doctorul ar ajunge mai învățat decât pastorul, iar ea…”

Răspunsurile date pun în relief un univers interior complex, cu dorințe de cunoaștere aprofundată a sinelui, precum și a celorlalți, asupra cărora dorește să exercite influențe, dacă ar fi posibil. „Iată cine sunt eu: cel care a crezut că poate turbura viețile. Dar, ca să le turbur trebuie să mă apropii de ele, să le ating cu răsuflarea mea, să le scutur, să le desfac. Eu nu pot atinge viața celuilalt. Cine poate atinge și cunoaște viața celuilalt? Poate alergăm toți după aceeași spargere a cercului de fier. Nu știu. … Isabel mă neliniștește; se schimbă. Se schimbă așa cum vreau eu? Nu știu ce vreau. Poate numai să mă bucur de puterile mele, să aflu că sunt, observându-mi sufletul copleșind celelalte suflete.”

Conștient că este ignorat de ceilalți, fiecare având o percepție proprie față de el, doctorul dorește supraviețuirea prin „creaturile duhului său”, nu neapărat după modelul celorlalți care își doresc supraviețuirea în urmași. Are însă angoasa că nu va putea scrie asupra artei asiatice, într-un sens mult mai înalt decât al oricui.

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează. (op. cit., cap.III, „Isabel”, p.31)

Nu are timp destul pentru prietenia cu Isabel. Ca cercetător științific, a descoperit frumusețea statuetelor anamite de la Indian Museum. Simte că se va îndepărta tot mai mult de adevăr în ceea ce privește busturile de lemn și pietrele cioplite din Anam. „De-acum, dragostea mea le descoperă linii savuroase, revelatorii. Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează”. Adevărul cunoscut prin dragoste, doar el contează. Dragostea pentru artă, pentru ceea ce ne înconjoară, pentru ființe dragi, ea, dragostea, este calea.

Nu înțelege ce taină îi ascunde Isabel și are senzația că nu-i zărește sufletul. Caută să înțeleagă, dar nu găsește răspuns întrebărilor care i se rostolgolesc în minte.

Dualitate – realitate și irealitate, închipuire. Eu și alter-ego.

Rememorează propria adolescență, sobră și chinuită. Îi pare că propria existență refuză să se realizeze, ba chiar cineva din sine pare a fi murit, părăsindu-l. A cunoscut disperarea sculptorului ce nu poate sculpta și mila pentru geniul său pe care-l numește „sterp”. Se realizează „fragmentar”, dar original, spune el, cu teza de doctorat asupra motivelor decorative în Asia și câștigă Premiul „Natorp”. Dar acum este cutreierat și hărțuit de gândul morții. Și are o presimțire a acesteia, cu percepția că lumea este parțial ireală. O iubire ce nu l-a înțeles și l-a prezentat lumii contrar realității, îi insuflă o dorință stranie de a fi socotit mort de către toți. „Am trăit atât de multe ținte încât, fatal, fiecare an din viața mea se ridică dușmanul celuilalt.” E ceva contradictoriu, o forță contrarie, precum cercul concentric ce îl înghite pe următorul în undele unei ape adânci, tulburate de căderea unei frunze sau a unei pietre.

Dualitatea forțelor lumii: Dumnezeu și Diavolul, binele și răul.

Dacă diavolul, ca o realitate a răului, a înfrângerilor și a neputințelor, ar fi o închipuire, un mit, atunci răul ar fi aerian, n-ar putea fi întrupat. Este un gând care l-a preocupat într-o luptă cotidiană cu Diavolul, pe care îl percepe un creator tot atât de vast ca și Dumnezeu. Tot în adolescență a fost obsedat de „Inchiziție” și se simțea în același timp victimă, judecător și călău.

„Apele Diavolului” – semnificații.

a) Neputința de a crea. Viața ca joc. Subjugarea prin seducție pentru schimbarea celuilalt.

Să aibă percepția că este un geniu sterp, că n-a reușit cândva să taie piatra, s-o sculpteze, pentru a realiza opera visată, îi naște nedumeriri și iată-l ajuns în situația de a crede că „cel mai fecund katharsis nu e creația, ci neputința de a crea”.

Crede că pătrunderea în real se poate realiza pur și simplu prin joc, pentru că jocul conferă instinctul realității și totul devine un câmp de joc, viața, iubirea, arta. Toate celelalte dogme, crede el, „sunt țesute în și din închipuiri”. Pendulează între artă și știință, între ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică și ceea ce îl ancorează în realitate. Îndreptându-se dinspre creație, către alte ispite, aflate peste tot în drumul cărnii, rămâne adeptul libertății în care credea, dar și al păcatului. Aceasta ar fi fericirea omului, păcătuind să se elibereze de stupiditate. Este evident că personajul lui Eliade nu dorește încă să redevină creștin. „Ceva, cineva, în sufletul meu, se irosea, sfărâmat și plâns”, scrie doctorul. „Căutasem și găsisem în păcat uitarea tuturor simțămintelor apăsătoare … femeia nu m-a turburat niciodată. Întotdeauna am căutat partea îngerească sau diavolească din ea. Am spus, am trăit prea mult în metafizică. Acesta e drumul către pierzanie sau victorie, prin femeie.” Seducția este un act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Să subjuge prin seducție, astfel poate opera schimbarea asupra celuilalt. Doar obiectele rămâneau obiecte, însă „în același timp, erau simboluri, semnificații, îndemnuri, probe, lupte, idei.”

b) Simțul timpului ca trecere. Experiențe erotice, homosexualitate, consum de narcotice. Eul și celălalt eu, dualismul personalității umane.

Aici existența sa se fragmentează sub forma unui vis straniu. După seara de la „Bristol Theatre”, când n-a reușit s-o cucerească pe Isabel, ajunge în mod straniu, în închipuirea sa, logodnicul și apoi soțul ei, considerând căsătoria sa „neașteptată și înmărmuritoare”, o schimbare, un nou izvor de viață, a cărei origine, necesitate și sens nu le înțelege însă. Străinul „din mine” se arată în cele mai intime hotărâri. Ajunsese „soțul ideal”, tinerețea începea să se scurgă. În jurul lui i se părea că toți îmbătrâneau. În timp ce copiii îi creșteau, îmbătrânise fără să trăiască. Pierduse simțul duratei. În loc să trăiască „se lăsa trăit”, simțea „cum trece timpul”, moartea lentă a lucrurilor și scurgerea distinctă a clipelor. Simțul timpului îl devorase, văzuse cum oamenii mor clipă cu clipă, precum frunzele înghițite de gropi ce se aflau pretutindeni. Aceasta este taina existenței sale, percepția celor două lumi, realitatea și visul, derulându-se cumva în linia basmului filozofic românesc.

Mediocritatea, cea mai mare spaimă a intelectualului. Excesul, singura cale de a evita acest păcat al mediocrității.

Energiile romanului tranzitează spațiul epic între aceste două borne: mediocritate și exces. Experiența cu opium de la Nanking îi prilejuiește întrebări de tipul: „Sunt tânăr sau bătrân?” „Nu-mi amintesc ce s-a petrecut lângă mine”. Dar se explică: „Pentru mine, opiul, imaginația prin intoxicare sau prin exaltare senzuală, sunt mistificări ordinare, încercări …de a oglindi lumea pură.” Purificare prin exces, un război cu demonul, cu el însuși. Și aceasta în timp ce ființa lui, celălalt, se află undeva mai departe, într-un straniu și inimaginabil „caz”. Un „eu” și un „Celălalt” ce „vorbește întotdeauna alături sau chiar contrariul celor ce trebuia să vorbesc eu”. Nu crede în corespondențele gândurilor în carne și se consideră ferit de senzualitate, iar schimburile calde, mentale, psihice le numește uneori suflet.

Viață fără de moarte.

