Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală

Miorița a fost înțeleasă greșit pentru că s-au făcut multe erori metodologice, iar concluziile savanților s-au bazat pe păreri. Printre multele greșeli, s‑a crezut fără temei că mioara ar fi un oracol ce îi prevesteşte ciobanului viitorul şi îi spune ce să facă pentru a se apăra. Nu s‑a observat că mioara nu se încadrează în funcţia unui oracol. Ciobanul o întreabă de ce nu‑i mai place iarba. Nimeni nu o întreba pe Pythia dacă îi plăcea mâncarea. Oracolul de la Delfi nu spunea nimănui exact ce avea să se întâmple şi nicidecum ce anume să facă. Mioara este termenul concret într‑o metaforă, care simbolizează ceva abstract. O să vedem ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Câinele de care vorbeşte mioara este o altă metaforă, care simbolizează altceva. Vom vedea ce. Vorbele mioarei nu se referă la o realitate concretă, ci la o experienţă psihologică, prezentată sub formă alegorică. Mioara îi spune ciobanului să‑şi cheme un câne, cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc (versurile 40‑42, în varianta Alecsandri). Deci cel mai… dintre mai mulţi. El are câini mai bărbaţi (v. 21), la plural, şi spune: Să‑mi aud cânii (v. 58). De ce să‑şi cheme numai un singur câine şi nu toţi câinii pe care îi are? E ştiut că nici cel mai puternic câine nu îşi poate distribui atenţia ca să facă faţă la doi adversari. Câinii sunt eficienţi în haită. Dacă ar fi fost vorba să se apere, mioara i-ar fi spus să își cheme toți câinii. Câinele aici nu are menirea să îl apere, ci este un simbol pentru o bine‑cunoscută realitate psihologică. Cercetarea anterioară nu a observat că dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter‑egoul său, la fel cum Virgiliu e alter‑egoul lui Dante sau Mefisto e alter‑egoul lui Faust şi al lui Goethe. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numeşte Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Nimic în Mioriţa nu este realitate, ci fantezie poetică. Totul în Mioriţa e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălţătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie profundă și înălţătoare? Ciobanul din Mioriţa nu este o persoană concretă, care să fi trăit cândva cu adevărat, ci e un personaj literar imaginar idealizat. Ciobanul este un exponent al bunătăţii şi perfecţiunii omului în general, un erou din mitologia pre‑creştină a ciobanilor, la fel ca eroii din alte mituri antice. Confundarea mitologiei arhaice din Mioriţa cu acţiunea din Baltagul, sau cu alte crime asemănătoare de la tribunal, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Mioriţa nu prezintă o crimă, ce s‑ar fi petrecut cândva prin Carpaţi, ci un ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Cele mai vechi variante ale Mioriţei sunt colinde din Transilvania, ce se cântă la casa fiecărui ţăran, în fiecare iarnă, ca să îi ureze belşug în anul ce vine. Colindătorii nu urează nimănui să fie ucis.

La o lectură neatentă, Mioriţa dă impresia că ar fi o naraţiune care povesteşte ceva ce s‑ar fi întâmplat în realitate, într‑un spaţiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului şi este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic paradisiac şi astrele de pe cer sunt metafore pentru raiul ce este în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriţei amestecă imagini interne şi imagini externe, cu aceeaşi virtuozitate derutantă ca şi la Petrarca, la Eminescu sau alţi mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracţiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii şi ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, ce conţin aceleaşi procedee literare ca în Mioriţa.

Frumuseţea peisajului geografic din Mioriţa simbolizează metaforic frumuseţea şi armonia sufletească a ciobanului. Peisajul din versurile Mioriţei îmbină peisajul din Carpaţi şi cel sufletesc cu o desăvârşită măiestrie. Tot ce pare că s‑ar petrece în jurul ciobanului se petrece, de fapt, în inima lui şi se adresează inimii noastre. Spaţiul mioritic este atât cel ce se poate vedea cu ochii şi poate fi reprodus într‑o fotografie, cât şi cel pe care îl putem simţi doar cu inima şi este deja reprodus în versuri. Mioriţa poate fi înţeleasă ca un imn închinat omului şi naturii, ce arată înalta măsură a capacităţii omului de a se minuna de măreţia naturii. Am arătat în carte că Mioriţa poate fi înţeleasă şi ca un ghid spiritual de înălţare în cele mai înalte sfere ale poeziei şi ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreţia naturii şi a Mioriţei după măsura atenţiei pe care o acordăm versurilor şi după puterea cugetului nostru. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracţiuni luminoase, poezie sublimă şi o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Fiecare poate vedea într‑o poezie, ceea ce poate vedea. Iar ce nu poate vedea, nu poate.

Strămoşii ne‑au lăsat moştenire o vastă literatură orală, în versuri şi în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi, astăzi, prea îngâlviţi cu cultură modernă şi ahtiaţi după bunuri materiale, lăsăm să se aştearnă praful pe moştenirea primită din vechime, iar unii chiar dau cu noroi în Mioriţa, ba chiar şi în Eminescu, şi în tot ce avem mai valoros. Petru Ursache scria despre felul în care receptăm noi Mioriţa: „Merităm lecţia. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenţia, civilizat şi discret, asupra propriului tezaur cultural şi artistic”.

Avem datoria să repunem Mioriţa pe piedestalul pe care au pus‑o traducătorii şi cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste 2000 de variante sunt capodopere. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Fiindcă ar fi editată în prea multe volume? Avem o datorie morală faţă de strămoşii care au creat Mioriţa şi ne‑au lăsat‑o nouă şi lumii întregi. E o datorie faţă de civilizaţie, să împărtăşim tuturor bogăţia culturală a străbunilor noştri, aşa cum împărţim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt Luceafărul lui Eminescu şi Mioriţa. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea naţională, unitatea etnică şi trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul şi din afara ţării. Ne regăsim în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creaţiilor sale literare, culte şi populare, cât şi a credinţelor sale. În primul rând, credinţa în tine însuţi ca individ şi credinţa în poporul din care faci parte. Credinţa în valorile morale şi culturale româneşti, bine recunoscute în Occident.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (1)

Argument: La venerabila vârstă de 80 ani, când mulți dintre semenii mei se gândesc preponderent la eternitate, eu încă mai simt chemarea și fiorul versurilor frumoase și imboldul de le analiza critic, așa cum am învățat cu mulți ani în urmă la facultate, iar apoi în calitate de profesor de limba și literatura română. Mi-am regăsit această pasiune nestăpânită comentând poezii și poeme apărute în diferite reviste literare on-line, precum Confluențe Literare, Logos și Agape, Armonii Culturale, Parnas XI etc. Aceste creații literare, distribuite de autorii lor pe Facebook, mi-au oferit plăcutul prilej de a le analiza și a le comenta, făcându-mă să retrăiesc clipele minunate petrecute odinioară la clasă în fața elevilor mei. Unii autori au găsit utile comentariile mele și chiar mi-au răspuns, fiecare în felul său, de cele mai multe ori exprimându-și gratitudinea. Am avut și am în continuare o comunicare valoroasă cu poetul Corneliu Neagu, profesor universitar emerit al Politehnicii din București și om de știință recunoscut.

Consider că dialogurile noastre literare pot constitui un model nou de comunicare poet-critic literar, în folosul tuturor acelora care îndrăgesc poezia și literatura română, sub toate formele sale.

Consemnat, Tatiana Doina Popovici

Dialoguri literare – partea întâia

În această primă parte a dialogurilor literare, am ales trei poeme ale lui Corneliu Neagu.

TUNETUL

(Armonii Culturale, 05.07.2020, http://armoniiculturale.ro/2020/07/05/tunetul/)

Tunetul căzut din norul strâmb

mi-amintea că încă este vară ,

luna prinsă-n colţul unui dâmb

cobora pe umbra de la scară.

Dar deodată, parcă din senin,

dinspre munţi venea o vijelie

aducând cu ea numai venin

peste aşteptarea mea târzie.

Şi în roata vântului cuprins,

auzeam urări venind din flintă

în adâncul gândului desprins

din zăpezi căzute peste nuntă.

Am simţit cum cerul se rupea

peste umbra ei întârziată,

vântul peste umăr îmi striga:

nu se va întoarce niciodată!

Tatiana Doina Popovici: „Tunetul” este o elegie în care eul liric , deși în plină vară, simte rotirea anotimpurilor și, odată cu această rotire, Selena, tânăra și frumoasa vestită pentru iubirile sale, dispare. Această trăire este puternic subliniată de fenomenele naturii: tunet, vijelie, vânt, zapezi , cer. Întregul cosmos participă la furtuna sentimentelor eului liric, care nu este altceva decât vocea poetului. In general, eul liric vorbește în numele tuturor. De aceea mulți dintre noi, cititorii, ne regăsim în majoritatea poeziilor. De data aceasta cred că autorul vorbește în nume propriu. Simțind trecerea timpului, crede că Selena nu „nu se va întoarce niciodată”. Eu cred ca da. Sentimentele nu sunt dictate de vârstă , ci de trăiri ale sufletului pe care nu le putem explica. Observam că , așa cum se întâmplă la marii creatori, natura participă la starea sufletească a eului liric. Tunetul trezește spaima, vijelia arată un suflet răscolit de amintiri, iar vântul anunță schimbarea anotimpului. Întregul text este construit din imagini motrice și auditive, singura imagine vizuală se refera la „zapezi” ce sugerează puritatea. Cromatica este înviorată de albul zăpezilor. Un rol aparte are „umbra” devenită metafora pentru retragerea discretă a Selenei. Autorul mă surprinde de fiecare dată cu abordarea aceleași teme – iubirea – surprinsă în raport de trăirile personale. Așa cred. Iată de ce: în tinerețe (aveam 28 ani) am cochetat cu poezia. Șeful Colectivului de antropologie din cadrul grupului nostru de cercetare de la Academia Română, profesorul Horia Dumitrescu a citit versurile mele și a spus ca nu sunt credibile pentru că eu nu iubesc, sunt potrivite, mai degrabă, ca texte de romanțe. Lucru care s-a dovedit a fi real. În cazul dumneavoastră, domnule Corneliu Neagu, se poate vorbi despre poezie. Vă recomand evitarea pleonasmelor.

Corneliu Neagu: Comentariile dumneavoastră, distinsă doamnă Tatiana Doina Popovici, sunt întotdeauna o revelație majoră pentru mine. În conținutul lor regăsesc, de multe ori, interpretări care dau lumină suplimentară versurilor mele. Prin aceste interpretări, dumneavoastră reliefați, cu răbdare și migală, o mulțime de mesaje la care nici chiar poetul nu s-a gândit. De fapt, în opinia mea (spusă și cu altă ocazie), poetul nu lucrează după un plan, precum inginerul (deși eu sunt, în primul rând, inginer !) Categoric nu ! – poetul este învăluit de karma muzei sale și se lasă purtat prin spațiu și timp fără să știe, de la început, unde va ajunge, sau cum se va termina poemul său. Criticul, privind din afară, cu mai multă detașare, desigur, poate surprinde ceea ce poetul nici n-a întrevăzut că poate sau vrea să spună. De aceea vă mulțumesc, din nou, pentru această frumoasă analiză literară, care poate fi de folos nu numai cititorului neavizat, ci și creatorului. Mărturisesc, cu regret, că nu am găsit pleonasmul la care vă referiți. Dar îl puteți semnala direct, iar eu vă voi mulțumi pentru serviciul făcut. Fără resentimente, ca între oameni cu educație aleasă. Vă mulțumesc foarte mul!

