George ROCA: Memoria peniței (4) – O vizită în Noua Zeelandă

Am fost în Noua Zeelandă pentru prima dată în urmă cu 30 de ani! Atunci eram necăsătorit şi parcă nu a fost aşa de bine. Singur te simţi prea… însingurat! Atunci am stat vreo trei săptămâni şi am bătut cele două insule mari de la Auckland la Invercagill călătorind cu un bilet de circuit pe drumul de fier. Apoi, altădată, venind din America, am făcut o escală la Auckland de 3 zile…

A treia vizită am făcut-o în trei! În anul 2000. Având un băieţel de 11 ani, dornic să cunoască şi el lumea mare, ne-am vânzolit, pentru o lună în Aotearoa cum îi zic băştinaşii maori Noii Zeelande, sau Ţara Lungului Nor Alb (The Land of the Long White Cloud). De data aceasta eram trei turişti, adică, „tata, mama şi copilul” cum ne plăcea nouă să ne alintăm! Băiatul meu era curios deci, să vadă cum e acolo în Kiwiland… aşa că aici la „canguri” fiind vacanţa de toamnă – nu prea lungă – ne-am gândit că ar fi bine să mergem pe undeva mai mai aproape! Am zburat de la Sydney la Auckland. 2160 de kilometri, parcurşi cam în 3 ore cu jumbo jet-ul. Acolo avem mulţi prieteni originari din România şi am avut intenţia să-i reîntâlnim. Auckland-ul, cel mai mare oraş din NZ, cu o populaţie de peste un milion de locuitori, mi s-a părut micuţ faţă de Sydney… Am vizitat CBD-ul (Central Business District), faimosul „bulevard” – Queen Street, apoi ne-am dus în turnul de televiziune să vedem oraşul… care de acolo, de la înălţime parcă nu mai părea aşa de „pricăjit”, ci chiar destul maiestuos. Poate din cauza unghiului de vedere, a panoramei sau poate chiar al unui superb apus de soare!

În următoarea zi ne-am urcat pe un vaporaş şi am plecat pe mare, spre nord-est… După circa 4 ore de călătorie, parcurgând aproximativ 62 de mile (100 de km), am ajuns la insula Aotea (Great Barrier Island), a şasea suprafaţa de pământ ca mărime a arhipelagului neo-zeelandez. Un loc minunat, virgin şi foarte puţin populat! Aproximativ 800 de locuitori pe o suprafaţă de 285 km pătraţi. Insula are şi patru puişori care o înconjoară: Rakitu, Kaikoura, Insula Balaurului şi Insula Ţiparilor.

Pentru o sută de dolari neo-zeelandezi am închiriat întreaga casă a unor maori bogaţi. O vilă mare, curată şi cochetă. În cele patru zile, cât am stat acolo, am trăit ca într-un paradis al unei epoci trecute! Fără gaz, electricitate şi apă curentă… Eu şi cu „ăla micu” făceam spume… că trebuia să ne culcăm seara odată cu găinile… dar soţia mea era în culmea fericirii, domnia sa fiind bună prietenă cu Moş Ene. Auzi dom’le, în anul 2000 să nu ai lumină la bec… seara! Lumânările s-au terminat după două nopţi şi atunci ne-am adus aminte de tradiţionala „descurcăreală” a neamului românesc… făcându-ne opaiţe şi candele din fâşii de cârpa îmbibate în ulei de gătit.

Am fost şi la pescuit – pe care, sincer, l-am considerat o pierdere de timp, eu fiind
un personaj veşnic ocupat cu treburi în mişcare nu cu aşteptatul la „dacă muşcă, sau nu muşcă” (peştele, desigur!)… Băieţică al meu, mai răbdător, a prins trei peşti mari, asemănători cu păstrăvul de mare, grei de peste două kilograme fiecare. Am pus şi eu mâna să-l ajut să-i scoată! Era tare fericit! Prinsese Kahawai! Bun de mâncat! La al patrălea, am avut o surpriză. Am văzut că era îmbârligată peste el o caracatiţă uriaşă! Arată ca o cârpă de spălat duşumeaua. Închisă la culoare, părea moartă… Braţele nu i se mişcau, dar nu se dezlipea de peşte. Nu ştiu cu ce naiba, ditamai molusca, ne-a retezat firul cu tot ce era pe el! A şters-o şi cu peştele şi cu cârligul şi cu plumbul şi cu… Mama ei de octopedă! De ciudă, românaşu’ meu era cât pe ce să plângă! Acasă, la reşedinţa noastră maoră, am curăţat peştele, l-am dat prin făină şi sare şi l-am prăjit în tigaie… Mămăliga şi mujdeiul încă nu se inventaseră pe insulă, aşa că am mâncat nişte kumera (cartofi dulci) ca garnitură. O masă copioasă, trediţională din mările sudului… oferită părinţilor săi de juniorul meu.