Continue reading „Florica PĂȚAN: Mircea Eliade, „Isabel și Apele Diavolului”” →

Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală

Cei care încă mai cred că Miorița prezintă o crimă și dispreţuiesc ciobanul au citit‑o superficial şi au înţeles‑o anapoda. Alţii nu au înţeles nimic, îi cred pe cei care îşi trâmbiţează dispreţul şi repetă ce au auzit de la gurile rele, fără să cerceteze. Toţi cei care denigrează ciobanul nu ştiu sau nu vor să audă că versurile Mioriţei conţin idei luminoase, sublime şi înălţătoare, exprimate cu aceeaşi măiestrie literară ca în cele mai valoroase şi mai cunoscute capodopere ale unor autori celebri. Profesorul universitar austriac Leo Spitzer a afirmat că Mioriţa este „una dintre marile creaţii clasice din literatura universală”. Mioriţa este o capodoperă universală, aşa cum au arătat academicianul suedez C.V.A. Strandberg, americanul Ernest H. Latham Jr. şi mulţi alţii, din mai multe ţări. Miorița este prezentată în mai multe enciclopedii din occident, la rând cu alte capodopere literare din întreaga lume.

Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa ţară? Occidentalii admiră Mioriţa, iar părerile noastre sunt divergente. Unii dintre noi o preţuim mai presus de orice, iar alţii vor să fie aruncată la gunoi şi uitată. Un poem naţional uneşte poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa a fost şi încă mai este utilizată de politicieni perfizi şi de acoliţii lor ca un instrument pentru a ne înjosi şi a ne manipula împotriva intereselor noastre. Cine îi crede, a căzut în laţ şi le face jocul. Atât legionarii, cât şi comuniştii şi‑au susţinut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s‑a sprijinit pe Mioriţa, apoi a interzis‑o în şcoli, iar în cele din urmă a îngăduit‑o. După căderea comunismului, se discută iarăşi să fie interzisă în şcoli, pe motiv că ar fi psihic distructivă, dăunătoare individului şi naţiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moştenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmaşilor? Lasă ce are mai de preţ şi mai folositor. Tocmai de aceea vor unii să ne fure Mioriţa şi să o arunce la gunoi, ca să rămânem fără cea mai de preţ moştenire spirituală. La fel cum ni se fură şi rămânem fără moştenirile materiale.

Am publicat la Stockholm şi apoi la Bucureşti o carte despre Mioriţa, sub îndrumarea şi controlul ştiinţific a doi profesori universitari emeriţi, suedezi, care o cunoşteau din ce au scris Mircea Eliade şi alţi savanţi occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriţei, cu cele mai noi metode de cercetare învăţate la Universitatea din Göteborg, şi am înţeles mai bine de ce poemul nostru naţional este pus de către străini la loc de cinste în literatura universală. Altminteri cum s‑ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor şi cititorilor din aşa multe ţări pentru Mioriţa? Regretatul profesor universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârşitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât şi în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă şi esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus şi publicat în Suedia vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriţei.

Analiza mea pornește de la afirmația lui George Călinescu care spune în Istoria literaturii române că Mioriţa este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. El precizează că Mioriţa este un „mit cu ecoul cel mai larg” şi că „prin mit se înţelege o ficţiune ermetică, un simbol al unei idei generale”. Noi nu mai putem înţelege miturile aşa cum le‑au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic. Pe când noi gândim logic şi am pierdut capacitatea de a înţelege simbolurile şi sensurile metaforice sau alegorice din mituri. Toate miturile au un conţinut abstract, tainic şi sacru, accesibil celor din vechime, dacă erau iniţiaţi în tainele sacre de pe atunci. Noi nu mai suntem iniţiaţi în aşa ceva şi suntem înclinaţi să le înţelegem ca texte profane, ca minciuni pentru adormit copiii sau ca fapte concrete. Strămoşii se exprimau prin metafore şi alegorii, pline de sensuri tainice, pe care noi azi nu le mai înţelegem cu uşurinţă, dar le putem descifra pe îndelete, cu metode adecvate. Am arătat pe larg în ce constă ficţiunea tainică din Mioriţa şi care este ideea generală, folositoare nouă azi în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Mioriţa nu relatează nişte fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpaţi, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Miorița nu prezintă un program de înmormântare, ca să nu se transforme mortul în strigoi, cum au afirmat unii cercetători din generațiile trecute. Miorița prezintă programul unui ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Ciobanul întâmpină ştirea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Pe cine mai interesează azi aspectul poetic al universului, când noi am ajuns să calculăm ce metale se găsesc în alte galaxii şi ce profituri financiare putem avea din cercetarea universului. Reacţia ciobanului nu a fost înţeleasă şi a stârnit nedumeriri. Mulţi s‑au întrebat: cum de reacţionează aşa, când el are câini mai puternici, e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust şi în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică şeful, nu trece la acţiune împotriva celor doi subalterni, cu toţi câinii săi? De ce nu se apără? Nu despre uciderea lui îi vorbeşte mioara năzdrăvană, ci despre cu totul altceva. Îi vorbeşte despre ceva secret, numai pe înţelesul lui şi al câtorva, nu pentru oricine. Tainele nu sunt pentru ca să le afle toată lumea largă. Lumea doar să rămână cu gurile căscate şi să nu ştie despre ce e vorba în grupul restrâns ce ticluieşte şi pune la cale un ritual de taină. Ştim bine că ţăranii, ca în Moromeţii lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înţelesul oricui ce are în gând. El îşi potriveşte vorbele cu grijă, ca să pară făţişe, dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce taine poate să ne destăinuie Mioriţa nouă, azi? Stilul în Mioriţa e lapidar şi enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic nişte abstracţiuni, care nu puteau fi exprimate mai bine de așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală” →

Rexlibris Media Group: Ionuţ Caragea din nou în topul poeziei franceze

Ionuţ Caragea este din nou în topul poeziei franceze. În această lună a obţinut două premii oferite de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Este vorba de premiul al doilea la marele premiu „Henri MEILLANT” şi premiul al treilea la marele premiu „Jenny ALPHA et Noël-Henri VILLARD”. Volumul cu care a obţinut aceste premii se numeşte „J’habite la maison aux fenêtres fermées” (Locuiesc în casa cu ferestre închise). Acest volum a fost scris de autor direct în limba franceză şi a fost publicat la editura Stellamaris din Brest în anul 2019.

Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa a fost înfiinţată în anul 1960 de scriitorul francez Henry Meillant. Este una dintre cele mai importante societăţi literare şi culturale din Franţa, onorând artişti din domenii precum poezia, pictura, sculptura şi muzica. În cadrul comitetelor acestei asociaţii au activat artişti cunoscuţi precum Maurice Genevoix, Paul Guth şi Léopold Sédar Senghor.

Ionuţ Caragea se află la al patrulea premiu câştigat în Franţa în numai doi ani. A mai fost premiat de două ori de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi prestigioasă societate de poezie din Franţa. Volumul „Mon Amour Abyssal” a căştigat premiul Francois-Victor Hugo 2018, iar „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a câştigat premiul Mompezat 2019.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Locuieşte în Oradea, România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. A publicat peste 50 de cărţi. Este tradus în şase limbi: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A fost printre câştigători la mai multe concursuri de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România.

Continue reading „Rexlibris Media Group: Ionuţ Caragea din nou în topul poeziei franceze” →

George ROCA: Memoria peniței (4) – O vizită în Noua Zeelandă

Am fost în Noua Zeelandă pentru prima dată în urmă cu 30 de ani! Atunci eram necăsătorit şi parcă nu a fost aşa de bine. Singur te simţi prea… însingurat! Atunci am stat vreo trei săptămâni şi am bătut cele două insule mari de la Auckland la Invercagill călătorind cu un bilet de circuit pe drumul de fier. Apoi, altădată, venind din America, am făcut o escală la Auckland de 3 zile…

A treia vizită am făcut-o în trei! În anul 2000. Având un băieţel de 11 ani, dornic să cunoască şi el lumea mare, ne-am vânzolit, pentru o lună în Aotearoa cum îi zic băştinaşii maori Noii Zeelande, sau Ţara Lungului Nor Alb (The Land of the Long White Cloud). De data aceasta eram trei turişti, adică, „tata, mama şi copilul” cum ne plăcea nouă să ne alintăm! Băiatul meu era curios deci, să vadă cum e acolo în Kiwiland… aşa că aici la „canguri” fiind vacanţa de toamnă – nu prea lungă – ne-am gândit că ar fi bine să mergem pe undeva mai mai aproape! Am zburat de la Sydney la Auckland. 2160 de kilometri, parcurşi cam în 3 ore cu jumbo jet-ul. Acolo avem mulţi prieteni originari din România şi am avut intenţia să-i reîntâlnim. Auckland-ul, cel mai mare oraş din NZ, cu o populaţie de peste un milion de locuitori, mi s-a părut micuţ faţă de Sydney… Am vizitat CBD-ul (Central Business District), faimosul „bulevard” – Queen Street, apoi ne-am dus în turnul de televiziune să vedem oraşul… care de acolo, de la înălţime parcă nu mai părea aşa de „pricăjit”, ci chiar destul maiestuos. Poate din cauza unghiului de vedere, a panoramei sau poate chiar al unui superb apus de soare!