TIMP ȘI DESTIN

(Confluențe Literare, 17.07.2020, https://confluente.org/corneliu_neagu_1594957999.html

O, cum se duce timpul pe căile astrale

și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,

lăsând-ne în gene repere ancestrale

să jaloneze calea urmașilor ce vin.

Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele,

fără să știm, anume, ce fi-va după noi,

călătorind cu gândul spre neștiute stele

la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.

N-ajunge nici lumina acolo unde gândul

ne poartă într-o clipă prin spațiul infinit,

să ne aducă taina ce-a zămislit Cuvântul

la marginile lumii în timp nedefinit.

Cuvânt-dumnezeire, ce arde ca o torță

în sufletele noastre, orfane pe pământ,

ca să primim în cuget nemuritoarea forță

din veșnicia sacră a Duhului Cel Sfânt.

Tatiana Doina Popovici: Poet, om de știință, atent la tot și la toate, profesorul Corneliu Neagu este un punct de reper în viața culturala contemporană. Cu graba creatorului de a realiza cât mai mult, în timpul cel mai scurt, autorul Corneliu Neagu îmi amintește de un interviu în care profesorul Neagu DJUVARA (ce coincidență de nume) preciza reporteriței că după 80 de ani aproape că nu mai doarme pentru că nu i-a mai rămas timp sa spună câte încă mai are de spus. Sper să nu se supere domnul profesor, dar de multe ori l-am comparat cu Neagu DJUVARA

Am făcut acest preambul deoarece „Timp și destin” este o elegie în care eul liric își exprimă sentimentele de tristețe simțind cum trece timpul „pe căile astrale”. Curgerea timpului transmite caracterele eredității care marchează: „calea urmașilor ce vin”. Strofa a doua subliniază curgerea vieții „fără sa știm, anume, ce fi-va după noi”. Aceasta topică inversă accentuează nesiguranța îndeplinirii misiunii pe pământ. Ultimele două versuri ale strofei a doua sugerează evoluția sau involuția unui destin care călătorește într-un univers necunoscut.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (1)” →

George ROCA – REMEMBER: O VIZITA LA MUZEUL „IOSIF VULCAN”

În urmă cu câteva luni am vizitat Oradea, oraşul copilăriei mele. L-am găsit mai curat, mai vesel şi mai emancipat. Oamenii locului se bucură în continuare de accesul la cultură, reprezentat prin aşezăminte de tradiţie, precum trei teatre, o filarmonică, nenumărate cinematografe, muzee, galerii de artă, biblioteci. Universitatea din Oradea este binecunoscută atât în ţară cât şi dincolo de hotarele perimetrului naţional, de unde mulţi studenţi vin să studieze. Pe stradă se vorbeşte frecvent nu numai româna şi maghiara, ci şi germana, engleza şi franceza, subliniind tradiţionala imagine cosmoplită a vechiului târg. De asemenea în oraş funcţionează bine cunoscuta Academie de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), care la numai 12 ani de la înfiinţare are o armată de membrii de valoare, literaţi, artişti, oamenii de ştiinţă, dascăli universitari, personalităţi marcante din peste 30 de ţări ale lumii. Pe parcursul istoriei, oraşul a fost cunoscut sub mai multe nume, precum Varadinum – denumire latină rămasă încă din 1584, care mai apoi s-a transformat ba în Oradea Mare, ba Grosswardein, ba Nagyvárad, ca apoi să se oprească la toponimul simplificat, Oradea.

Am ţinut să subliniez calităţile culturale acestei urbi deoarece încă din vechi timpuri în creuzetul acesteia s-a produs o cultură de calitate. Pe aici s-au perindat mulţi oameni de seamă, care şi-au însemnat trecerea cu urme de aur pe floasterul (caldarâmul) oraşului de pe malul Crişului Repede. Pe aici şi-a primblat paşii debutului Mihai Eminovoci, un tânăr poet de 16 ani care mai târziu a devenit luceafărul poeziei româneşti. Abia sub poezia „De-aş avea”, publicată în revista locală „Familia” (nr. 6, la 25 februarie/9 martie 1866) semnătura acestuia devine „Mihai Eminescu”, primind astfel botezul literar al directorului revistei, orădeanul Iosif Vulcan, persoană cunoscută în epocă pentru actele de mecenat şi pentru ataşamentul la idealurile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria.

Debutul lui Mihai Eminescu în revista „Familia” a fost urmat în acelaşi an, la 15/27 mai, de apariţia poeziei „O călărire în zori”. La 16/29 iulie i-a mai apărut „Din străinătate”, iar la 14/26 august „La Bucovina”. A urmat la 11/23 septembrie „Speranţa”, iar la 16/28 octombrie „Misterele nopţii”. În cinci numere consecutive din octombrie şi noiembrie, „Familia” l-a mai publicat pe Eminescu şi ca traducător, cu nuvela „Lanţul de aur”, tradusă după suedezul Adam Onkel. Mulţi poeţii şi scriitori români au fost promovaţi şi ajutaţi de marele Vulcan, la rândul său un mare producător de literatură de calitate. Printre aceştia Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Revista „Familia” a fost mărturie a unor evenimente importante: războiul pentru independenţă şi mişcarea memorandistă. Pentru meritele sale, Iosif Vulcan, a rămas înscris în cartea de aur a oraşului Oradea, fiind cinstit precum se cuvine, cu o statuie, o stradă şi un muzeu care îi poartă numele.

Muzeul memorial „Iosif Vulcan” a fost inaugurat în anul 1965 cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui veac de la apariţia revistei „Familia”. Este situat în centru oraşului pe o stradă cu acelaşi nume, foarte aproape de malul Crişului Repede, de care îl desparte doar un mic parc unde se află şi statuia marelui cărturar român. Cladirea a fost construită pe la sfârşitul secolului al IXX-lea, fără etaj, doar cu un subsol boltit, posibil la origine, fostă cramă a casei, unde funcţionează în prezent un mic teatru-restaurant, „Evergreen”, proprietatea talentatului actor orădean Daniel Vulcu şi unde joacă actorii renumitei trupei „Iosif Vulcan”. În această sală l-am admirat în toamna anului 2003, în cadrul Festivalului de Teatru Scurt, pe Florin Piersic Jr. (laureat al premiului UNITER) într-un spectacol de zile mari numit „Sex, Drugs & Rock and Roll” de Eric Bogossian.

Atunci am aflat că clădirea principală este destinată în exclusivitate muzeului. Aceasta se compune dintr-un vestibul, cinci săli expoziţionale şi dependinţe. Încăperile au găzduit în perioada 1896-1906, locuinţa lui Iosif Vulcan şi redacţia revistei „Familia”.

Prima sală cuprinde documente care ilustrează viaţa şi activitatea editorului. Acolo vom face cunoştinţă cu scrieri despre locul unde s-a născut acesta, despre familia sa şi şcolile urmate. Într-o vitrină vom găsi informaţii relevante cu privire la activitatea sa publicistică, începuturile editării revistei „Familia”, cărţi publicate, printre care lucrarea istorică „Panteonul Român”, volumul de poezii „Lira mea”, romanul „Ranele naţiunii”, piese de teatru, note şi comentarii literare, marturii importante al evenimentelor istorice ale acelor vremuri, precum războiul de independenţă. Într-o altă vitrină vom găsi o seamă de informaţii despre acţiunea memorandistă care a avut loc în Transilvania şi Banat, între anii 1887-1895, mişcare care a dus o luptă viguroasa împotriva politicii de deznaţionalizare a românilor de către autorităţile maghiare. Printe semnatarii memorandumului (scris în trei limbi şi depus depus la 1 iunie 1892 la cancelaria Curţii imperiale din Viena) îi recunoaştem pe George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani, Iuliu Coroianu, Ioan Raţiu şi alţii.

În cele trei săli dinspre stradă se află expus mobilier original din locuinţa familiei Vulcan, precum un birou din lemn de esenţă nobilă cu entarsii, scaune stil, canapele şi obiecte de epocă, sfeşnice, un orologiu de perete, tablouri, rame cu fotografii şi gravuri şi bineînţeles faimoasa pălărie ţilindru, jobenul editorului revistei „Familia”.

Ultima sală a muzeului este organizată cu precădere ca sală de documentare, oferind însă şi elemente expoziţionale: imagini din vechile tipografii orădene şi documente referitoare la cele trei serii interbelice ale revistei „Familia”, precum şi la actuala serie a revistei – ce-a de-a treia. Tot aici îşi are biroul custodele muzeului, profesor universitar dr. Blaga Mihoc, scriitor şi istoric, care împreună cu muzeograful Sebastian Săşeanu şi supraveghetoare Rodica Toderaş au grjă de buna funcţionare a importantului lăcaş de cultură.

Continue reading „George ROCA – REMEMBER: O VIZITA LA MUZEUL „IOSIF VULCAN”” →

Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești

Diversitatea stilurilor poeziei și a prozei noastre necesită o amplasare în zonele geografice ale spiritualității românești, ceea ce înseamnă identitate culturală, adică redescoperirea unei îndelungate tradiții de gândire ajunsă să se exprime în chip original, prin operă. Analizând profund poezia cultă și proza scrisă în unele zone ale țării au sensibile deosebiri, ținând cont de spiritul poetului și al prozatorului influențat de tradițiile locale, geografia locului și folclorul zonei.

Spiritul principiilor democratice ajută literatura să-și regăsească rădăcinile și formele verificate de ordonare, astfel încât a vorbi de diversitate înseamnă, de la un punct încolo, a vorbi și despre identitate: o identitate în termenul specificului fiecărei zone din spațiul national, o artă, întemeiată pe tradiții specific zonei, interesată de mișcarea universală de idei și, deopotrivă, utilizând aceste documentări cu intenția de a se defini cu mai multă exactitate decât în alte vremi…

Diversitate înseamnă a lăsa liber să vorbească sufletul poetului și prozatorului în ceea ce are eul inconfundabil, identitate-a propune, cu deosebire, ceea ce e capabil să exprime și să ajute creația locală și națională de valori. Acest proces conjugat redescoperă lumea românească în ansamblu și în dimensiunile ei fundamentale, adică în vremuri și zonă geografică. Se valorifică, la început, civilizația cu origini ancestrale și cu evoluție organică, adăugând la substanța inițială straturi noi de cultură, a căror contribuție la configurarea unui spirit autohton e sigură.

În aceste condiții apare poezia originilor, a lumii daco-getice, resucitând, după documente, imaginea unor strămoși cu demnitate, apți de atitudini de gând, a căror conformație sufletească era senină și pură, dezvoltând un ireductibil spirit etic pe care îl respectau grecii și romanii. Acest substrat cultural, de unde ne vin valorile cele mai scumpe în ordinea morală a lumii, dintre ele, sentimentul vieții libere, independența, mai înainte de toate, se alătură, în această formula sufletească ideală, cu esențiala component folclorică, restituind o epocă literară de oralitate a cărei valoare e deopotrivă aceea de Ev Mediu și de clasicism poporan.