Într-una din zile am fost în vizită la o familie recomandată cu căldură de nişte prieteni de-ai noştri români din Auckland. Originari din Elveţia, stabiliţi acolo de peste 20 de ani, şi-au cumpărat cu 100 de mii de dolari 50 de hectare de pământ cu munţi şi văi… Aveau şi o peşteră pe proprietatea lor! Ce mai, un Paradis! Muncind din greu, deveniseră proprietarii uneia dintre cele mai importante plantaţii de Macadamia Nuts din Pacificul de Sud. Bogaţi tare, dar muncind pe rupte… trăiau simplu precum Robinson Crusoe. Şcoli nu sunt pe insulă, aşa că au rămas şi fără copii. Chiar şi cei mici sunt trimişi la şcolile-internat din Auckland. Totuşi era atât de plăcut acolo, atât de seren! Departe de jungla de beton, de viaţa trepidantă, de stres, necazuri, calculator, televiziune manipulantă, aer poluat, bârfe, nebunii, crime… Te simţeai ca într-o altă lume… un paradis simplu, dar vindecător al tuturor relelor acumulate în marea metropolă. O revenire la lumea strămoşilor noştri…

Ne-am reîntors la Auckland cu bateriile creierului încărcate! Am mai stat 2 zile acolo, după care, împreună cu nişte prieteni din Bucureşti am plecat la Rotorua. Drumul până acolo a fost superb! Noua Zeelandă este aşezată pe o centură vulcanică, având şi acum o activitate destul de intensă. Rotorua este cel mai vizitat oraş de turişti. Gheizere, vulcani noroioşi, ceaţă, sulf, plante unice… s-u-p-e-r-b! Am fost într-un loc unic unde erau nişte copaci înalţi (seqvoia) de peste 100 de metri. Printre ei, un nou colţ de de paradis… un izvor, căprioare, linişte…

A doua zi am fost şi am văzut gheizerele. Wow! Jeturi de apă caldă aruncate spre cer! Mirosea tare a sulf! Fanuş, băiatul cel mic al prietenului meu, s-a uitat ciudat la mine, apoi s-a apropiat de taică-său şi l-a întreabat cu o tipică inocenţă copilarescă:
– Nu ştii cine a făcut pârţ pe aici!
– Poate tu, mă piticule!
– Ba tu, ba tu…
– Aşa vorbeşti tu cu taică-tu?
– Hi, hi, hi! Tu eşti pârţâilă, tu eşti pârţâilă!
– Nu eu, mai drăcuşorule, gheizerul!
– Iar mă păcăleşti, că ştii că sunt mai mic… Uite „tatataaa”, gheizerul face pipi, nu pârţ!

Ce să mai zici? Deseori, copiii spun chestii deştepte! Ăl mare a tăcut şi mai apoi a schimbat vorba… Cât am stat la Rotorua, numită şi „Sulphur City”, de câte ori venea câte un damf de pucioasă, Fănuş se uită şugubăţ la taică-său, apoi la mine şi râdea! Ei! O fi ştiut el de ce! Se zice că aia micii nu mint!