În următoarea zi ne-am urcat pe un vaporaş şi am plecat pe mare, spre nord-est… După circa 4 ore de călătorie, parcurgând aproximativ 62 de mile (100 de km), am ajuns la insula Aotea (Great Barrier Island), a şasea suprafaţa de pământ ca mărime a arhipelagului neo-zeelandez. Un loc minunat, virgin şi foarte puţin populat! Aproximativ 800 de locuitori pe o suprafaţă de 285 km pătraţi. Insula are şi patru puişori care o înconjoară: Rakitu, Kaikoura, Insula Balaurului şi Insula Ţiparilor.

Pentru o sută de dolari neo-zeelandezi am închiriat întreaga casă a unor maori bogaţi. O vilă mare, curată şi cochetă. În cele patru zile, cât am stat acolo, am trăit ca într-un paradis al unei epoci trecute! Fără gaz, electricitate şi apă curentă… Eu şi cu „ăla micu” făceam spume… că trebuia să ne culcăm seara odată cu găinile… dar soţia mea era în culmea fericirii, domnia sa fiind bună prietenă cu Moş Ene. Auzi dom’le, în anul 2000 să nu ai lumină la bec… seara! Lumânările s-au terminat după două nopţi şi atunci ne-am adus aminte de tradiţionala „descurcăreală” a neamului românesc… făcându-ne opaiţe şi candele din fâşii de cârpa îmbibate în ulei de gătit.

Am fost şi la pescuit – pe care, sincer, l-am considerat o pierdere de timp, eu fiind
un personaj veşnic ocupat cu treburi în mişcare nu cu aşteptatul la „dacă muşcă, sau nu muşcă” (peştele, desigur!)… Băieţică al meu, mai răbdător, a prins trei peşti mari, asemănători cu păstrăvul de mare, grei de peste două kilograme fiecare. Am pus şi eu mâna să-l ajut să-i scoată! Era tare fericit! Prinsese Kahawai! Bun de mâncat! La al patrălea, am avut o surpriză. Am văzut că era îmbârligată peste el o caracatiţă uriaşă! Arată ca o cârpă de spălat duşumeaua. Închisă la culoare, părea moartă… Braţele nu i se mişcau, dar nu se dezlipea de peşte. Nu ştiu cu ce naiba, ditamai molusca, ne-a retezat firul cu tot ce era pe el! A şters-o şi cu peştele şi cu cârligul şi cu plumbul şi cu… Mama ei de octopedă! De ciudă, românaşu’ meu era cât pe ce să plângă! Acasă, la reşedinţa noastră maoră, am curăţat peştele, l-am dat prin făină şi sare şi l-am prăjit în tigaie… Mămăliga şi mujdeiul încă nu se inventaseră pe insulă, aşa că am mâncat nişte kumera (cartofi dulci) ca garnitură. O masă copioasă, trediţională din mările sudului… oferită părinţilor săi de juniorul meu.

Într-una din zile am fost în vizită la o familie recomandată cu căldură de nişte prieteni de-ai noştri români din Auckland. Originari din Elveţia, stabiliţi acolo de peste 20 de ani, şi-au cumpărat cu 100 de mii de dolari 50 de hectare de pământ cu munţi şi văi… Aveau şi o peşteră pe proprietatea lor! Ce mai, un Paradis! Muncind din greu, deveniseră proprietarii uneia dintre cele mai importante plantaţii de Macadamia Nuts din Pacificul de Sud. Bogaţi tare, dar muncind pe rupte… trăiau simplu precum Robinson Crusoe. Şcoli nu sunt pe insulă, aşa că au rămas şi fără copii. Chiar şi cei mici sunt trimişi la şcolile-internat din Auckland. Totuşi era atât de plăcut acolo, atât de seren! Departe de jungla de beton, de viaţa trepidantă, de stres, necazuri, calculator, televiziune manipulantă, aer poluat, bârfe, nebunii, crime… Te simţeai ca într-o altă lume… un paradis simplu, dar vindecător al tuturor relelor acumulate în marea metropolă. O revenire la lumea strămoşilor noştri…

Ne-am reîntors la Auckland cu bateriile creierului încărcate! Am mai stat 2 zile acolo, după care, împreună cu nişte prieteni din Bucureşti am plecat la Rotorua. Drumul până acolo a fost superb! Noua Zeelandă este aşezată pe o centură vulcanică, având şi acum o activitate destul de intensă. Rotorua este cel mai vizitat oraş de turişti. Gheizere, vulcani noroioşi, ceaţă, sulf, plante unice… s-u-p-e-r-b! Am fost într-un loc unic unde erau nişte copaci înalţi (seqvoia) de peste 100 de metri. Printre ei, un nou colţ de de paradis… un izvor, căprioare, linişte…

A doua zi am fost şi am văzut gheizerele. Wow! Jeturi de apă caldă aruncate spre cer! Mirosea tare a sulf! Fanuş, băiatul cel mic al prietenului meu, s-a uitat ciudat la mine, apoi s-a apropiat de taică-său şi l-a întreabat cu o tipică inocenţă copilarescă:
– Nu ştii cine a făcut pârţ pe aici!
– Poate tu, mă piticule!
– Ba tu, ba tu…
– Aşa vorbeşti tu cu taică-tu?
– Hi, hi, hi! Tu eşti pârţâilă, tu eşti pârţâilă!
– Nu eu, mai drăcuşorule, gheizerul!
– Iar mă păcăleşti, că ştii că sunt mai mic… Uite „tatataaa”, gheizerul face pipi, nu pârţ!

Ce să mai zici? Deseori, copiii spun chestii deştepte! Ăl mare a tăcut şi mai apoi a schimbat vorba… Cât am stat la Rotorua, numită şi „Sulphur City”, de câte ori venea câte un damf de pucioasă, Fănuş se uită şugubăţ la taică-său, apoi la mine şi râdea! Ei! O fi ştiut el de ce! Se zice că aia micii nu mint!

A treia zi am avut mai mult „fun”. Am fost pe munte cu telecabina şi la coborâre ne-am reîntors cu săniuţa (pe roţi). O senzaţie minunată! Apoi iar cu telecabina şi iar cu săniuţa! Se construise o pistă specială pe care săniuţa „aluneca” lin. Puteai folosi frâna dacă o luai prea repede la vale. Coborârea dura cam un sfert de ceas. Copii erau aşezaţi între picioarele protectoare ale tatălui lor… Fănuş uitase şi de gheizerele paterne, şi de sulf şi strigă cât îl ţinea gura: „Bagă motor, bagă gaz!…”. Soţia mea, metamorfozată într-o doamnă sobră, nu a dorit nici în ruptu’ capului să se dea cu săniuţa. A stat pe terasa-restaurant a telecabinei, cică să se bronzeze! În acea poziţie inertă, cu faţa îndreptată spre astrul luminos şi cu ochelari de soare pe nas părea o actriţă de cinema din filmele italiene ale anilor ’60. Simpatica divă de la Cinecita a băut între timp vreo trei cafele, din care cauza n-a putut să doarmă două nopţi după aceea! Dar noi băieţii, dacă ne-am distrat minunat, am dormit tun!