Născut în Bârlad Cezar Ivănescu în poezia sa păstrează nostalgia dealurilor molcome. Municipiul Bârlad se situează, din punct de vedere geografic, aproape de intersecția paralelei de 46º latitudine nordică cu meridianul de 27º longitudine estică. În cadrul țării ocupă o poziție estică. În unitatea fizico-geografică a Podișului Moldovei, se situează în zona de contact dintre dealurile Fălciului la est și colinele Tutovei la vest. Este așezat pe valea consecventă a râului Bârlad (de unde a împrumutat și denumirea).

În zonă sunt mai multe văi în confluență: dinspre est valea Popeni, a Trestianei și a Jăravățului; dinspre nord văile Horoiata și Simila; din nord-vest râul Tutova și altele. De-a lungul văilor, din totdeauna, s-au organizat drumuri, permițând orașului bune legături cu așezările din preajmă și de la distanțe apreciabile: din valea Prutului, a Dunării de Jos, a râul Siretului. Analizând geneza localității, geograful Vintilă Mihăilescu apreciază Bârladul ca târg de vale tipic. Altitudinea maximă din aria urbană este de 172 m, iar cea minimă de 89 m.De aici vin lirica vizionară și adânc muzicală a poetului, din La baaad și Doină, ca și poezia limpezimilor simbolice și ritualistica lui Cezar Baltag din Madona din dud. Peisajul podișului Getic al Piteștiului unde s-a născut. Cezar Baltag a influențat vibrația eului în poezia sa.Municipiul Pitești este situat în partea central-sudică a României, între Carpații Meridionali și Dunăre, în nord-vestul regiunii istorice Muntenia. Orașul se află la confluența râului Argeș cu Râul Doamnei, în punctul de intersecție al paralelei de 44°51’30” latitudine nordică cu meridianul de 24°52′ longitudine estică.

Municipiul Pitești se află la o altitudine de 250 m, la nivelul albiei minore a râului Argeș (sud), care urcă până la 356 m, în cartierul Trivale (vest). La nord-vest de terasa Trivale-Papucești se află cota de 373 m, iar la est de Valea Mare-Podgoria, cota de 406 m. În sectorul de vest-sud-vest al satului Mica, în comuna Bascov, se găsește cota de 439 m (Pădurea Bogdăneasa). Suprafața municipiului Pitești este de 11117,13 ha, 111,17 km², inclusiv parcul Trivale de 7000 ha (calculată în anul 2014).^.În poeziile sale se simte aerul pe care l-a respirat la naștere. Până și păsările Piteștiului au o personalitate în orizontul unde soarele se rotește în timp ce prieteni dispar.

“Dezgheață-te, lume, dezgheață,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceață,
inima e tot mai departe.

Rotește-te, lume, rotește
și tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăsește
prietenii încep să dispară.”

Ioan Alexandru, cel din Vămile pustiei aduce aerul Ardealului cu nuanțe folclorice. Versurile se decantează treptat și ajung să revigoreze un lirism de tradiție bizantină, care aplică mult din materia pe care cel puțin câteva secole de literatură românească o vehiculează în aspectul lor cult. Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos^] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990–1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992–1996. În legislatura 1990–1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia. Topa Mică, unde s-a născut poetul în maghiară se numea Pusztatopa, și în germană Kleinbun, este un sat în comuna Sânpaul din județul Cluj, Transilvania, România. Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate, saramura fiind întrebuințată din vechi timpuri de către localnici.

“Se schimba frunzele-n paduri
Crestetul verde-ncepe sa paleasca
Se-ntâmpla-n vietuirea tuturor
Un fel de împacare nelumeasca”(6 August )

Se spune că prima bulă de aer pe care o respire pruncul la naștere, viitorul poet, îl vace să-și amintească în versuri de locurile natale, chiar să se întoarcă mereu la locurile natale.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești” →

Aurelia GROSU: Dacă ai putea bănui…

Cum ai putea bănui câte lumi există într-o raza de soare, câte lupte se dau într-o gaură de furnici, câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită și câte doruri se pot naște într-un suflet de copil, câte nopți îngenuncheate în inima unei bunici sau câte lacrimi pe obrazul unui tată care se frământă cum să își îngrijească familia cea dragă pentru care a sperat și visat, cum ai putea să înțelegi zbaterea aripilor unui fluturaș prins între degetele unui copilandru rătăcit pe câmpie.

Cum ai putea înțelege singurătatea care este atunci când strigi şi nimeni nu aude, fiindcă doar sufletul tău strigă… în tăcere deplină?

Dacă viața ar fi atăt de simplă și de roză, am împacheta-o în panglici de mătase aurie și am sărbători-o în fiecare zi ca pe ceva special și minunat!

Viața are grijă să fie provocatoare, șerpuitoare și neliniștită… cu suișuri și coborâșuri, cu petale albe de trandafiri sau cu spini uscați și răi, o poveste personală ce trebuie scrisă frumos și corectată cât mai des!

——————————————-

Aurelia GROSU

Galaţi

Iulie 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

NIMICUL CE SE-ADUNĂ

Făcut-am mai de toate în lume, fără rost

Și sclav în lanțuri fost-am și împărat am fost

Și sfânt cum sunt doar sfinții și mare păcătos

Și bun cu toată lume și rău și mincinos.

Și bogății avut-am cu nimeni nu mai are,

Și-am fost săracul lumii, lihnit, fără mâncare,

Am împărțit bănetul la toți ce-au sărăcit

Și înc-am fost o vreme proscrisul ce-am cerșit.

Ceream la drumul mare, la bieții trecători,

O clipă fiecare să-mi de-a din viața lor,

Nu bani fără de număr, nu apă și nici pâine,

Ci doar o simplă clipă din viața lor de mâine.

Și-așa, pe negândite, am strâns ce nimeni n-are,

O boabă de vecie, să-mi fie de-amânare,

Atunci când știrba coasă va fi în preajma mea

Să-i dau ceva ca plată, ca Ea pe loc să-mi stea.

Toți ce mi-ați dat pomană clipita trecătoare

Ați zis că-i o nimica, n-o simți și nici nu doare,

Clipită ceea însă voi pune-o înnădită

Când ce am eu se gată, la rând fie trăită.

Vedeți cum cel nimicul cu altul când se-adună

Îmi iasă bună plată, ce poți s-o dai arvună

Atunci când e nevoie s-o înădești un pic,

Deși cu ce se-adună, la urmă-i tot….nimic.

AJUNS-AȚI RĂU

Mi-aduc aminte cum pe-atunci,

fiind copilul fără vină,

În veri, când dup-o sfântă ploaie

tot frământam a lumii tină,

Cu alți ca mine, toți prin șanțuri,

noi voiniceii pui de lele

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme” →

Victor RAVINI: Variantele Mioriței

Personalități competente din Occident consideră că Mioriţa este o capodoperă universală. Ei aveau la dispoziție doar traducerea variantei publicate de Vasile Alecsandri, ce conține doar 123 de versuri. Cercetătorul Adrian Fochi ne atrage atenția că, pentru a ajunge la o înțelegere mai aprofundată asupra Mioriței, trebuie să pornim de la cât mai multe variante ale ei, nu doar de la varianta publicată de Alecsandri.

Am analizat diferite elemente sau aspecte din 973 de variante ale Mioriței și am obținut astfel o privire de ansamblu asupra lor. Privirea sinoptică mi‑a dat posibilitatea să văd că în variante revin mai multe cuvinte-cheie, cărora nu li s‑a dat suficientă atenţie. În cele mai multe variante, ciobanul îşi începe aşa-numitul „testament” cu cuvintele: Dacă o fi să mor. Nu s‑a luat în seamă conjuncţia condiţională dacă. Deci, este vorba de o eventualitate, iar ciobanul nu este ucis. Verbele ce se referă la uciderea ciobanului sunt la modul condiţional‑optativ, ce redă o acţiune prezumtivă şi neefectuată. În multe alte variante, ciobanul porunceşte să fie ucis. El foloseşte modul imperativ, dar cu aspect modal şi înţeles prezumtiv. Nici în aceste variante el nu este ucis cu adevărat, ci în toate este vorba de un ritual ca o reprezentare teatrală a uciderii sale. Mioriţa prezintă înscenări teatrale, un ritual în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic ce este ucis periodic, la anumite ceasuri din zi sau zile din an, în fiecare an. Această datină era un fel de liturghie pre‑creştină a ciobanilor arhaici. Adesea, cei doi ciobani îl întreabă cum vrea el să fie ucis. Niciun ucigaş care vrea să jefuiască pe cineva nu îl întreabă cum vrea să fie ucis. Ciobanul le răspunde cum vrea el să fie ucis, iar adesea chiar le porunceşte să fie ucis. Nicio victimă a unui omor nu apucă să spună cum să fie ucis şi cu atât mai mult nu porunceşte să fie ucis şi în ce fel. Este vorba de pregătirea unui ritual tradiţional, de ucidere simbolică a unui personaj mitologic, care se poate desfăşura cu mici variaţiuni. Uneori, ciobanul porunceşte să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază şi la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Nimeni nu a mai auzit despre un asemenea obicei de înmormântare în realitate. Numai la teatru sau într‑un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori şi îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeaşi zi. Ciobanii discută calm, ca la pregătirea a ceva sfânt, nu a unei crime.

Ciobanul adesea cere să fie ucis sau îngropat în anumite locuri cu o importanţă specială, cum ar fi locul unde se făcea sărita berbecilor sau jocul mieilor. Scopul ritualului poate fi de a asigura fecundarea oilor, proliferarea şi înmulţirea turmei. Cei doi ciobani îl vor omorî cu securi şi cu topoară şi cu bolovani de moară. De ce aşa multe obiecte ucigătoare? În altă variantă, îl vor ucide cu nouă topoare. Cum să folosească doi ucigaşi nouă topoare? Nu ar fi ergonomic să comită cineva o crimă cu atâtea obiecte. Deci, nu poate fi vorba de o ucidere reală. E vorba de un ritual pre‑creştin, în care scena uciderii e repetată, aşa cum repetă preotul în biserică anumite gesturi şi vorbe importante, de un anumit număr de ori. Moartea şi îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iaşi de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau aşezate în cerc, ca nişte raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificaţie ritualică, masculină”, afirmă Senica Ţurcanu, arheolog şi şefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

În multe variante ciobanii suflă în buciume sau în trâmbiţe pentru a înştiinţa locuitorii de pretutindeni că vor trece la acţiune. Niciun criminal nu anunţă societatea că va comite o crimă. Ei anunţă că vor efectua ritualul conform datinii cunoscute de toţi cei din vremea lor. Cercetătorul Ion Filipciuc afirmă că „ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunităţii”. Toate aceste variante relatează nu uciderea lui în realitate şi nici măcar efectuarea ritualului, ci pregătirea lui psihologică pentru a intra în rolul principal pe care îl joacă în acel ritual sau viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Mioriţa se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că nu despre uciderea lui reală este vorba în text, ci e vorba de o ucidere simbolică, părelnică, a ciobanului ca actor într‑o piesă de teatru popular, unde el joacă rolul unui personaj mitologic.