A treia zi am avut mai mult „fun”. Am fost pe munte cu telecabina şi la coborâre ne-am reîntors cu săniuţa (pe roţi). O senzaţie minunată! Apoi iar cu telecabina şi iar cu săniuţa! Se construise o pistă specială pe care săniuţa „aluneca” lin. Puteai folosi frâna dacă o luai prea repede la vale. Coborârea dura cam un sfert de ceas. Copii erau aşezaţi între picioarele protectoare ale tatălui lor… Fănuş uitase şi de gheizerele paterne, şi de sulf şi strigă cât îl ţinea gura: „Bagă motor, bagă gaz!…”. Soţia mea, metamorfozată într-o doamnă sobră, nu a dorit nici în ruptu’ capului să se dea cu săniuţa. A stat pe terasa-restaurant a telecabinei, cică să se bronzeze! În acea poziţie inertă, cu faţa îndreptată spre astrul luminos şi cu ochelari de soare pe nas părea o actriţă de cinema din filmele italiene ale anilor ’60. Simpatica divă de la Cinecita a băut între timp vreo trei cafele, din care cauza n-a putut să doarmă două nopţi după aceea! Dar noi băieţii, dacă ne-am distrat minunat, am dormit tun!

De la Rotorua, ne-am continuat drumul spre sud prin Insula de Nord. (Scuzaţi oximoronul!) Ne-am despărţit de prietenii noştri româno-aucklandişti şi cu un „coach-bus” frumos, curat şi comfortabil am plecat spre Wellington, capitala ţării. Ne-am oprit pe parcurs, pentru a lua masa de prânz, la Taupo, oraş aşezat pe malul celui mai întins lac vulcanic din Noua Zeelandă. Lacul era plin de păstrăvi, cu o apă foarte bună la gust, rece şi proaspătă! Taupo, în limba maori, este o prescurtare a numelui „Taupō-nui-a-Tia” care înseamnă „Marea mantie a lui Tia” – Tia fiind o căpetenie locală (şi un explorator) care a descoperit lacul.

Am ajuns la Wellington spre seară. Clădirile oraşului se scurg parcă de pe vârful muntelui până la punctul de tagenţă cu marea (oceanul!). Multă verdeaţă! Multă! Cina am luat-o la un restaurant chinezesc, după care am vizitat centrul oraşului. A doua zi a fost o vreme superbă. Ne-am plimbat per pedes peste tot şi am avut „good time” cum zic localnicii! Wellington este capitala Noii Zeelande şi este cea mai sudică aşezare a Insulei de Nord. Chiar dacă e mai mic decât Auckland-ul, acesta oraş cosmopolit – creează istorie şi în zilele noastre! Clădiri vechi, de 100 de ani, sunt recondiţionate şi inobilate. Se umblă la subtilitatea tradiţiilor băştinaşe. Se învie sau chiar inventează traditii, cultură, istorie… Totul e frumos, proaspăt şi curat!

Ziua următoare am folosit-o pentru a vizita muzee. Prima dată ne-am dus să vedem Galeriile Naţionale de Artă, unde era un show al artelor plastice mexicane. Am avut norocul să vedem lucrări de Frida Kahlo şi Diego Rivera. Am filmat o mulţime de pânze, până când a venit un imens „maor de serviciu”, cam de două ori mai voluminos ca mine, şi mi-a confiscat camera… Eu necomformist şi rebel ca întotdeauna, i-am zis că nu scrie nicăieri că nu e voie să filmezi (era interzis doar fotografiatul!!). Goliatul s-a uitat la mine cu aceeaşi privire care o au jucătorii echipei de rugby „All Blacks” la începutul meciurilor când îşi sperie adversarii cu faimosul dans de luptă „haka” şi a plecat cu camera mea Sony CCD 220 la garderobă, de unde a revenit triumfător cu un număr de plastic şi cu un zâmbet sub nas şi pe buze, parcă vroind să-mi demostreze că nu este atât de rău precum pare. Când am plecat am controlat caseta şi spre bucuria mea nu era şters nimic… Poate nu învăţaseră băştinaşi din Ţara Norului cel Lung cum trebuie pedepsiţi nonconformiştii români! Dacă îmi ştergea înregistrarea m-aş fi supărat, cu toate că domnia sa avea dreptate, dar aşa că nu mi-a şters-o, ce să zic? Să trăiască maoraşul nostru!