De la Rotorua, ne-am continuat drumul spre sud prin Insula de Nord. (Scuzaţi oximoronul!) Ne-am despărţit de prietenii noştri româno-aucklandişti şi cu un „coach-bus” frumos, curat şi comfortabil am plecat spre Wellington, capitala ţării. Ne-am oprit pe parcurs, pentru a lua masa de prânz, la Taupo, oraş aşezat pe malul celui mai întins lac vulcanic din Noua Zeelandă. Lacul era plin de păstrăvi, cu o apă foarte bună la gust, rece şi proaspătă! Taupo, în limba maori, este o prescurtare a numelui „Taupō-nui-a-Tia” care înseamnă „Marea mantie a lui Tia” – Tia fiind o căpetenie locală (şi un explorator) care a descoperit lacul.

Am ajuns la Wellington spre seară. Clădirile oraşului se scurg parcă de pe vârful muntelui până la punctul de tagenţă cu marea (oceanul!). Multă verdeaţă! Multă! Cina am luat-o la un restaurant chinezesc, după care am vizitat centrul oraşului. A doua zi a fost o vreme superbă. Ne-am plimbat per pedes peste tot şi am avut „good time” cum zic localnicii! Wellington este capitala Noii Zeelande şi este cea mai sudică aşezare a Insulei de Nord. Chiar dacă e mai mic decât Auckland-ul, acesta oraş cosmopolit – creează istorie şi în zilele noastre! Clădiri vechi, de 100 de ani, sunt recondiţionate şi inobilate. Se umblă la subtilitatea tradiţiilor băştinaşe. Se învie sau chiar inventează traditii, cultură, istorie… Totul e frumos, proaspăt şi curat!

Ziua următoare am folosit-o pentru a vizita muzee. Prima dată ne-am dus să vedem Galeriile Naţionale de Artă, unde era un show al artelor plastice mexicane. Am avut norocul să vedem lucrări de Frida Kahlo şi Diego Rivera. Am filmat o mulţime de pânze, până când a venit un imens „maor de serviciu”, cam de două ori mai voluminos ca mine, şi mi-a confiscat camera… Eu necomformist şi rebel ca întotdeauna, i-am zis că nu scrie nicăieri că nu e voie să filmezi (era interzis doar fotografiatul!!). Goliatul s-a uitat la mine cu aceeaşi privire care o au jucătorii echipei de rugby „All Blacks” la începutul meciurilor când îşi sperie adversarii cu faimosul dans de luptă „haka” şi a plecat cu camera mea Sony CCD 220 la garderobă, de unde a revenit triumfător cu un număr de plastic şi cu un zâmbet sub nas şi pe buze, parcă vroind să-mi demostreze că nu este atât de rău precum pare. Când am plecat am controlat caseta şi spre bucuria mea nu era şters nimic… Poate nu învăţaseră băştinaşi din Ţara Norului cel Lung cum trebuie pedepsiţi nonconformiştii români! Dacă îmi ştergea înregistrarea m-aş fi supărat, cu toate că domnia sa avea dreptate, dar aşa că nu mi-a şters-o, ce să zic? Să trăiască maoraşul nostru!

Expoziţia se numea „Viva la Vida” (Mexican masterpieces from the Jacques & Natasha Gelman Collection”. By the way, se zice că Frida Kahlo se trage după bunicul dinspre tată de prin Ardeal (Arad, Oradea), şi este socotită cea mai importantă pictoriţa a secolului XX. Mie îmi place compoziţia, culoarea şi mesajul tablourilor ei. Totuşi cel mai mult apreciez sprâncenele autoarei în autoportrete. Diego Rivera, soţul sprâncenatei, a fost cel mai mare artist-producător de pictură murală a secolului mai sus amintit. A avut un succes nebun în Statele Unite, unde a făcut o groază de bani, pictând faţadele zgârie-norilor (ex. Rockefeller Building). Ambii au căzut, mai apoi, în dizgraţie, deoarece au fost „aprigi comunişti”. Despre Frida se zice că a fost (şi) amanta lui Leon Trotzky, iar în glumă… de Diego se zice că ar fi fost… îndrăgostit de Stalin! Acesta îl idolatriza pe tătuc, pictându-i portretul pe gigantele lucrări pe care le executa pentru americanii capitalişti. Când a murit Frida, a ieşit un scandal de toată frumuseţea cu autorităţile mexicane deoarece sicriul defunctei era acoperit cu drapelul sovietic, roşu cu secera şi ciocanul… în loc de cel naţional mexican. Oricum, cei doi, au lăsat în urma lor creaţii minunate, unice şi de mare valoare! Multe dintre tablurile kahloiene s-au vândut la Sotheby’s, New York, cu peste 1 milion de dolari!!! Lucrările lui Diego aşijderea…

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (4) – O vizită în Noua Zeelandă” →

Gheorghe Andrei NEAGU: Ciorpacul

În ziua de Sf. Gheorghe, aproape toată lumea din sat mergea la biserică. Era o biserică durdulie, ce părea făcută după chipul şi asemănarea postelnicul Vârnav, pe la 1700 şi ceva. După ce popa îngâna nişte litanii, îi omenea pe enoriaşi cu câte o mlădiţă de salcie înmugurită. Ajunşi acasă, o puneau la icoana cu chipul Sfântului Gheorghe sau la poartă dacă n-aveau icoană. Gheorghiţă ştia de acest obicei, mai ales că primise în dar o pălăriuţă din postav verde şi o pereche de ghetuţe din piele maro. De aceea, cât timp ai lui plecaseră la biserică, el se plimba ţanţoş prin curte, speriind găinile cu un cărucior improvizat ce-l făcuse tatăl lui atunci când împlinise şase ani. Bineînţeles că într-un an de zile căruciorul începuse să scârţâie, prin curtea în care băiatul năzdrăvan începu să alerge. Nici nu şi-a dat seama când a ieşit dincolo de poartă, pe uliţa ce ducea la budăi, spre moara lui Brăescu.

Între budăi şi moară era iazul boieresc, pe malul căruia creşteau sălcii pletoase din belşug. Cârduri de raţe se bălăceau fără nicio jenă în apa unde mătreaţa era mai deasă. Din când în când apucau în plisc câte-o şuviţă din mătasea broaştei. Trăgeau de ea şi când vedeau că nu se mai termină, o lăsau să cadă pe fundul iazului. Bătrânul albanez Avaneţ îşi făcuse obiceiul de a sta sub o salcie pletoasă cu un băţ în mână. O plută improvizată dintr-un spic de porumb stătea nemişcată pe suprafaţa iazului. Doar ţânţarii se mai mişcau pe lângă ea, de parcă ar fi vrut să-i alunge albanezului peştii îndemnaţi cu o biluţă de mămăligă înfiptă într-un bold să se dea prizonier. Şi cu toată nemişcarea asta, albanezul avea într-un minciog câţiva peşti ce se zbăteau din când în când speriind ţânţarii. În partea cealaltă a bălţii, era Ghelbăroaia. Avea şi ea bucăţi de mămăligă aşezate în mijlocul unei plase mai dese prinsă în patru colţuri de două nuiele mlădioase şi arcuite. O prăjină mai lungă lega bolta făcută din nuiele de pescar.

– Ai prins ceva? întrebă Ghelbăroaia smuncind ciorpacul cu năduf.

Mămăliga dispăruse din mijlocul plasei unde fusese ţintuită cu o aşchie de lemn.

– Mai nimic! îi zise albanezul aprinzându-şi o ţigară.

– Mai ai ţigări? îl întrebă ea fără sfială.

– Mai am, dar nu mă mişc de aici. Dacă vrei, vino să-ţi dau.