Variantele, în care ciobanul este cu cea mai mare claritate un personaj mitologic, prezintă omorul la modul indicativ trecut, omorul e înfăptuit, el e îngropat. Însă ciobanul este reînviat de mama lui, iar el îşi reia activitatea. Asemănarea cu alţi eroi mitologici, din alte culturi vechi, este evidentă. Moartea simbolică şi reînvierea au loc şi în jocul căluşarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. În aceste variante, ciobanul din text este, fără îndoială, un erou mitologic sacrificat, care a biruit moartea, e reînviat şi îşi reia activitatea. Este ucis personajul mitologic din text, dar nu şi vreun cioban în realitate. Ciobanul din realitate joacă rolul eroului mitologic, ca într‑o piesă de teatru popular. Ciobanul din text este unul din mulţii eroi mitologici de acest fel din istoria religiilor şi din diferite culturi străvechi. Strămoşii noştri l‑au identificat pe Iisus cu ciobanul din Mioriţa şi astfel mesajul umanist al creştinismului nu li s‑a părut ceva contrar mitologiei lor, ci l‑au acceptat de bună voie şi fără poruncă sau cu vărsări de sânge, cum a fost la alte popoare. Străvechea mitologie pre‑creştină din variantele Mioriţei, obiceiurile şi tradiţiile strămoşilor noştri sunt baza fundamentului şi fundamentul bazei pe care s‑a încetăţenit creştinismul la români. De aceea biserica ortodoxă română nu a avut nevoie să folosească violenţa pentru a întări credinţa, cum a făcut biserica catolică, cu Inchiziția și arderile pe rug.

O regretabilă confuzie de definiţii i‑a făcut pe cercetătorii anteriori ai Mioriței să nu observe că aşa‑numita alegorie a morţii şi nunţii cosmice a ciobanului este compusă, de fapt, din două alegorii diferite. Ciobanul vorbeşte de o moarte simbolică, la fel cum spune apostolul Pavel, din Biblie, când zice că el moare în fiecare zi pentru a se uni cu Dumnezeu şi recomandă credincioşilor să facă şi ei la fel (1 Cor. 15:31, Rom. 6:11, Col. 3:3, Gal. 2:19), sau cum zice evanghelistul Ioan că a trecut prin moarte la viaţă (1 Ioan 3: 14). Moartea ciobanului este alegoria ce reprezintă o etapă din ritul lui de iniţiere în tainele mitologiei pre-creştine: îndepărtarea de bunurile lumeşti, etapă prin care trec şi unii creştini. Nunta cosmică e alegoria despre ultima etapă de iniţiere a ciobanului, la nivelul cel mai înalt: unirea psihologică cu divinitatea. Mândra crăiasă din cer (o divinitate uranică) e înlocuită în multe variante cu o Fată frumoasă ce apare din senin pe munte, împodobită cu simboluri solare (divinitate chtonică), nicidecum o nimfomană, cum au crezut unii savanţi. Ambele sunt apariţia (hierofania) unor divinităţi din mitologia ciobanilor arhaici. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede, ceea ce îi dă o stare de fericire supremă, cu senzaţia de nemurire şi că timpul s‑a oprit în loc. Ciobanul a reuşit ceea ce nu au reuşit Gilgamesh, Dante Aligheri nici măcar ca personaj în propria sa operă sau Faust al lui Goethe şi multe alte personaje din literatura universală. Am explicat aceste alegorii în patru capitole din Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Continue reading „Victor RAVINI: Variantele Mioriței” →

George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”

M-am întristat atunci când am aflat vestea trecerii în nefiinţă a maicii Benedicta, adică a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acest fapt a declanşat derularea prin memorie a unor amintiri care mă legau de această personalitate românească, de această doamnă a literaturii române. Cu toate că am avut intenţia să scriu acest eseu imediat după ce am auzit de plecarea domniei sale spre grădina Edenului, mi-a venit totuşi aşa de greu „să mă pornesc”, să scriu despre dânsa. Sunt convins că lucrarea mea va părea foarte modestă pentru descrierea unei asemenea fiinţe. Ferice de cei care au cunoscut-o mai bine, i-au fost în preajmă, ca prieteni, colegi, sau ca simpli studenţi.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga! De acest nume sonor mă leagă mai multe amintiri plăcute. Parcă mă văd tânăr, student la filologie, la limba şi literatura română, când preparatorul nostru, Aurel–Dragoş Munteanu¹, tânăr şi el la vremea aceea, acum plecat de câţiva ani buni în lumea celor drepţi, ne-a vorbit la mai multe seminarii despre Mihai Eminescu şi cei care s-au dedicat să-i dezvăluie tainele: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Murăraşu, George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mulţi alţii. Însuşi profesorul nostru de la catedra de istorie a literaturii române, Lucian Drimba, admirând scrierile Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ne-a atenţionat şi ne-a făcut cunoscut în termeni foarte elogioşi că trebuie să disecăm şi să apreciem studii literare ale acestei doamne, meţionând, încă din aceea vreme, că face parte din elita eminescologilor. Mai ţin minte ca vorbindu-ne despre prima dragoste a lui Eminescu, ne-a dat spre studiu o lucrare proaspăt apărută, având titlul „Eminescu”², iar eu m-am necăjit foarte tare deoarece nu puteam face rost de aceea carte care dispăruse din librării imediat după apariţie.

Anii au trecut. Prin primăvara anului 1972, o însoţeam pe maestra de balet, Viorica Cişmigiu, la o expoziţie de grafică mică şi ex-libris la Sala Dalles din Bucureşti. De cum intrăm în sală aceasta îmi spune:

-Uite-o pe Zoe Dumitrescu! O ştii?

-Nu! i-am raspuns repede fără să îmi dau seama despre cine este vorba. Ne apropiem de o doamnă brunetă, suplă, înaltă…

-Bună Zoe, ce mai faci?

-Oh, bună Viorica! Ce surpriză! Sunt bine!

-Ţi-l prezint pe … a spus doamna Cişmigiu, înclinând capul spre mine.

Doamna necunoscută, mi-a întins o mână puternică, aproape bărbătească şi m-a privit scrutatător cu ochii ei expresivi şi inteligenţi. Mai întâlnisem o asemenea privire la o altă Zoe³, o fostă profesoară de-a mea, cu care semăna aidoma. S-a prezentat aproape în şoaptă:

-Zoe Dumitrescu Buşulenga!

Am rămas înmărmurit, surpris, aproape fără glas… Deci, doamna din faţa mea era faimoasa profesoară universitară, cea care scria în acei ani cele mai interesante studii despe Mihai Eminescu! „ZeDeBe”, cum o porecleam noi studenţii de la filologie! Emoţionat, mi-am bâiguit aproape numele şi i-am sărutat mâna. Ne-a însoţit apoi prin sala de expoziţie, dându-ne chiar unele explicaţii despre exponate, după care am ieşit împreună toţi trei, oprindu-ne pe trotuarul din faţa sălii de expoziţie, unde au mai sporovăit o bucată bună de timp cu prietena ei Viorica, bineînţeles asistate de mine. Se cunoşteau de multă vreme, mai ales că tatăl doamnei Cişmigiu, fusese şi dânsul (parcă!) un important om de litere. Din când în când îmi arunca câte-o privire cu ochii aceia adânci şi expresivi şi încerca politicos să mă introducă în conversaţie cu câte un „Nu-i aşa că…?” sau cu „Sunteţi şi dumneavoastră de acord…?”. Eu eram fascinat, pierdut în spaţiu… Parcă mă hipnotizase! Poate pentru că îi purtam un respect deosebit! Poate pentru că îi citisem unele lucrări, poate pentru că profesorul Drimba, sau preparatorul Munteanu îmi vorbiseră prea la superlativ de dânsa. Îi vedeam doar mâinile, mâinile-i expresive, mâini care parcă vorbeau. Da! Doamna Buşulenga, vorbea cu mâinile! Prin mişcarea lor creea imagini plastice, care se armonizau perfect cu vocea-i caldă, aproape şoptită. Eram impresionat! Nu mi-o imaginasem niciodată cum arată fizic. În aceea perioada fotografiile erau destul de rare, inclusiv în cărţile autorilor, iar la televizor nu o văzusem niciodată, chiar dacă avusese deja câteva apariţii. După un timp, ne-am despărţit, iar însoţitoarea mea mi-a vorbit foarte elogios de doamna Zoe. I-am făcut cunoscut tulburarea prin care am trecut şi mi-a spus, la rândul ei, că nu sunt singurul… Înca de când era foarte tânără, Zoe Dumitrescu, impunea respect şi ascultare! Poate din cauza acelei priviri penetrante, poate din cauza mâinilor care vorbeau. Cine ştie! Mi-a părut rău că am fost atât de timorat. Aş fi avut atâtea întrebări să-i pun… mai ales că „ne” povestise cu lux de amănunte despre un proiect al dânsei care prinsese viaţă, înfiinţarea de la Facultatea de filologie din Bucureşti, a unei catedre „Mihai Eminescu”…

Atunci a fost prima şi ultima dată când am fost atât de aproape de dânsa. Am mai văzut-o de câteva ori, ba la un spectacol, ba la o conferinţă. Am întâlnit-o într-o iarnă la un restaurant din Poiana Braşov. Era însoţită de soţul dânsei, domnul Apostol şi de un grup vesel de prieteni. M-a observat, m-a salutat făcându-mi cu mâna. Eram impresionat şi mândru că mă recunoscuse. De data aceasta, de emoţie, am salutat-o cu o voce foarte tare, poate prea tare! Îmi era parcă jenă să mă apropii de dânsa, să mă duc să o întreb de sănătate sau cum se simte la munte. Îi purtam un respect deosebit, respect şi admiraţie care mă inhiba, cu toate că în general nu sunt un individ timid. Dar dânsa era pentru mine era ceva special, era marea doamnă Zoe Dumitrescu- Buşulenga, om de litere, eminescolog de prestigiu, profesor universitar, autor a mai multor cărţi, un model demn de urmat…

A trecut o perioadă destul de lungă, timp în care nu am mai auzit noutăţi despre dânsa, deoarece pe la începutul anilor ’80 m-am strămutat în Australia. Aici penetrau foarte greu ştiri şi informaţii despre cei de-acasă, despre cei care i-am admirat, despre cultura, literatura şi arta ţării care am lăsat-o în urmă, ţară care am parăsit-o de fapt din motive destul de nefericite, dar şi din dorinţa de-a ne contopi cu valorile spirituale ale lumii, din dorinţa de a cunoaşte mai multe secrete ale acestui pământ. Mă bucuram din toată inima atunci când venea cineva din ţară şi aducea un ziar, o revista literară, o carte sau un almanah românesc. Le citeam pe nerăsuflate dându-le din mână în mână şi altor conaţionali. Mai păstrez şi acum în biblioteca personală câteva reviste literare româneşti de prin anii ’80, primite cadou de la un domn în vârstă, pe care le-am citit şi răscitit. Revista „Manuscripum”, „Viaţa Românescă”, „Cinema” şi altele. Dintre autori nu lipseşte nici doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga! M-am bucurat mult că am avut privilegiul să citesc aici la Sydney, câteva rânduri scrise de dânsa. Duceam atât de mult lipsa literaturii române!

Apoi, într-o zi, undeva la capătul lumii, am reîntâlnit-o iar pe marea doamnă! Am reîntâlnit-o acolo unde mă aştepam mai puţin, sau poate nu mă aşteptam de loc! Am reîntâlnit-o la Wellington în Noua Zeelandă. Desigur, câţiva cititori mai sceptici îmi vor sări imediat în spinare şi vor încerca să spună că sunt neserios, că îi păcălesc, ca doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost niciodată în Noua Zeelandă! „Ei nu!” voi zice eu încercând să fac pe ghiduşul! Am întâlnit-o pe coperta unei cărţi! Scria acolo clar: „Zoe Dumitrescu-Buşulenga… The Bro…”. Şi cartea era în mâna unui domn cu părul roşu, cu trăsături de irlandez autentic. Dar să vă povestesc mai în detaliu! Sunt sigur că merită!