Expoziţia se numea „Viva la Vida” (Mexican masterpieces from the Jacques & Natasha Gelman Collection”. By the way, se zice că Frida Kahlo se trage după bunicul dinspre tată de prin Ardeal (Arad, Oradea), şi este socotită cea mai importantă pictoriţa a secolului XX. Mie îmi place compoziţia, culoarea şi mesajul tablourilor ei. Totuşi cel mai mult apreciez sprâncenele autoarei în autoportrete. Diego Rivera, soţul sprâncenatei, a fost cel mai mare artist-producător de pictură murală a secolului mai sus amintit. A avut un succes nebun în Statele Unite, unde a făcut o groază de bani, pictând faţadele zgârie-norilor (ex. Rockefeller Building). Ambii au căzut, mai apoi, în dizgraţie, deoarece au fost „aprigi comunişti”. Despre Frida se zice că a fost (şi) amanta lui Leon Trotzky, iar în glumă… de Diego se zice că ar fi fost… îndrăgostit de Stalin! Acesta îl idolatriza pe tătuc, pictându-i portretul pe gigantele lucrări pe care le executa pentru americanii capitalişti. Când a murit Frida, a ieşit un scandal de toată frumuseţea cu autorităţile mexicane deoarece sicriul defunctei era acoperit cu drapelul sovietic, roşu cu secera şi ciocanul… în loc de cel naţional mexican. Oricum, cei doi, au lăsat în urma lor creaţii minunate, unice şi de mare valoare! Multe dintre tablurile kahloiene s-au vândut la Sotheby’s, New York, cu peste 1 milion de dolari!!! Lucrările lui Diego aşijderea…

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (4) – O vizită în Noua Zeelandă” →

Gheorghe Andrei NEAGU: Ciorpacul

În ziua de Sf. Gheorghe, aproape toată lumea din sat mergea la biserică. Era o biserică durdulie, ce părea făcută după chipul şi asemănarea postelnicul Vârnav, pe la 1700 şi ceva. După ce popa îngâna nişte litanii, îi omenea pe enoriaşi cu câte o mlădiţă de salcie înmugurită. Ajunşi acasă, o puneau la icoana cu chipul Sfântului Gheorghe sau la poartă dacă n-aveau icoană. Gheorghiţă ştia de acest obicei, mai ales că primise în dar o pălăriuţă din postav verde şi o pereche de ghetuţe din piele maro. De aceea, cât timp ai lui plecaseră la biserică, el se plimba ţanţoş prin curte, speriind găinile cu un cărucior improvizat ce-l făcuse tatăl lui atunci când împlinise şase ani. Bineînţeles că într-un an de zile căruciorul începuse să scârţâie, prin curtea în care băiatul năzdrăvan începu să alerge. Nici nu şi-a dat seama când a ieşit dincolo de poartă, pe uliţa ce ducea la budăi, spre moara lui Brăescu.

Între budăi şi moară era iazul boieresc, pe malul căruia creşteau sălcii pletoase din belşug. Cârduri de raţe se bălăceau fără nicio jenă în apa unde mătreaţa era mai deasă. Din când în când apucau în plisc câte-o şuviţă din mătasea broaştei. Trăgeau de ea şi când vedeau că nu se mai termină, o lăsau să cadă pe fundul iazului. Bătrânul albanez Avaneţ îşi făcuse obiceiul de a sta sub o salcie pletoasă cu un băţ în mână. O plută improvizată dintr-un spic de porumb stătea nemişcată pe suprafaţa iazului. Doar ţânţarii se mai mişcau pe lângă ea, de parcă ar fi vrut să-i alunge albanezului peştii îndemnaţi cu o biluţă de mămăligă înfiptă într-un bold să se dea prizonier. Şi cu toată nemişcarea asta, albanezul avea într-un minciog câţiva peşti ce se zbăteau din când în când speriind ţânţarii. În partea cealaltă a bălţii, era Ghelbăroaia. Avea şi ea bucăţi de mămăligă aşezate în mijlocul unei plase mai dese prinsă în patru colţuri de două nuiele mlădioase şi arcuite. O prăjină mai lungă lega bolta făcută din nuiele de pescar.

– Ai prins ceva? întrebă Ghelbăroaia smuncind ciorpacul cu năduf.

Mămăliga dispăruse din mijlocul plasei unde fusese ţintuită cu o aşchie de lemn.

– Mai nimic! îi zise albanezul aprinzându-şi o ţigară.