Femeia îşi cufundă ciorpacul fără mămăligă printre mătasea broaştei şi papură. Se ridică şi înconjură tot iazul să ajungă la ţigări. Avaneţ îşi scoase din buzunarul pantalonilor de doc pachetul de Naţionale, unde mai zăceau câteva ţigări turtite. Trase cu mâna lui o ţigară, o frământă puţin ca să-şi capete forma cilindrică, o bătu la cap şi i-o întinse Ghelbăroaiei. Ea o apucă, o puse între buze şi aşteptă să-i dea chibritul. Albanezul scociorî după el, în buzunarul de la piept şi-l scoase cu multă fereală, să nu-i cadă beţele din cutia turtită. Apoi prinse un băţ ce ieşise deja pe jumătate şi-l trecu peste catranul cutiei. După două, trei încercări, băţul se aprinse. Ghelbăroaia îşi înmuie capătul ţigării în flacăra ce pâlpâia lemnoasă. Trase de câteva ori din celălalt capăt al ţigării până când jăratecul deveni statornic. Dacă te-ai fi uitat la faţa ei, ai fi putut zice că-şi mişca obrajii precum peştii din minciog în căutarea apei. Fumau în tăcere. Altădată s-ar fi uitat unul la altul cu mai mult interes. Anii trecuseră peste ei, potolind interesele. De undeva un scârţâit le atrase atenţia. Venea Gheorghiţă bălăbănindu-se după un picior pe altul. Trăgea căruciorul cu oarecare sfială. Nu-i plăcea cum scârţâia. I-a zărit pe cei doi fumând sub salcia pletoasă. Venea spre ei.

Ghelbăroaia nu se putu abţine. „Iată-uite şi la mucia acesta”. Avaneţ nu spuse nimic. Tocmai i se mişcase pluta din vârful băţului. Trase scurt smuncind. Asta ca să i se înfigă boldul în buza peştelui poftitor de mămăligă.

– Und’te duci bă cu râşniţa aia? Nu vezi cum scârţâie. Vrei să ne sperii peştii? îl potopi Ghelbăroaia.

Gheorghiţă se opri tulburat. Întotdeauna se intimida în faţa cuvintelor rostite în şuvoi. Aşa mai vorbea şi Zangarica, văcarul satului. Numai că la el se învălmăşeau într-o bâlbâială greu de înţeles.

– La dumneavoastră veneam. Bună ziua, spuse pierdut Gheorghiţă.

– Dar ce să-ţi facem noi? mormăi bătrânul Avaneţ.

– Nimic. Să mă lăsaţi să tai nişte nuiele să le pun pe cărucior.

– Nu tai tu nuiele din salcia noastră, câte zile voi avea. Treci puntea pe partea cealaltă şi tai din sălciile cele tinere de pe malul celălalt, îi tăie elanul Ghelbăroaia.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Ciorpacul” →

Alexandru NEMOIANU: Să ne ferim de amăgitori

Titanii erau, în mitologia greacă, semizei, făpturi gigantice și extrem de puternice. Despre ei ne vorbește Hesiod în “Theogonia”. Este interesant de menționat că sursa de inspirație a lui Hesiod a fost o lucrare, ”Titanomachia”, întocmită de către un bard orb din Thracia, cu numele Thamyrus. În acest poem se vorbește de revolta Titanilor contra Zeilor din Olimp și bătălia feroce dintre ei. În cursul acestei bătălii teribile pământul a avut enorm de suferit, fiind, în bună măsură, pustiit. Înfrânți Titani au fost aruncați în fundul pământului, legați în lanțuri în Tartar.

Într-o interpretare mai largă această bătălie dintre Titani și Zei vorbește despre consecințele ateismului militant și despre urmările persecuției Credinței. Exemplul revoltei Titanilor rămâne avertisment privitor la catastrofa ce o poate produce secularismul agresiv și încercarea de a crea o societate fără Dumnezeu.

Este foarte bine știut că începând din veacul al XVIII, încet, tenace, tot soiul de “filozofii” și învățături otrăvite au căutat să inducă îndoială în sufletele credincioșilor, să le corupă Credința și să le distrugă Tradiția. Această acțiune, hai să-i zicem “intelectuală”, a fost complimentată de acțiunea ‘sectelor”, a ereziilor de la Dreapta Credință. ”Sectele” sunt cele care au amăgit mulți oameni și i-au rătăcit într-un pustiu al cărui scop este separarea de Dumnezeu. Aici, cu riscul brutalității, trebuie să fim foarte răspicați.

Nu membrii sectelor sunt cei care trebuie învinuiți, învinuită trebuie învățătura sectelor. Cum spuneam scopul lor final, fie că ele sunt conștiente de această înșelare, fie că nu sunt, este separarea de Dumnezeu. Sectele pot pretinde că îl slujesc pe Dumnezeu dar legătura cu El este tăiată. În ce mod. Prin faptul că eliminând Tainele, rugăciunea către Maica Domnului și către Sfinți, refuzând cinstirea icoanelor și a moaștelor Sfinților, nu mai există legătură directă, personală cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu este un “pricipiu”, este Cel care asigură legătură personală cu toți și fiecare dintre cei care îl mărturisesc în Treimea, ’cea de o Ființă și Nedespărțită”.

Dar aceste eforturi de secularizare a societăților omenești, în veacul ce a trecut și în anii pe care- i trăim, a devenit atac demonic deschis. Vedem în jurul nostru cum stări și noțiuni fundamentale, care au asigurat nu numai continuitatea omenească dar și capacitatea oamenilor de a avea un strop de veselie și mai ales de nădejde, sunt atacate, relativizate și maculate. Familia este sub atac deschis, relația dintre oameni este distrusă, curățenia copiilor este înlăturată. Iar toate aceste abominații sunt prezentate că “eliberări”. Iar în acest context putem vedea ce s-a întâmplat în societățile “atee”. Să ne aducem aminte cum în Rusia sovietică zeci de mii de biserici și mănăstiri au fost închise și distruse. În 1938 în întreagă Rusie mai erau deschise o sută de biserici. Icoanele și moaștele sfinte au fost înlăturate și sute de mii de credincioși au fost uciși cu sălbăticie. Puterea de sus a rămas neclintită, Divinitatea nu a fost micșorată, dar viața oamenilor a fost un infern al pustiiri. Și ar trebui să nu ne lăsăm amăgiți.

Acest secularism demonic și agresiv este tot o religie, este închinarea la demoni. Ce altceva decât închinare la demoni este fuga de realitate prin droguri, elitism, erotism sau consumarism? Ce altceva decât închinare la idoli sunt “concertele” de muzică metalică și cele care induc o stare de isterie colectivă? Și ce altceva decât jertfe aduse demonilor sunt tot mai frecventele crime făcute la concertele pomenite? Ce altceva decât slujire a demonilor este deschisa propovăduire a sodomiei? Trăim vremuri grele și de mare ispita și singura mântuire este credința și atașamentul față de Dreapta Credință, față de Ortodoxie.

Se poate spune că o societate creștină se aseamănă unei cetăți cu ziduri tari și reguli aspre, dar în mijlocul acelei cetății locuitorii pot fi veseli, pot sărbători, se pot bucura. Într-o societate atee zidurile nu mai există, dar în interiorul cetății este groază, disperare și lipsă de sens existențial. Pentru Neamul Românesc aceasta este miza clipei istorice: viață în Ortodoxie sau moartea fără Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să ne ferim de amăgitori” →

George ROCA: Memoria peniței (3) – Ce ne aduce Noul An?

Iată că s-au terminat şi iluminatele serbări de revelion, sărbători prin care pământenii au vrut să demonstreze Universului că pot să facă Pamântul mai sclipitor şi luminos. Aici la Sydney, în jurul Operei House, peste un milion de suflete au avut onoarea şi bucuria să participe la cel mai minunat şi organizat spectacol de întâmpinare a noului an, recunoscut ca fiind cel mai bun de pe mapamond. Focurile de artificii au costat mai mult de cinci milioane de dolari, alte cinci milioane cheltuindu-se pe serbările mării şi ale solului. Au fost construite animale, dragoni şi peşti uriaşi, adevărate opere de artă de mărimea unor ambarcaţiuni, care au evoluat pe apa golfului de lângă Harbour Bridge, parada acestora fiind insoţită de sunet şi lumină. Spectacolul a fost feeric, fantastic şi formidabil! N-am cuvinte!