Prin luna martie a anului 2000, mi-am luat soţia şi băiatul şi am făcut o excursie de trei săptămâni în Aotearoa sau Ţara Lungului Nor Alb, cum îi zic băştinaşii maorii Noii Zeelande. Am zburat cu avionul de la Sydney la Auckland, iar de-acolo cu trenul şi cu autocarul am vizitat mai multe oraşe ale insulei de nord. După o vreme, am ajuns şi la Wellington, capitala ţării. Am tras la o pensiune din centru oraşului, şi înarmat cu un aparat de filmat atârnat pe un umăr, precum toţi turiştii care se respectă, am început să vizităm muzee, să ne urcăm în turnul de televiziune, să căscăm gura la nu ştiu ce clădiri exotice fără o valoare istorică bine definită, să cunoaştem cât mai mult din cultura poporului kiwi⁴ şi a băştinaşilor maori.

Ajungând în marea piaţă centrală de lângă Wellington Warf, vizităm nou-nouţul muzeu naţional de artă, numit foarte simpatic pe maoreşte „Te Papa”, apoi o luăm spre „Civic Square” să admirăm şi „Wellington’s City Gallery”, o faimoasă galerie de artă contemporană, a doua ca mărime după „Te Papa”. În faţa acesteia un afiş enorm cu titlul „Viva la vida!” te invita să intri şi să faci cunoştinţă cu Frida Kahlo şi cu Diego Rivera. Expoziţia era organizată cu exponate originale aduse din Mexic. De Rivera, excentricul pictor muralist devenit faimos încă din prima jumătate a secolului trecut, mai auzisem, mai ales datorită festei care i-o jucase miliardarului John D. Rockefeller Jr., atunci când acesta i-a comandat o lucrare (Man at the Crossroads) pentru a înfrumuseţa pereţii faimosului „Radio City” din centrul care îi poartă numele, iar pictorul făra ştirea platnicului l-a pictat pe Lenin în centru lucrării, fapt care i-a făcut pe toţi anticomuniştii americani ai acelor vremuri să-şi pună cenuşă-n cap. Despre doamna cu o singură sprânceană, Frida Kahlo, citisem o carte. Ştiam ca îşi trage „rădăcinile” după tată din România. Picturi „pe viu” ale celor doi (soţi – că au fost însuraţi de vreo două ori) nu văzusem încă! Am intrat deci în muzeu! De la intrare ne-a luat în primire un zdrahon de maor, care ne-a spus foarte politicos să lăsăm la garderobă, aparatul… „de fotografiat”, umbrelele şi sacoşa!

Expoziţia a fost superbă! Am admirat câteva ore lucrările celor doi, după care ne-am reîntors la garderoba pentru a ne lua obiectele lăsate acolo. În faţa noastră un domn roşcovan la păr, cu trăsături de irlandez autentic aştepta şi dânsul la rând! După cum v-am mai spus, acesta avea în mână o carte semnată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „The Bronte Sisters Critical Approach”! O lucrare în engleză despre surorile Bronte. I-am spus în şoaptă soţiei de miracolul care-l văzusem în mâna domnului care îşi lua umbrela de la garderobă.

-Zoe Dumitrescu-Buşulenga? întreabă soţia mea mirată! În acel moment domnul cu carte se întoarce şi se uită cu mirare la noi.

-Vorbiţ rumaneste?

-Da! Şi dumneavoastră?

-Mic, very mic! (Vroia să spună „puţin”, traducând din engleză cuvântul „little”)

Am început să conversăm în engleză şi am aflat acolo la capăt de lume lucruri interesante despre români, despre literatura română, despre Eminescu şi bineînţeles despre autoarea cărţii care o ţinea în mâna dreaptă, doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga.

Domnul Anthony Morris, că aşa ne-a spus că îl cheamă atunci când am făcut cunoştinţă, ştia multe despre România. Am văzut că îi face plăcere să converseze cu noi şi deoarece nu cunoşteam pe nimeni în capitala Noii Zeelande, l-am invitat la o cafea să mai sporovăim. A acceptat bucuros. Acolo la masă, ne-a povestit că este profesor de limba franceză şi italiană la un liceu din oraş, că a studiat la facultatea de filologie din Auckland, că după terminarea căreia a făcut un an de studii post universitare la Paris, specializându-se în limbi romanice. Ne-a povestit cum acolo, l-a descoperit pentru prima dată pe poetul Mihai Eminescu, într-un studiu de Alain Guillermou⁵, apoi cum a fost într-o vacanţă la Bucureşti, unde a vizitat şi universitatea şi în special facultatea de filologie.

După terminarea studiilor la Paris a mai rămas doi ani în Europa de care se îndrăgostise. De dragul acesteia, a plecat în Italia şi a predat limba engleză la o şcoală din Roma. Şi-a perfecţionat foarte mult şi limba italiană, cu toate că specialitatea lui era franceza. Un prieten de-al Rosei del Conte⁶, o faimoasă eminescoloagă italiană, l-a luat cu el la „Accademia di Romania in Roma”, unde se ţinea o conferinţă despre latinitatea românilor. Acolo a întâlnit-o pe academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga care era directoarea acelui lăcaş prestigios de cultură. A cunoscut-o şi a fost fascinat nu numai de academica limbă engleză care aceasta o vorbea, ci şi de cultura ei „gigantă” (acesta a fost cuvântul folosit de interlocutorul meu!).

Profesorul Morris ne-a mai spus că la Roma a citit mai multe cărţi ale ilustrei doamne şi că autoare i-a şi făcut cadou câteva, care le-a adus cu dânsul la Wellington. Cartea care o avea în mână o ducea unui coleg care lucra la un studiu despre romanul „Jane Eyre” şi care avea nevoie de nişte informaţii şi comentarii „mai speciale” despre Charlotte Bronte şi surorile ei. Atunci, în aceea zi de martie, a anului 2000, pe terasa unei cafenele din centrul oraşului Wellington, un domn roşcovan, cu trăsături de irlandez, profesor de franceză şi italiană la un liceu din oraş, pe nume Anthony Morris, a rostit o frază remarcabilă care mi-a rămas până astăzi în memorie: „In my opinion, Zoe Dumitrescu Bushulenga is the great dame of Romanian literature!”⁷ Puteam oare să-l contrazic?

Ar fi fost normal să mă opresc aici cu povestirea mea, pentru a da o mai mare importanţă celor spuse de acest om străin, aruncat la un capăt de lume, la douăzeci de mii de kilometri de meleagurile mioritice, dar simt că lucrarea mea ar fi fost incompletă dacă nu aş mai fi adăugat câteva date despre această mare doamnă a literaturii româneşti, date care, consider, că e bine să le ştim.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”” →

Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?

Paşoptismul este paradigma României moderne. Fără corifeii revoluţiei de la 1848, România nu ar fi existat. România este o creaţie ideologică a acestor gânditori care au ales sincronismul cu Occidentul pentru evoluţia şi propăşirea societăţii româneşti. Ioan Stanomir în cartea „Aşteptând revoluţia. Paşoptismul şi vocile sale” (Ed. Humanitas, 2020) reuşeşte să ofere o isagogie a paşoptismului românesc şi implicaţiilor sale în evoluţia României moderne. Cartea se vrea demitizatoare şi o încercare indelebilă a vechilor interpretări istoriografice despre acest fenomen major. Stilul cărţii este cursiv şi pe alocuri fermecător, autorul reuşind să surprindă tensiunea ideologică a creaţiei paşoptiste care străbate secole. Personalităţile paşoptiste au ceva din IL Caragiale, prin discursul lor grandilocvent. Par personaje de teatru, care nu au nicio îndoială privind credinţa lor reformatoare a României pe culmile progresului. Ioan Stanomir reuşeşte să surprindă exhaustiv discursul complex şi complicat al paşoptistilor. Însăşi ideea de România şi români este o creaţie livrescă a acestor patrioţi, care „peste noapte” devin din munteni şi moldoveni adevăraţi români patrioţi. S-au născut în Moldova şi Muntenia şi au murit în România, creaţia lor politică. Autorul evită să facă o analiză a rădăcinilor numelui de român din „rumân”, formă socială a statutului ţăranului din spaţiul danubian. Portretele lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, Alecu Russo, Ion Brătianu sau Ion Ghica ne oferă radarul simţămintelor acestor corifei fanatici ai înnoirii sociale prin revoluţie. Caragiale avea dreptate privind inconsecvenţele morale aşe paşoptiştilor; anarhistul radical CA Rosetti devine catalizator al parlamentului care girează monarhia. Ioan Stanomir surprinde disjuncţia dintre revoluţionarii moldoveni şi cei munteni. Cei din Ţara Românească erau adepţii radicali ai proiectului mazzinian, nişte conspiraţionişti de tip carbonar, faţă de revoluţionarii moldoveni, care au acceptat proiectul evoluţionist al reformelor graduale şi modelul prusac de societate, bine conturat de Mihail Kogălniceanu. Până la urmă, marea parte a revoluţionarilor au devenit oameni de stat autocraţi, punând în practică cu autoritate proiectul paşoptist: unirea de la 1859, principele străin, războiul de independenţă şi proclamarea regatului. Ion Brătianu este cel mai peren exemplu, cum un anarhist revoluţionar devine un om de stat autocrat. Până la urmă ideile revoluţionare depind de ce parte a baricadei eşti. Radical în opoziţie, autocrat la putere, cu instrumentele dictaturii la mână. Paşoptismul nu a fost doar fundamentul liberalismului, radicalismului roşu, dar şi al conservatorismului modern. Imaginarul colectiv al României contemporane este rodul gânditorilor paşoptişti. Dincolo de „formele fără fond” paşoptismul a fost o paradigmă structurală a schimbării societăţii. Nu s-a trecut doar de la işlic la ţilindru în modă, ci şi în instituţii noi create.

Ioan Stanomir reface şi un excurs istoriografic al paşoptiştilor în viziunea istoriografică comunistă. Nicolae Bălcescu care a murit sărac şi „la timp”, fără să beneficieze de deliciile ajungerii la putere, a devenit pentru comunişti, radicalul ideal, părintele proto-comunsimului social, în schimb Ion Brătianu, care a „trădat idelul social al anului 1848” pentru burghezie şi a instaurat monarhia, a fost perceput ca un „trădător” al celor mulţi, de către istoricii comunişti. Nu toate vedetele de la 1848 au rămas în panteonul panegiric al istoriei. Un Dimitrie Brătianu sau Cezar Bolliac, deşi în viaţă erau eroii sau literaţi de succes, după moarte devin „pigmeii” istoriografiei comuniste sau post-decembriste. Vasile Alecsandri este perceput parnasian, ca un poet raţional, blocat în seninătatea pastelurilor de la Mirceşti, un colţ de rai al ieşirii din bătălia politică şi a istoriei. Ioan Stanomir îşi face o obsesie din Al. Ioan Cuza, pe care îl percepe în termenii istoriografiei comuniste, personaj de piese de teatru ideologice, ca un părinte al patriei osificat de propagandă sau tezism. La propriu, istoricul se luptă cu imaginea idilică a domnitorului creată de istoricii comunişti, dar care în realitate era altceva. Să te războieşti pasional cu imaginea lui Cuza creată de către comunişti este o formă de alterare şi întunecare a adevărului istoric. Simpatia monarhistă a autorului crează idiosincrazii false privind reperarea corectă a domnitorului Cuza, un reformator profund al României moderne, care nu poate fi confundat cu viaţa sa privată, facilă. Şi Kogălniceanu îşi nota în jurnal cu fidelitate adulterele, dar asta nu înseamnă că nu a fost un mare om de stat care s-a legat reforma pământului pentru ţărani de la 1864 şi declaraţia de independenţă de la 1877. „Filo-germanismul” monarhic al autorului răzbate sporadic în carte, considerând eşecul paşoptismului ca eşecul României Mari. Critica lui Cuza fiind în oglindă cu realizările lui Carol I, în realitate regele a dus mai departe cu succes politica începută de paşoptişti şi de către Cuza, omul de la 1848. „La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Continue reading „Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: SCENARIU la piesa de teatru ,,PĂRINȚI, BUNICI și COPII,,

Într-un apartament o familie obișnuită.