– Mai ai ţigări? îl întrebă ea fără sfială.

– Mai am, dar nu mă mişc de aici. Dacă vrei, vino să-ţi dau.

Femeia îşi cufundă ciorpacul fără mămăligă printre mătasea broaştei şi papură. Se ridică şi înconjură tot iazul să ajungă la ţigări. Avaneţ îşi scoase din buzunarul pantalonilor de doc pachetul de Naţionale, unde mai zăceau câteva ţigări turtite. Trase cu mâna lui o ţigară, o frământă puţin ca să-şi capete forma cilindrică, o bătu la cap şi i-o întinse Ghelbăroaiei. Ea o apucă, o puse între buze şi aşteptă să-i dea chibritul. Albanezul scociorî după el, în buzunarul de la piept şi-l scoase cu multă fereală, să nu-i cadă beţele din cutia turtită. Apoi prinse un băţ ce ieşise deja pe jumătate şi-l trecu peste catranul cutiei. După două, trei încercări, băţul se aprinse. Ghelbăroaia îşi înmuie capătul ţigării în flacăra ce pâlpâia lemnoasă. Trase de câteva ori din celălalt capăt al ţigării până când jăratecul deveni statornic. Dacă te-ai fi uitat la faţa ei, ai fi putut zice că-şi mişca obrajii precum peştii din minciog în căutarea apei. Fumau în tăcere. Altădată s-ar fi uitat unul la altul cu mai mult interes. Anii trecuseră peste ei, potolind interesele. De undeva un scârţâit le atrase atenţia. Venea Gheorghiţă bălăbănindu-se după un picior pe altul. Trăgea căruciorul cu oarecare sfială. Nu-i plăcea cum scârţâia. I-a zărit pe cei doi fumând sub salcia pletoasă. Venea spre ei.

Ghelbăroaia nu se putu abţine. „Iată-uite şi la mucia acesta”. Avaneţ nu spuse nimic. Tocmai i se mişcase pluta din vârful băţului. Trase scurt smuncind. Asta ca să i se înfigă boldul în buza peştelui poftitor de mămăligă.

– Und’te duci bă cu râşniţa aia? Nu vezi cum scârţâie. Vrei să ne sperii peştii? îl potopi Ghelbăroaia.

Gheorghiţă se opri tulburat. Întotdeauna se intimida în faţa cuvintelor rostite în şuvoi. Aşa mai vorbea şi Zangarica, văcarul satului. Numai că la el se învălmăşeau într-o bâlbâială greu de înţeles.

– La dumneavoastră veneam. Bună ziua, spuse pierdut Gheorghiţă.

– Dar ce să-ţi facem noi? mormăi bătrânul Avaneţ.

– Nimic. Să mă lăsaţi să tai nişte nuiele să le pun pe cărucior.

– Nu tai tu nuiele din salcia noastră, câte zile voi avea. Treci puntea pe partea cealaltă şi tai din sălciile cele tinere de pe malul celălalt, îi tăie elanul Ghelbăroaia.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Ciorpacul” →

Alexandru NEMOIANU: Să ne ferim de amăgitori

Titanii erau, în mitologia greacă, semizei, făpturi gigantice și extrem de puternice. Despre ei ne vorbește Hesiod în “Theogonia”. Este interesant de menționat că sursa de inspirație a lui Hesiod a fost o lucrare, ”Titanomachia”, întocmită de către un bard orb din Thracia, cu numele Thamyrus. În acest poem se vorbește de revolta Titanilor contra Zeilor din Olimp și bătălia feroce dintre ei. În cursul acestei bătălii teribile pământul a avut enorm de suferit, fiind, în bună măsură, pustiit. Înfrânți Titani au fost aruncați în fundul pământului, legați în lanțuri în Tartar.

Într-o interpretare mai largă această bătălie dintre Titani și Zei vorbește despre consecințele ateismului militant și despre urmările persecuției Credinței. Exemplul revoltei Titanilor rămâne avertisment privitor la catastrofa ce o poate produce secularismul agresiv și încercarea de a crea o societate fără Dumnezeu.