La sol, în Piaţa Operei s-au perindat cunoscuţi cântăreţi şi formaţii de muzică de toate genurile, dar cea mai minunată performanţă a fost cea a trupei de acrobaţi pe verticala care au transformat acoperişul minunatului edificiu, într-o scenă deschisă. Asemenea unor păianjeni uriaşi, aceştia au executat un dans care a fascinat şi a încântat ochiul, fiind ajutaţi de diferiţi instrumentişti, producători de muzică celestă, plasaţi în diferite colţuri ale faimosului acoperiş.

Nici spectatorii (de seamă!) nu fost mai prejos. În golful Port Jackson, peste care trece faimosul pod numit de localnicii sydneyeni „Clothes Hanger” (Umeraşul de rufe), pe un spărgător de gheaţă – transformat într-un palat plutitor contra a patruzeci de milioane de dolari – multimiliardarul australian, Kerry Packer, i-a avut ca oaspeţi de onoare pe John Howard, prim-ministru al Australiei şi pe Bill Gates. Patronul Microsoft-ului, care după cum spun ziarele, a ajuns, la sfârşitul anului 1999, să aibă o avere personală de o sută de miliarde de dolari, mai mult decât venitul naţional al Greciei. Au mai fost prezenţi pe alte vapoare sau la sol, multimilionarii Lachlan Murdoch, Rene Rivkin si Christopher Getty, prinţul Pavlos al Greciei, prinţul Alexander von Furstenberg, faimosul cuplu de actori hollywoodieni, Tom Cruise şi Nicole Kidman, jucătorul de tenis Pat Rafter, premierul statului australian Noua Galie de Sud (New South Wales – cu capitala la Sydney), Bob Carr, primarul oraşului Sydney, Frank Sartor…

Publicul participant a fost cuminte, la masa de oameni mai-sus-amintită, făcându-se doar unsprezece arestări. A doua zi au fost colectate peste douăzeci de tone de gunoi. Nici morţi, nici răniţi, nici terorişti!

Totuşi, nu numai Sydney a fost singurul oraş, de pe batrânul continent australian, care a sclipit în noaptea de revelion! Au mai fost şi Melbourne, Brisbane, Perth şi bineînţeles, după cum am văzut la televizor, şi alte metropole sau capitale ale lumii. Tot mapamondul a fost în sărbătoare!

Diferenţa de fus orar dintre Sydney şi Bucureşti este de nouă ore, deci când aici s-a trecut în noul an, în emisfera nordică, era încă mijlocul zilei de 31 decembrie… şi acolo se întâmplau lucruri importante pentru viitorul omenirii.

Scandal la Moscova! Tatiana, fiica preşedintelui rus, Boris Elţîn a fost acuzată de corupţie, trafic de influenţă şi luare de mită, pentru însuşirea a milioane de dolari de la firma de arhitecţi şi decoratori elveţieni care au renovat Kremlinul. Situaţie misterioasă, care seamănă aidoma cu înbogaţirea lui Gorbaciov, cel care a vândut România la Malta şi care după ce şi-a îndeplinit misiunea obscură a fost ajutat (de cine oare!?) să câştige milioane de dolari americani din reclamele pe care le făcea la televiziune pentru diferite firme occidentale, un exemplu fiind compania McDonald’s. Acestea or fi recompensele pentru knock-out-ul dat comunismului?

Ţarul vodcilor, Boris Elţîn, cu lacrimi in ochi, a tras o cacialma (oare!?) stăpânilor noii ordini mondiale, predând, de bunăvoie şi nesilit de nimeni (oare!?), puterea statului rus şi preşedenţia, lui Vladimir Putin. Acestuia i-se spune la Moscova „Jeleznîi Kulak”, adică „Pumnul de Fier”, poate şi pentru faptul că este un pasionat al judo-ului. Fără transparenţă, a demonstrat până acum aceeaşi culoare politică pe care o au zăpezile siberiene. După cum menţionează Agenţia France Presse, Dl. Putin a fost un necunoscut până în luna august a anului trecut, când a fost făcut prim-ministru, rămânând şi până în prezent o enigmă a politicii. Născut la Leningrad, în 1955, îşi începe cariera ca spion în 1975, când este trimis de KGB, în RFG pentru a „învăţa” secretele companiei americane de computere, IBM.

Îmi pun întrebarea, oare acest domn Putin o fi având intenţii bune faţă de pacea lumii, sau poate, o fi acel mult trambiţat anticrist care trebuia să-si facă apariţia cam în aceste vremuri? Semnul diavolului 666, îl avem deja, întorcând cifrele neterminatului mileniu al doilea, mileniu care a ţinut doar 999 de ani. Acesta nu a putut să-şi dea duhul până nu a desemnat un nou lider „marii puteri adormite” de la Răsărit! Vom trăi şi vom vedea! Interesantă mi se pare coincidenţa de nume cu călugărul de tristă faimă, Rasputin, cel care a distrus monarhia rusă şi a impins ţara spre haos şi ruină ca să ajungă mai-apoi în mîinile revoluţionarilor roşii. Putin şi Ras-Putin (…parcă am zice „popit” şi „răspopit”!!!) crează enigme şi dau bătăi de cap celor care studiază evoluţia şi biografia acestor două personaje istorice. Ciudat este şi faptul că singurul război, de la începutul aşa-zisului nou mileniu, este cel dus de ruşi în Cecenia, avându-l ca arhitect tot pe domnul Pumn de Fier. Poate totuşi va fi un conducător bun şi va consolida relaţiile cu ţara noastră dându-ne înapoi Bucovina, Basarabia, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor, tezaurul, pe patriotul Ilie Ilaşcu şi retrăgând în totalitate Armata a XIV-a din Transnistria.

Mi se pare interesantă schimbarea de optică a comunităţii internaţionale faţă de România. Ne-am trezit dintr-o dată ajutaţi şi cu mult-doritele împrumuturi financiare în buzunar. Ajutorul dat ţării noastre să fi fost generat de premoniţiile schimbărilor recente de la Moscova? A vrut cumva occidentul să închidă ruşilor coridorul de trecere prin Balcani şi limitarea sferei de influenţa a acestora. Dacă e aşa, trebuiau să o facă de mult, atunci am fi intrat şi noi cu dreptul în Europa!

Odată cu terminarea anului au intrat şi teroriştii în concediu. Mare a fost bucuria noastră atunci când am auzit că extremiştii islamici din Kaşmir, cei care au terorizat o săptămână întreagă pasagerii avionului companiei „Indian Airlines”, au eliberat toţi ostaticii. Chiar şi indienii au fost mai inţelegatori cu fraţii lor pakistanezi (şi vice-versa), nemaiameninţându-se unii pe alţii cu bombele lor atomice. În Orientul Apropiat s-a făcut, deasemenea, linişte de sărbători, palestinienii lăsând pietrele să se odihnească iar vecinii lor israelieni închizând în magaziile armatei grenadele lacrimogene şi gloanţele de cauciuc!

Y2K, sindromul anului 2000 din microchips-urile computerelor, nu a lovit prea tare. În afară de câteva cazuri minore, s-a intrat în noul an fără incidente sau accidente. Totuşi îmi pun întrebarea, dece s-a făcut atâta caz de acest fapt, dece s-au cheltuit la nivel mondial atâtea miliarde şi în buzunarele cui au intrat aceste sume? Cui a folosit Y2K? Jale mare pe Wall Street ! Faimoasa bursă din New York îşi pierde echilibru şi ajunge la cel mai scăzut nivel al ultimilor doi ani, trăgând după ea, conform principiului dominoului, şi restul instituţiilor de acest gen din celelalte ţări. Acţionarii sunt cuprinşi de disperare. Se discută reaşezarea dobânzilor bancare.

După atâtea surprize cu care a început anul 2000, prevăd că acesta va excela în evenimente de primă mână, nemaiîntâlnite, care vor afecta viitorul omenirii. Nici în prezent, dezastrele şi calamităţile, nu ocolesc lumea! Din Australia până în Norvegia, vedem trenuri ciocnindu-se, din America până în Asia, vedem flora şi fauna distrusă de incendii, vedem inundaţii în Europa sau mareele neagre create de petroliere scufundate, vedem foamete în Africa, India, în Timorul de Est, vedem… trăiască zvonacii, răspândacii, presa, televiziunea şi… Internetul!