Soția la bucătărie pregătește mâcărurile pentru masa de după serviciu.

Copilul, în vârstă de ,,cîțiva ani,, se joacă liniștit în sufragerie.

În sufragerie- canapea, televizor, birou cu calculator, un monitor și tastatura,,,,,

O ușă care duce spre baie

Un hol care duce spre ușa de la intrare în casă

În actul 2 apare un dormitor și bunica, bunicul

Se aude o sonerie

Tata intră în casă.

De bucurie că a venit Taty lui Regy fuge căt poate de tare și îi sare în brațe ,,,mai mai să îl doboare pe Taty lui.

COPILUL – Taty, ce bine că ai venit !

Ce mi-ai adus, i-a să vedem ?

Și începe să îl scotocească prin geanta, peste tot căutând ceva, un cadou pe care îl așteptă de fiecare dată.

Prefăcându-se obosit și surprins de întrebare, Taty îi răspunde teatral

TATY -Nimic, ce să îți aduc, tu crezi că eu îți aduc un cadou de câte ori intru în casă?

Taty, jucând un teatru ieftin, se preface că se caută prin buzunare și, ca și când ar fi găsit ceva deosebit, explodează într-un nor de bucurie strigînd un pic prea tare

TATY -Pe mine !!!!!!!!!! eu sunt cadoul tău.

Și fericit îl ia în brațe pe Regy , începe să îl zmotocească, să îi ciufulească părul mare ca de fetiță nepieptănată .

Regy însă se speriase de acel ,, pe mine,, strigat cam nepotrivit de tare și bosumflat rău de tot că nu i s-a adus cadoul promis, a început să plângă pițigăiat și să dea cu pumnișorii lui mici în pieptul tatălui său.

Speriată de hărmălaia ce s-a iscat, mama vine în fugă de la bucătărie, îl ia repede pe Regy din brațele tatălui său și aruncând un ,,Bună,, și un pupat scurt,,de bun venit, începe cu reproșurile:

MAMY – Lasă-mi băiatul în pace, te rog.

Doar ai venit și l-ai făcut imediat să plângă.

El se juca liniștit până să vii tu.

N-ai minte nici cît un copil.

După ce că nu faci nimic toată ziua, când vii acasă ai răbdare cu el, educă-l, învață-l ceva util și nu îi mai împuia capul cu poveștile tale aiurite.

-Hai, dragul mamei, lasă l pe Taty în pace că e obosit.

A muncit mult la firmă- spune mama puțin ironic.

Luat total pe nepregătite de replica acidă a mamei, tata începe și el să contratace cu replici bine argumentate.

TATY- Dar ce-i cu tine, iubita, ce-s replicile astea la tine?

Cum nu fac nimic toată ziua?

Nu lucrez la firmă, nu îți aduc bani?

Ce i-am făcut?

M-am jucat un pic cu el.

M-am pus la mintea lui.

Vrei să adopt numai stilul tău academic?

De la o vreme observ că nimic nu îți place din ce fac eu.

Fă-le tu pe toate.

Și supărat, Taty se descalță își lasă geanta pe suportul din hol și intră în baie.

Speriat de întorsătura unde dusese plânsul lui mofturos, Regy se gândea serios cum să facă să îi împace. S-a orientat repede. A oprit brusc plânsul și răsfâțîndu-se acum în brațele mamei, a atacat direct, ieșind repede din încurcătura ce o crease.

REGY- MAMY, stai liniștită că eu mă educ singur.

Ai văzut că am stat singurel în casă și nu am făcut nicio prostioară?

Sunt educat deja.

MAMY- Da, dragul meu. Mamy e mândră de băiatul ei cel drag.

Ai fost cumințel. Așa să fii mereu pînă vine Mamy și Taty acasă.

Promiți?

REGY- Promit !

Și fericit că pe Mamy a rezolvat-o rapid îi trage un pupic scurt cu gândul de a trece la subiectul nr. doi. Împăcarea lui Taty. Sare din brațele ei și se duce la jucăriile lui din sufragerie pândind ieșirea lui Taty din baie.

Taty iese din baie îmbrăcat în halatul de casă și se așează pe canapea.

Mamy se întoarce la bucătărie și își continuă munca.

Copilul începe să tatoneze terenul și se așează și el pe canapea cuibărindu-se lângă Taty lui.

Regy- cu un glas sigur pe el intră direct în subiect.

REGY- Ai zis că îmi aduci un S L K.

M-ai mințit.

Mi-ai promis și nu te-ai ținut de cuvînt.

Nu ai onoare.

Tot continua Regy coborând glasul spre o miorlăială din care sigur ieșea iar un plâns.

Ca să-l împace, Taty îl ia de umeri și începe să îi explice.

TATY- Dragul Taty, nu ți-am promis nimic. Fii corect, te rog.

Ți-am zis doar că, atunci când o să avem bani, Mamy și Taty o să îți cumpere un mercedes S L K de jucărie.

Regy, prinde curaj și atacă direct.

REGY- Și aveți bani?

TATY- Deocamdată nu avem.

REGY- Dar de ce nu aveți? Întreabă copilul sincer surprins.

De unde se iau banii ăștia că merg eu acum să îi aduc.

Îngrijorat de turnura pe care o ia discuția tata începe să se foiască încercând să se fofilească în fel de fel de răspunsuri.

TATY- Dragul meu, ca să ai bani trebuie să înveți multă carte,

să poți obține un serviciu bun, să muncești.

Sau să ai norocul de a-ți cade în cap o cărămidă plină cu moșteniri

REGY- Păi tu cu Mamy spuneți că ați învățat carte.

Și când vă întreb dimineața, unde plecați, spuneți ,,la muncă,,

Deci trebuie să aveți bani.

TATY- Da, avem. Dar,,,cum să îți explic eu ție,,nu avem acum,,nu avem suficienți.

REGY- Păi cum vine asta, măi Taty?

Dacă vrei să cumperi un S L K de jucărie, trebuie să ai bani suficienți?

Fă-i să fie suficienți,,,,cum zici tu, că ești un tată deștept și eu mă mândresc cu tine.

TATY- Și eu mă mândresc cu băiatul meu deștept.

Îmi place cum gândești. Dar povestea asta cu banii,,,e un pic mai complicată.

Cînd ai să te faci mai mare ai să pricepi tu. și mai vreau să înțelegi ceva, dragul Taty. Din păcate, nu toți oamenii au bani. Nu la toți copii, părinții le pot cumpăra jucării.

Regy- Naiv și total surprins de ce auzea.

REGY- Adică, cum nu au bani, măi Taty?

De unde se iau banii și cine i-a mai inventat ?

TATY- Oamenii,,,cine să îi inventeze, că universul nu avea bani în cont.

REGY- Păi,,,dacă i-au inventat oamenii,,,

de ce nu inventează mai mulți?

Să aibă toți tații bani să cumpere jucării la copii.

Observând cât de tare se agită copilul pe subiectul banilor, tata încearcă să schimbe traiectoria discuției

TATY- Regy, liniștește-te, te rog. Tu ești prea mic pentru grija banilor.

Deranjat de această replică nepotrivită, Regy continuă cu întrebări și răspunsuri și mai îndrăznețe.

REGY- Cum sunt mic, măi Taty, nu spui tu mereu că m-am făcut mare?

Vino la ușă să vezi cât am crescut.

Și Regy se apropie de tocul ușii de la sufragerie unde mama lui îi punea o linie în cap și făcea un semn cu pixul pe toc.

REGY- Ia uite câți metri am.

Taty, se pune iar la mintea lui și merge să vadă. Râzând pe înfundate îi spune ce înîlțime are.

TATY- Nu metri, deșteptule. Șaizeci și șapte de centimetri se spune corect.

Dacă o să mănânci mai mult o să crești mai repede.

REGY- Taty, te rog, nu începe și tu ca Mamy

cu impresii despre mâncare că mă faci iar să plâng.

Lasă mâncarea că nu e problema ta.

Hai mai bine să vorbim despre bani, că uite ce probleme fac banii ăștia la copii.

REGY- Dar de ce nu ți-a căzut și ție o cărămidă în cam plină de moșteniri, poți să îmi explici, te rog? Dacă îți cădea, aveam bani?

TATY-râzând-Poate că aveam, mai știi? Dar, gata. Potolește te cu banii ăștia, te rog.

REGY- Bun, am înțeles că nu ai bani acum pentru un mercedes S L K de jucărie.

Dar, ia spune, o monedă suficientă ai?

Aș vrea să mă plimb și eu cu Naveta Spațială dacă S L K nu am.

Taty- complet surprins de ce a zis Regy.

TATY- Cu ce ai zis să te plimbi, Regy ? Parcă nu am auzit bine.

REGY- Cu Naveta Spațială, măi Taty.

Ce Dumnezeu,,,tu nu știi nici ce este aceea o ,,Navetă Spațială,, dar faci atîta pe deșteptul cu mine.

Tata- blocat câteva secunde. Se repliază repede și începe să strige .

TATY – Auzi, Mamy, cu ce vrea să se plimbe băiatul nostru. Cu Naveta Spațială.

Ai auzit de Naveta Spațială ?

Taty mândru de băiatul lui deștept.

TATY- De unde naiba ai mai scos-o și pe asta cu Naveta Spațială, Regy ?

Că la noi în casă sigur nu ai auzit de așa ceva?

Aflată în bucătărie ( unde zicea mereu că își pierde viața de când are copil și bărbat) mama vine și mai mândră să audă cu ce vrea să se plimbe fiul ei deștept.

MAMY- Cu ce ai zis , dragul mamei că ai vrea să te plimbi?

Face pe mirata. Dar se vedea cât de mândră și fericită este de creația ei. Expresia feței i se lumina și în obraji îi apăreau două gropițe ce o făceau cea mai frumoasă și mai bună mamă din lume pentru Regy.

MAMY- Dar de unde ai auzit tu, dragul mamei de Naveta asta Spațială?

Ți-a spus Taty, sigur.

Mamy schimbă brusc foaia și iar îl ia în vizor pe Taty, de data această nevinovat.

MAMY- prefăcându-se furioasă.

Vezi ce faci ?

Îi bagi copilului tot felul de bazaconii în cap cu invențiile tale lingvistice.

Mai bine te-ai ocupa de el ca un tată adevărat, nu să îi dai și lui din stolul tău de fluturi.