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (3) – Ce ne aduce Noul An?” →

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică

Meditație asupra celor trei volume “ Sapienticele“ de dr.Augustin Ostace

Arta reprezintă o modalitate de cunoaștere a realității, a vieții materiale și spirituale, având prin aceasta o funcție cognitivă marcată. Insist prin faptul că scriitorii, oamenii de artă trebuie să cunoască viața pentru a pătrunde cât mai adânc în ea, pentru a trasmite celor ce o receptează o imagine cât mai adecvată, ajutându-i și pe ei să înțeleagă mai bine realitatea prezentă sau trecută, exterioară sau interioară. Noțiunile de adevăr artistic, veridicitate, realism sunt folosite drept criterii de apreciere în judecata de valoare, măsurând astfel totodată importanța funcției sociale a artei, cea de a înrâuri asupra oamenilor într-un sens determinat.

Nu se mai poate vorbi oare de reflectare în cazul operei de artă? Dacă ne mărginim la copierea plată a realității, dacă ne îndreptăm doar asupra laturii exterioare și superficiale a lucrurilor nu este de mirare ca rezultatele artistice să fie slabe, iar termenul însuși să fie compromis.

Aceste gânduri mi-au venit citind volumul unu “Sapienticele “ de Augustin Ostece , făcând parte din vastul ciclu “Era sitemelor filozofice- Filozofia Literaturii/ wiii.43” care cuprinde o paletă policromă de poeme având obsesiv întrebarea “De unde vii, tu?/Tu! Specie stacojie//Purtat[-n oscilantul mers/ De dreapta `natomie!… “ Încă de la început autorul în prefață specifică că întreg volumul este o încercare poeto-filozofic? Întrebare sub care se desfășoară toate poemele despre Sapiens,”la cub și la pătrat “, în toate ipostazele pune întrebarea și răspunde “Eliberat methanogenic “, ipostaziere ce duce la “ trăitoare gânduri…“. Micropoemele sunt concentrații de întrebări și răspunsuri în ultimele versuri conținând explicații despre “Ființa indirectă “ din “Marea Poezie a Culturii. “ Descoperim în volum și, chiar, poeme fluviu în care se încearcă un răspuns la obsesiva întrebare prin răspunsul “Eredității de caractere dobândite.. “ Poemele sunt încărcate de neologisme din tehnică, medicină, antropologie, biologie etc, etc. prin care se încearcă să construiască o biografie a omului.Aceași situație o găsim și în volumul II și III, unde descoperim întrebarea “Încotro, Sapiens?/Tu! “

“Sapienticele “ lui Augustin Ostace îmi aduce aminte de “Ponticele “ lui Ovidiu, autorul Sapienticelor este exilat în Germania modernă pe când Ovidiu a fost exilat în sălbaticul Tomis. Dacă pentru Ovidiu exilul a fost prilejul involuntar al unei astfel de instauratio. A devenit prin Pontice, mai degrabă fără voia lui, cauza primă și imaginea eternă a unei poezii a exilului, a înstrăinării, a despărțirii brutale și definitive de un topos originar și paradiziac. E drept, Ovidiu încercase la începuturile lui lirice, în poezia erotică, o anume inovare în raport cu tradiția – în Ars amatoria, pentru întîia oară în istoria poeziei latine, un mare poet cînta programatic nu atît marile doamne ale curții, nici măcar curtezanele de lux, ci de-a dreptul fetele și femeile plebei, declarîndu-se poet al celor săraci, fiindcă pe ei îi iubește: „Pauperibus vates ego sum, quia pauper amavi“. (Acest quia pauper amavi va fi preluat peste nouăsprezece secole, ca titlu al unui important ciclu de poeme din 1919, de către Ezra Pound – în pseudotraducerile lui din Girart Bornello, Guilhem de Peitieu, Cerclamon și alți trubaduri și jongleri, de asemenea rapsozi și practicanți ai unei iubiri a marginalilor.) Pentru Augustin Ostace autoexilarea este o modalitate de a explora sistemele filozofice prin întrebări privind evoluția omului, al rolului acestuia pe pământ, în “Visatele plaiuri, robitoare minuni… “ În cele trei volume ale lui Augustin Ostace n-a uitat că de fapt în cazul artei este vorba de o reflectare sui-generis, că specificitatea ei este sensibil marcată de caracterul ei complex și indirect.

Poemele lui Augustin Ostace ne dezvăluie un creator frământat de multe feluri de neliniști. Acestea vin din ce a ce ochiul conștiinței cercetează în adâncul provenienței faptelor de-alungul mileniilor. Dar, considerate în substanța lor ultimă, acestea sunt altoite toate pe instictul de conservare al animalului.Toate sunt forme variate la nesfârșit ale fricii și dorinței de a afla adevărul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică” →

Elena BUICĂ: Farmecul scrisorilor de odinioară

La aniversarea zilei mele de naștere, am primit o scrisoare ca cele de odinioară și abia atunci mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit scrisorile pe care le găseam după așteptări încărcate de emoţie, la cutia poştală sau aduse de poștaș la poartă. Mi-a fulgerat gândul la cutia cu scrisori și teancul cu frumoasele ilustrate primite de părinții mei în anii tinereții, legate cu o fundă roz. Erau scrisori și ilustrate păstrătoare de dragi amintiri, cu o caligrafie impecabilă, așa cum astăzi nu mai primește nimeni de la cei plecați în stațiuni sau în lungi călătorii, nici chiar atunci când sunt strămutați în alte țări.

În secolul XIX, scrisorile încă se scriau de mâna. Mi-amintesc cu drag de anii adolescenței, când scriam scrisori de dragoste la rugămintea colegelor de școală, încurajată de răspunsurile băieților care prindeau aripi. Păstrez și acum în minte frumuseți duse pe apă timpului fără întoarcere, precum tabloul în care un cuplul de îndrăgostiți se isca o ceartă și spunând că se despart „definitiv”, își luau teancul de scrisori ca să și le înapoieze, își dădeau întâlnire la o cofetărie și se întorceau acasă împăcați și mai fericiți, uneori și cu cereri în căsătorie. Nici nu mai știu cum a trecut timpul, dar știu că scrisorile mele, de acum aprximativ 60 de ani, se odihnesc într-o frumoasă cutie, așteptănd cu răbdare să le măngâi cu privirea și cu inima.

Scrisorile au dăinuit multe secole, formând o adevărată istorie a scrisului. În zilele noastre, internetul le-a adus moartea rapidă, sub ochii noștri, încât, acum ni se par că aparțin preistoriei. Mi se pare un veac decând n-am scris și n-am primit o scrisoare așa cum au fost acelea primite până la apariția internetului. Prin internet primesc comunicări pe spaţii restrânse, într-un rapid schimb de replici, multe din ele convenținonale și distanțe, în care cuvintele sunt prescurtate, iar frazele cu sentiment sunt înlocuite cu emoticoane. Se spune că, decând scrisul de mâna a fost abandonat, a dispărut și încărcătura emoțională dintre rânduri. Astfel, oamenii parcă s-au retras în sine și comunică pe scurt prin SMS-uri, pe facebook pe twitter, pe skype şi altele pe care eu nici nu le ştiu. E o însingurare pe care aproape nu o mai conștientizăm, fiind complet absorbiți de grija de a ține pasul cu iureșul prefacerilor.

Simt lipsa acelor acelor scrisori de odinioară de tip familial în care găseam căldura unor relații foarte apropiate, cordiale, un conținut așezat pe hârtie după o oarecare chibzuială, scrisori cu notă personală, având adresări cu forme intime, cu mult bun gust și stil, cu o conotație afectivă, cu puterea de a schimba uneori viața. Parfumul, frumusețea și grația scrisorilor de odinioară aduceau cu ele aerul romantic. Într-un anume fel, scrisorile aveau și un rol educativ, te obligau să întăreșți spusele, să scrii coerent, ordonat, îngrijit , ca să poată fi bine înțelese.

Din mai multe prototipulri de scrisoare, îmi amintesc în special, pe acela al scrisorilor țăranilor noștri, cu formule care trebuiau respectate strict, impuse de regulele nescrise, ca pe o lege supremă. Scrisorile începeau cu formulă de adresare: „Dragii mei parinți și frați” , apoi un salut-tip urare: „În primele mele raduri de scrisoare vă spun că sunt bine sănătos, care sănătate v-o doresc și dumneavoastră, de la mine și de la bunul Dumnezeu, că e bun și mare”. Urmau apoi date despre vreme: „Să știți că pe aici e iarnă grea”, apoi cuvinte spuse din inima care aveau puterea uimitoare să emoționeze, chiar și atunci când erau scrise de neștiutori de carte, prin intermediul altei persoane. Un model strălucit al unei astfel de scrisori este cunoscută poezie a lui George Coșbuc „O scrisoare de la Muselim Selo” din care reproduc începutul și ultimile două strofe, foarte emoționante: „Măicuţă dragă, cartea mea/ Găsească-mi-te-n pace!/ Pe-aici e vânt şi vreme grea/ Şi-Anton al Anei zace/ De patru luni, şi-i slab şi tras,/ Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,/ Că numai oasele-au rămas/ Şi sufletul dintr-însul.//(…) Mă doare-n piept, dar nu să ţip,/ Şi-aşa mi-e dor de-acasă,/ Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip/ Că vodă nu mă lasă./ Dar uite, nu e nu ştiu cât/ O lună chinuită,/ Şi-o să te strâng de după gât,/ Măicuţa mea iubită//(…) Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,/ Iubească-ţi-l pământul!/ Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,/ Şi-mi ţîn acum cuvântul./ Să te mângâie Dumnezeu,/ C-aşa e la bătaie/ Şi-am scris această carte eu,/ Căprarul Nicolae.//”

Fie că sunt scrise de om cu înaltă școală, precum corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, sau dictate de un neștiutor de carte, precum Ion din citatul de mai sus, scrisorile pot avea putere uimitoare, cuprinzând cuvinte scrise din inimă, cuvinte care au puterea să schimbe viața uneori, ca și cum ai păși pragul altei lumi. În comunicarea prin viu grai, nu de puține ori, persoanele mai emotive nu își găsesc cuvântul potrivit pentru a-l transmite, așa cum o fac în scrisori. De aceea, scrisorile familiale, c și alte forme de literatură memorialistico-epistolară au fost Continue reading „Elena BUICĂ: Farmecul scrisorilor de odinioară” →

Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele

Personalitate emblematică a artelor românești contemporane, iubit și iubitor de oameni, Horațiu Mălăele se afirmă ca actor de teatru, film, radio și televiziune, scenarist, regizor de teatru și film, desenator, caricaturist și scriitor. Până în prezent a interpretat zeci de roluri pe scenă și pe marele ecran, a montat douăzeci de piese, a regizat filmele „Nunta mută” (2008) și „Funeralii fericite” (2013). A fost încununat cu numeroase premii pentru cea mai bună interpretare, cel mai bun actor, regie, cel mai bun spectacol, originalitate, excelență, premiul special al juriului la festivaluri de teatru și nu mai puțin de trei premii UNITER.

În domeniul literar a debutat cu „Rătăciri” (2012), volum lansat la Târgul de carte din „Rătăciri” după cum declară autorul însuși: „măsoară subiectiv existența mea. Este o carte a amintirilor despre Tehomirul copilăriei mele, cald și nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi și bețivi, olteni adevărați din stirpea lui Minulescu”. Epuizată la lansare, „Rătăciri” mai conține și „vorbe în vânt”, după cum cu autoironie își califică Mălăele panseurile, constatările, învățăturile de viață. Dar și însemnări admirative despre personalități care i-au marcat cariera, precum și amendarea prin discreditare a nedemnilor. Această carte te face să simți revolta contra trecutului întunecat (al României n.n.) redată prin înțelepciunea naivă a țăranului oltean, suferința copilului care și-a pus amprenta pe artisul celebru. Ca tezaur lingvistic, e o dovadă a mândriei sale gorjenești.

„Tehomir” este o bijuterie literară care și din punct de vedere grafic arată ireproșabil. Coperțile albe, cu schițele în peniță ale autoportretului autorului, au două clapete. Pe prima, Mălăele se adresează cititorului: „Dacă din întâmplare sau cu interese vei umbla desculț prin aburul acestei povestiri, vei auzi o chemare tainică și dureroasă, ca un îndemn la împăcare. O muzică venită de dincolo de pasiunea vieții și vremelnicia lucrurilor, ceva dureros de tainic, lacrima trecutului, nostalgia”.

Pentru mine, citadină din naștere și vocație, lectura cărții „Tehomir” a fost o delectare artistică la cel mai înalt grad prin dezvăluirea lumii de vrajă a satului gorjean. M-a captivat de la prima la ultima pagină. Non multa, sed multum! Esențele tari se țin în recipiente mici, iar parfumul lor ne urmărește obsesiv transpunându-ne pe un tărâm mirific. Mălăele are autenticitate și candoare, scrie o proză poetică în care se manifestă nu numai ca literat, ci și ca pictor acuarelist, ca regizor al filmului naturii dezlănțuite, cu personaje vii pe care le vezi aievea. Săteni care vorbesc puțin, suferă de o românească resemnare, au gestică grăitoare, cred în eresuri, fantazează, se tem de Dumnezeu și încearcă să-i îmbuneze urgiile.

Paginile sunt scrise cu cerneala sufletului, oamenii, zugrăviți cu pensula iubirii, întâmplările smulse din durerile istoriei: cedarea cu sila a pământului, arestările, schingiuirile, colectivizarea impusă cu forța. Moșu’ -bunicul autorului- îi vorbește pământului: „De mi te-o lua, tu tot al meu rămâi!” Împotriva securiștilor, slugilor regimului totalitar, cuvintele se încrâncenează, scuipă și disprețuiesc trezind o scârbă fizică.

„Tehomir” este o carte multidimensională. Ea e clădită nu numai în spațiu și timp, ci și din culori, mirosuri, sunete. Actuala pandemie i-a amintit autorului de carantina de trei luni petrecută în paradisul copilăriei, la bunicii mamama și moșu’, în satul Tehomir (în traducere din slavonă: „liniște și pace”). Și-a așternut amintirile într-o proză de un lirism emoționant până la lacrimi. Descrierea casei țărănești, a dezlănțuirii naturii într-un potop biblic, zgomotele demne de o bandă sonoră de film, obiceiurile și tradițiile populare, plantele medicinale, păsările cântătoare, cadoul dragostei nemărginite, exprimată în fapte și lucruri, mărețe sau neînsemnate dar importante, toate s-au gravat pe veci în memoria copilului de altădată. Împărtășite plastic cititorului, ele reînvie un trecut, oameni dispăruți, unii iubiți, alții disprețuiți din revoltă contra nedreptății.

Episoadele „trecerilor”, reale și imaginare, sunt toate de domeniul antologiei cinematografice: șatra țigănească, circarii cu orchestră, clovni, catalige, jonglerii și animale, cioclii-servitori ai noului regim scormonitori ca șobolanii. Acestora, fantezia copilului ce va deveni creator, le alătură imaginea -desprinsă dintr-o revistă veche- a palatului regal care plutește deasupra satului.

Avea 12 ani. Știa deja să aprecieze autenticul și frumosul. Chiar și cel feminin, al Anei cu părul lung și blond, misterios dispărută. Descrierea primei tresăriri și a primei decepții devine sublimarea copilăriei în adolescență „Cheia acelei seri încuiase definitiv ușa copilăriei. Doamne al știutului și întâmplării, dă-mi aer și putere să pot fugi în ziua de ieri și în toate zilele mele de dinaintea acestui cutremur”. Graiul, cel gorjean cu verbe la perfectul simplu, dă textului culoare și autenticitate, iar asociațiile de cuvinte surprind prin frumusețea și originalitatea lor poetică.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele” →