Regy, dându-și seama că l-a băgat pe taty lui fără să vrea în gura mamei. Sare imediat să îl salveze pe taty lui drag din istoria în care a intrat total nevinovat.

REGY- Nu Taty mi a spus. Am văzut eu la desenele mele. Garantez.

Așa că nu îl mai certa pe Taty meu, mamy, te rog.

Bagi o monedă suficientă într-un automat și ai acces la o Navetă Spațială de culoare roz. Poți să te urci în ea virtual, te așezi la pupitrul de comandă, accelerezi, și ajungi până la Calea Lactee.

Rezemată de ușa sufragerie, stupefiată de ce aude, cu mimica unui om resemnat, mama se apropie de canapea și se prăbușește pierdută în mândria ei disimulată.

Ia repede mina ei academică, își revine și începe tacticos să îl întrebe pe Regy luându-l în brațe.

MAMY- Unde ai zis că ajungi, dragul mamei, la Calea Lactee?

și întorcându-se spre soțul ei aruncă o perlă în timp ce se îndreaptă spre bucătărie.

MAMY- No, acum o să ajungem și pe la Calea Lactee, bărbate,

că tot nu mai fusesem de mult pe acolo. Fă repede rost de un bănuț și du-ți creatura în universul vostru de aiuriți.

Crezând că a scăpat de joaca pe ziua de azi, Taty se întinsese pe canapea și încerca să prindă un program la TV.

Se înșela amarnic. Regy vine , sare drept pe burta lui și reia întrebările

REGY- Taty, ce-i aia Calea Lactee, e la fel cum e calea de tramvai de la noi?

Taty-vădit deranjat. Încearcă să evite întrebările.

TATY- Iar începi ? O fi la fel. Eu de unde să știu? Nu ți-au explicat cei de la desene?

Regy, tot țopăind pe abdomenul tatălui.

REGY- Hai, măi Taty.Vreau să vorbim serios.Are și macaz cum are tramvaiul?

Taty, preocupat mai mult de ce vede la tv. Decât de întrebările lui Regy

TATY- Ce să aibă? Macaz,,,ce macaz? Aaa, macaz,,,,o fi având dacă întrebi tu.

Dar fii bun și nu mai sări așa pe burta mea. Dă-te jos și mergi la jucăriile tale. Vreau să stau și eu un pic liniștit și apoi mai povestim, te rog, fii înțelegător.

Puțin ,,bosumflici, dar înțelegător Regy cedează și merge să se joace cu trenulețul lui, cu DHLul, cu Concordul. Nu înainte însă de a zmulge o promisiune.

REGY- Dar îmi promiți ?

TATY- Grăbit să scape mai repede-Promit.

Regy- se joacă cu trenulețul lui dar urmărește atent să vadă când se termină știrile la tv.

REGY- Gata, măi Taty, s-au terminat știrile. Hai să începem iar să povestim.

TATY- Ai răbdare, te rog.Urmează vremea, sportul.

Regy- după un timp. La tv. Se derulează reclamele.

REGY- Ce mult durează reclamele astea, măi Taty. Ce hoție.

În fond, mie, dacă îmi plac desenele mă uit, nu am nevoie de reclamele lor. Dacă nu îmi plac,,,nu mă uit.

Taty-preocupat de ce vede la Tv-răspunde un pic absent.

TATY- da, durează, ai răbdare și fii cuminte.

Regy- observă că s-au terminat și știrile din sport intervine rapid.

REGY- Gata, Taty. Sau terminat știrile.Hai să începem iar să povestim.

Taty- cam fără chef, dar știe că nu are scăpare. Vine lângă Regy.

TATY- Vezi, dacă ai fost cuminte,,acum putem începe povestitul.

Regy-sâcâit de ideea asta cu a fi cuminte.

REGY- Măi Taty, ce înțelegi tu și mamy prin a fi cuminte? Eu doar mă joc.

Mă joc singur. Dacă aveam și eu o surioară și un frățior mă jucam cu ei.

Mai bine ați pune mâna amândoi și ați face doi copii. Să am și eu cu cine mă juca. Ce este așa greu de făcut doi copii?

Taty- stupefiat de ce aude strigă după ajutor la soție.

TATY- Mamyy,vino repede aici să auzi ce vrea fiul tău deștept. Cică să pui mâna repede și să faci doi copii, să aibă și el cu cine se juca.

Mama vine în sufragerie radiind de idee că are un băiat așa isteț și plin de idei . Îl ia în brațe pe Regy și râzând pe înfundate se adresează soțului, apoi către Regy

MAMY- Are dreptate băiatul. Așa că nu mai chiuli și pune te pe treabă, bărbate.

Da, iubire mică, vorbește mamy cu barza aia chioară și punem la cale de doi copii cât ai clipi. Până atunci fii cuminte și joacă-te frumos.

Mulțumit, Regy se urcă pe canapea lângă taty lui și îl roagă să înceapă povestitul.

REGY- hai, Taty, zi.

TATY- prefăcându-se că nu înțelege. Ce să zic?

REGY-Zi o poveste, ce te faci că nu pricepi?

TATY- distrat- aaaa, o poveste,,da.

Știi povestea ia cu ,,Fata Babei Și fata Moșului,,

Era odată o babă,,,,

REGY- supărici- Stai, măi taty. Mă subestimezi.

Ce mă iei tu pe mine cu fata babei și fata moșului?

Ce, eu mai sunt de astfel de povești? Eu am trecut de faza asta. Îmi jignești inteligența.

Taty- trezit de spusele fiului său.

TATY- Ce să zic de fundulețul tău, dar tu de ce povești ești?

REGY- Păi nu ai zis tu că ar fi bine ca cei mici de azi

să asculte și povești despre spațiu, despre timp, despre steluțe, despre planete, unuvers?

Zi de povestea aia cum am devenit eu ,,om,,cum zici tu.

TATY- Ok, hai să zicem, să povestim.

La început pe pământ nu erau oameni.Erau doar copaci și păduri.

Și tu cred ca ai fost un copac din aceea.

REGY- și tu ce ai fost la început?

Mamy asculta din bucătărie și a intervenit râzând.

MAMY- o creangă în vânt,ce putea să fie Taty.

REGY- Și tu mamy, ce ai fost?

MAMY- Eu am fost o floare de nu mă uita. Se răsfăța și mama alături de ei.

REGY- Hai, Taty, mai zi.

TATY- Procreația încă nu își definitivase sensul biologic

REGY- Ce procreație, măi Taty ? poate vrei să zici Pro Tv-eul.

TATY-, nu mă întrerupe, te rog. Prin păduri alergau animale imense.

REGY- Dinozaurii, cred.

TATY- vezi că știi. Apoi din spațiu au venit mașini zburătoare.

REGY- Navete Spațiale, se zice, măi Taty.

TATY- Bine, navete ,cum le spui tu.

Din ele ieșeau niște flăcări îngrozitoare care au ars toți dinozaurii.

REGY- strigând către mama. Mamy, vino să auzi cum au dispărut dinozaurii.

MAMY- Păi cum să nu.

Eu nu-mi văd capul de treburi și voi vă jucați cu dinozaurii voștri.

Cînd vor dispare dinozaurii din capul tatălui tău am să vin. Terminați cu bazaconiile astea și lăsați-mă în pace. Altfel o să mâncați dinozauri la masa de azi.

REGY- Taty, ce sunt alea ,,bazaconii ?

Sunt biscuiții aceea pe care mi-i cumpără Mamy?

TATY- Mamy știe, că Mamy umblă cu bazaconiile după ea.

Dar lasă mă să povestesc, te rog.

REGY- Te las, zi.

TATY- Din navetele alea spațiale au coborât niște omuleți.

REGY- Extratereștii, măi Taty, se zice, nu omuleți.

TATY- bine, extratereștri, mergeau prin păduri

și culegeau fructele copacilor

REGY- Vrei să spui că nu aveau ce mânca?

De ce nu se duceau la supermarket?

TATY- Erau mereu câte doi.

Unul era mai înalt, mai solid, mai puternic.

REGY- acela cred că erai tu.

TATY- Nu mă întrerupe.

Celălalt părea mai finuț, cu trăsături frumos definite și ochi colorați și le dicta la toți ce să facă.

REGY- Aceea era Mamy, că mamy e frumoasă, are ochi colorați și ea ne dictează la toți.

TATY-dacă zici tu,,poate te aude Mamy și vezi tu dictatură.

La un moment dat printre ei au apărut unii mai mici.

REGY- venise barza extraterestră la ei, măi Taty

și le adusese copii.

TATY- probabil.

Între timp, ție ți s-a epuizat energia cu care ai fost încărcat spre a fi un copac și ai acumulat procesele necesare genomului uman.

REGY- Ce tare, măi taty.Și așa am ajuns om, vrei să spui.

M-a adus barza extraterestră, sau o barză obișnuită?

Mamyyy, sunt om. Taty m-a făcut om și m-a adus cu barza extraterestră. Vino să vezi ce om mare sunt.

TATY- Regyyy, nu mai țipa așa că ne aude Mamy

și ne omenește de nu ne vedem.

Mamy auzise tot. Stătea zâmbitoare în ușa sufrageriei și asculta bazaconiile celor doi mai încântată decât ei.

MAMY- Ia să vadă mama, ce om mare are ea aici.

Îl ia pe Regy în brațe și îl zmotocește pînă leșină amândoi de râs.

MAMY- Mai degrabă am doi zăpăciți pe care îi iubesc

și trebuie să mă lupt să îi cresc pe amândoi.

Acum, gata, spălarea pe mâini și la masă.

TATY- Chiar, hai să lăsăm poveștile și să trecem la masă.

REGY- Dar mie nu mi-e a mînca.

De ce să mănînc dacă nu îmi este foame? Poate mai târziu.

TATY- Atunci, poate mai tîrziu povestim și noi.

Nu mănînci sistăm povestitul definitiv.

REGY- Bine, hai că mănînc.Dar ce-mi dai?

TATY- Ce îți dă Mamy. Mamy este cu mîncarea și eu cu povestitul.

REGY- Bine, atunci cădem la pace: eu mănînc și tu îmi povestești,da?

TATY-da, semnez.

MAMY-Gataaa, la masă. Mai terminați cu trăncăneala și treceți la spălatul pe mîini.

REGY- Dar nu sunt murdar, Mamy, nu m-am jucat cu jucăriile,,doar am povestit. Ce, am povestit cu mîinile?

MAMY-sare ca arsă- Cum nu ești murdar? Treci la spălat cum îți spun eu și nu fi obraznic cu mine că îți dau eu un povestit cu mîinile de nu poți să îl duci.

REGY- Bine, bine, dar ce îmi dai să mănînc?

MAMY- Copănel cu cartofi fierți și salată de varză crudă.

REGY- răsfățîndu-se-Nu vreau copănel, vreau ou.

MAMY- Iar ou? Ou ai mîncat de dimineață.

Tu o să scoți pui pînă la urmă la cîte ouă mănînci.

REGY- Cum adică să scot pui, ce, eu sunt găină?

MEMY- Lasă tu vrăjeala

că la mine știi că nu merge cu subterfugii din astea de-ale voastre.

REGY- Bine, mănînc,

dar te rog să îl lași pe Taty să-mi povestească în timp ce eu mânînc.

Hai, Taty, începe, te rog.

TATY- Bine, încep, dar mănînci tot. Dar unde rămîsesem?

REGY- La Calea Lactee, măi Taty.

TATY- Deci; dacă ieși afară într-o noapte senină de vară

și urmezi cu privirea drumul Căii Lactee, vei observa undeva, în partea dreaptă a Carului Mare o steluță,,,

REGY- Taty, povestește mai rar.

Folosești atîtea cuvinte că mă derutezi. Ce car? Ca cei de la Rentacar, cei cu mașini de închiriat?

TATY- amuzîndu-se – pisici cu rentacarul tău, Regy.

Așa se zice la un grup de stele care se văd desenate pe cer ca o căruță mică.

REGY- Hai, măi Taty, fugi de aici cu căruța ta.

Dacă te aude Mamy se prăpădește de rîs. Ce căruță plimbi tu pe acolo? Noi parcă vorbeau serios și tu vii cu căruța.

Taty- abținîndu-se cu greu de rîsul zgomotos în care

Intrase

TATY- Bine, tu mănîncă și hai să vorbim serios.

Deci; în partea dreaptă a Carului Mare se vede o steluță mică, mică de tot dar cu o lumină și o inteligență foarte, foarte puternică. Ea s-a născut de curînd într-o nebuloasă rătăcită undeva în inima universului,,

REGY- ce este aceea,,nebuloasă?

TATY- La masă nu se vorbește. Taci, mănîncă și ascultă.Clar? Altfel nu îți mai spun nimic.

REGY- Clar, da zi ce este aceea o nebuloasă?

TATY- Nebuloasă,,,,,cum să îți explic eu ție,,,e ceva sus pe cer

ca o pată mai puțin luminoasă, ca o ceață care se observă printre stele. Un amestec de gaze, praf, rămas după ce s-au format stelel și planetele.

REGY- Dar stelele și planetele cum s-au format?

TATY- Chiar supărat.-

Păi cu tine nu o mai scot la capăt dacă tot mă întrerupi cu întrebări.

REGY- Hai, măi Taty, de ce te superi,

nu e normal să întreb, să știu?

TATY- A fost un Bing-Bang, nu ți am zis?

REGY- Ce a fost, măi Taty? Ce esta aia bingbang?

Parcă ești din desenele mele. Ca în desenul acela în care o fetiță face bingbang și apare o prăjitură. Te rog fii mai serios în explicații.

Taty, supărat o strigă pe Mamy.

TATY- Ai auzit, Mamy?

A ajuns fiul tău iubit să îmi spună să fiu mai serios.

Moaș-ta pe gheață de zgâmboi,,,dacă am să ți mai povestesc eu ție ceva.

MAMY- Tot nu vă potoliți cu bazaconiile voastre?

Lasă că vă potolesc eu. După ce terminați de mîncat, treceți amîndoi la spălat vase și să povestiți acolo pînă nu mai puteți. Începe emisiunea mea la Tv și vreau să stau liniștită. Executarea.

REGY- Vezi, măi Taty, dacă nu te-ai potolit,

acum ne-ai băgat pe amîndoi la munca de jos, cum zice mamy.

Se duc amîndoi la bucătărie, la spălat vase, iar mama vine în sufragerie , se așează pe canapea și caută emisiunea ei preferată pe National Geographic .

TATY- Eu le spăl și tu le ștergi, vrei așa?

REGY- Ba nu. Vrei să trișezi.

Eu le spăl și tu povestești și le ștergi. Clar?

Hai, zi cu bingbangul acela ce ne-a trimis drept la spălat de vase, ce este cu el?

TATY- ok. Hai și-om începe.

Bing- Bang este o ipoteză care încearcă să explice cum a apărut universul, cum au apărut stelele

și planetele. Primul impuls apărut din nimic, primit de două particule inițiale, două singularități, care se ciognesc și din ele apare totul.

REGY- în timp ce spală vase- Taty, stai un pic.

M-ai zăpăcit deabinelea cu explicația asta. Era să scap farfuria din mînă. Ia-mă mai încet să pricep și eu ceva.

Ce este aia singularitate?

Cum stau eu singur cînd plecați voi la muncă?

TATY- zîmbind –și să scape mai repede-

Cam așa ceva- savanții spun că dintr-o singularitate-apare un impuls.

REGY- Ce este ăla impuls?

Adică face cineva cu bagheta magică, buuuum și gata, apare ceva?

Și cine a făcut, buuum, cum a făcut?

TATY- copleșit de întrebări- probabil.

REGY- Stai să îți arăt eu, măi Taty, că văd că nu te descurci.

Stai să îmi aduc eu sabia mea magică să îți arăt cum a făcut.

Regy merge în dormitorul lui și începe să caute sabia,dar nu o găsește și începe să strige la mama.

REGY- Mamyyy, unde este sabia mea magică?

MAMY- de pe canapea privid la TV.-

Unde ai pus-o.

Țiam zis să ai grijă de jucăriile tale.

Să te înveți a fi ordonat.

Acum caut-o.

REGY- resemnat că nu găsește sabia.

Măi, Taty, cu bingbangul tău e complicat, că nu îmi găsesc sabia să îți explic practic. Mai bine spune despre nebuloasa aia, să vedem cum e.

TATY- Păi nu ți-am zis?

REGY- Ai zis tu ceva, dar eu nu prea am priceput. Rămîsesem la stele și la planete. Zi cum s-au format.

TATY- nici el convins de ce spune

Din gazele și praful răspîndite în spațiu după Bing-Bang.

REGY- Hai că ești tare, măi Taty,,vrei să spui că gazele fac praf?

Ce praf, măi Taty? Nu ai zis tu că înainte de bingbang nu era nimic?

Cum să facă buuum, dacă nu era nimic? Dacă nu era nimic,,cui să dea impuls? La singularitatea aia,,poate vrei să spui.

Dar spune mai departe că mie îmi place cum le înflorești tu, cum zice Mamy.

TATY- supărat rău.

Aaaa, eu le înfloresc, deci .Atunci mergi la Mamy să le înflorească ea. Înfloriți-le amîndoi.

REGY- Hai măi, Taty, ce ești așa supărăcios? Eu am glumit.

Ce nu știi de glumă? Fii bărbat, cum îmi zici tu mie cînd încep să plîng.

Te rog, continuă cu praful și gazele alea ale tale, să vedem unde ajungem. Lasă miorlăielile copilărești și zi cum au apărut stelele și planetele.

Taty-mai să nu izbugnească în rîs dar fericit că are un fiu așa isteț.

TATY- Cum spuneam ;

după Bing-Bangul acela care nu îți place ție, în univers s-au răspîndit particule de gaze ce s-au atras între ele și au format primle componente ale materie.

REGY- Cum s-au atras?

TATY- cu o explicație simplă

Păi s-au atras cum atragi tu cu magnetul jucăriile tale, să zicem

REGY- Aaaa, cu magnetul. M-am prins. Stai să aduc magnetul meu să îți arăt să pricepi și tu.

TATY- Lasă-l în pisici de magnet.

Spală vasele mai repede că ne apucă noaptea cu întrebările tale. Merg eu și îți aduc magnetul din camera ta.

Taty aduce magnetul și Regy i-l ia imediat.

REGY- Dă magnetul să îți arăt practic cum s-au atras.

Să zicem că magnetul nu este al meu, este al universului. Ne facem și noi că zicem.

Și furculița e nebuloasa. Și uite , măi Taty cum o atrage, o atrage,,,

TATY- preocupat

Poate vine mamy și ne vede, și să vezi tu atunci în ce nebuloasă intrăm amîndoi. Lasă-l în pisici de magnet. Hai să terminăm cu steluțele și planetele o dată.

Particulele inițiale s-au atras și combinat între ele și au format steluțe, planete, galaxii.

REGY- Și steluța aceea mică, de care tot vorbești tu,

tot așa s-a format?

TATY- da, măi Taty, tot așa s-a născut.

Cred că nu are mai mult de patru ani și ceva de cînd s-a plasat pe orbita terstră.

Din cîte am vorbit eu cu ea, v-a rămîne pe această orbită pînă v-a găsi unghiul de intrare în atmosferă,,,

Regy chicotind cu farfuria în mînă.

TATY- dar ce faci tu, dormi? Și eu vorbesc singur pe aici?

Închide gurița că intră nava spațială în ea- glumea taty bine dispus.

REGY- lasă tu glumele tale nesărate, cum zice mamy, că eu nu dorm, ascult cumințel invențiile tale. Zi. Cu unghiul de intrare știu. Zi altceva.

TATY- Dar stai puțin,văd că m-ai amețit deabinelea.

Nu cumva tu spui despre mine? Că eu am 4 ani și ceva și tu ziceai mereu că eu sunt o steluță apărută din nebuloasa ta și a mamei.

Ce, nu mă mai joc dacă e vorba pe așa.

Și supărat, Regy se pune pe un plîns miorlăit, pițigăiat.

TATY- Așa, supără-te ca blegul. Eu nu am ce discuta cu un plângăcios.

REGY- dar de ce zici despre mine?

TATY- Și dacă zic, ce?

Toți tăticii vorbesc cu băieții lor deștepți despre univers, despre spațiu și timp, despre steluțe și planete, navete spațiale, rază fotonică, unghiuri de intrare în atmosferă.

Despre astfel de povești trebuie să aibă parte copii în ziua de azi.

REGY- se oprește din plîns și realizează ce vrea taty lui.

M-am prins. Așa mă educi tu, cred.

Degeaba te ceartă Mamy, ăsta e felul tău de educație pe care mi-l dai.

Bravo, Taty, meriți un pupic scurt și te iert. Ai dreptate, noi povestim ca să ne distrăm și să învățăm ceva.

Poți să spui despre steluța aia, am înțeles, gata nu mai plîng, începe iar să povestești.

TATY- Bine, atunci reîncepem.

Știam că am un băiat deștept și va înțelege ceva din poveștile noastre.

Dar unde rămîsesm, măi taty, că eu iar am uitat.

REGY- La steluță, măi taty, tu zi, că eu știu.

TATY- Da, ai dreptate, Deci; cum ziceam, steluța aceea mică stă cuminte sus în univers și se pregătește să intre în atmosfera planetei Pămînt.

REGY- Ca naveta spațială, Taty?

TATY- da, ca naveta ta,

REGY- Atunci stai să îmi aduc eu naveta mea spațială din dormitor să îți arăt cum face.

TATY- Bine, dar ai grijă să nu o deranjezi pe Mamy că ne strică povestitul.

REGY-vine cu naveta lui.

Mamy nici nu m-a observat, se uită la animalele ei cu pisici și cu căței.

Fii atent, Taty, să îți arăt cum face naveta. Își reduce viteza treptat, treptat, caută unghiul de intrare în atmosferă, apoi pornește motoarele auxiliare să poată ieși din impoderabilitate

TATY- Bravo, ești deștept.

Hai să terminăm cu vasele astea și să mergem în

Sufragerie. Să vedem, Mamy ce mai face.

Merg amîndoi în sufragerie

MAMY- ce fac băieții mei deștepti foc?

Ați spălat vasele, acum puteți filozofa cît vreți, dar pe mine să nu mă deranjeați

REGY- Da, mamy, suntem vrednici ca tine- și orientîndu-se iar către Taty

Taty, dar avionul acela ,,Concord,, de ce nu se mai fabrică?

TATY- Era prea scump, consuma mult,

făcea prea mult zgomot și a avut și accidentul acela teribil.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: SCENARIU la piesa de teatru ,,PĂRINȚI, BUNICI și COPII,,” →