Este foarte bine știut că începând din veacul al XVIII, încet, tenace, tot soiul de “filozofii” și învățături otrăvite au căutat să inducă îndoială în sufletele credincioșilor, să le corupă Credința și să le distrugă Tradiția. Această acțiune, hai să-i zicem “intelectuală”, a fost complimentată de acțiunea ‘sectelor”, a ereziilor de la Dreapta Credință. ”Sectele” sunt cele care au amăgit mulți oameni și i-au rătăcit într-un pustiu al cărui scop este separarea de Dumnezeu. Aici, cu riscul brutalității, trebuie să fim foarte răspicați.

Nu membrii sectelor sunt cei care trebuie învinuiți, învinuită trebuie învățătura sectelor. Cum spuneam scopul lor final, fie că ele sunt conștiente de această înșelare, fie că nu sunt, este separarea de Dumnezeu. Sectele pot pretinde că îl slujesc pe Dumnezeu dar legătura cu El este tăiată. În ce mod. Prin faptul că eliminând Tainele, rugăciunea către Maica Domnului și către Sfinți, refuzând cinstirea icoanelor și a moaștelor Sfinților, nu mai există legătură directă, personală cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu este un “pricipiu”, este Cel care asigură legătură personală cu toți și fiecare dintre cei care îl mărturisesc în Treimea, ’cea de o Ființă și Nedespărțită”.

Dar aceste eforturi de secularizare a societăților omenești, în veacul ce a trecut și în anii pe care- i trăim, a devenit atac demonic deschis. Vedem în jurul nostru cum stări și noțiuni fundamentale, care au asigurat nu numai continuitatea omenească dar și capacitatea oamenilor de a avea un strop de veselie și mai ales de nădejde, sunt atacate, relativizate și maculate. Familia este sub atac deschis, relația dintre oameni este distrusă, curățenia copiilor este înlăturată. Iar toate aceste abominații sunt prezentate că “eliberări”. Iar în acest context putem vedea ce s-a întâmplat în societățile “atee”. Să ne aducem aminte cum în Rusia sovietică zeci de mii de biserici și mănăstiri au fost închise și distruse. În 1938 în întreagă Rusie mai erau deschise o sută de biserici. Icoanele și moaștele sfinte au fost înlăturate și sute de mii de credincioși au fost uciși cu sălbăticie. Puterea de sus a rămas neclintită, Divinitatea nu a fost micșorată, dar viața oamenilor a fost un infern al pustiiri. Și ar trebui să nu ne lăsăm amăgiți.

Acest secularism demonic și agresiv este tot o religie, este închinarea la demoni. Ce altceva decât închinare la demoni este fuga de realitate prin droguri, elitism, erotism sau consumarism? Ce altceva decât închinare la idoli sunt “concertele” de muzică metalică și cele care induc o stare de isterie colectivă? Și ce altceva decât jertfe aduse demonilor sunt tot mai frecventele crime făcute la concertele pomenite? Ce altceva decât slujire a demonilor este deschisa propovăduire a sodomiei? Trăim vremuri grele și de mare ispita și singura mântuire este credința și atașamentul față de Dreapta Credință, față de Ortodoxie.

Se poate spune că o societate creștină se aseamănă unei cetăți cu ziduri tari și reguli aspre, dar în mijlocul acelei cetății locuitorii pot fi veseli, pot sărbători, se pot bucura. Într-o societate atee zidurile nu mai există, dar în interiorul cetății este groază, disperare și lipsă de sens existențial. Pentru Neamul Românesc aceasta este miza clipei istorice: viață în Ortodoxie sau moartea fără Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să ne ferim de amăgitori” →

George ROCA: Memoria peniței (3) – Ce ne aduce Noul An?

Iată că s-au terminat şi iluminatele serbări de revelion, sărbători prin care pământenii au vrut să demonstreze Universului că pot să facă Pamântul mai sclipitor şi luminos. Aici la Sydney, în jurul Operei House, peste un milion de suflete au avut onoarea şi bucuria să participe la cel mai minunat şi organizat spectacol de întâmpinare a noului an, recunoscut ca fiind cel mai bun de pe mapamond. Focurile de artificii au costat mai mult de cinci milioane de dolari, alte cinci milioane cheltuindu-se pe serbările mării şi ale solului. Au fost construite animale, dragoni şi peşti uriaşi, adevărate opere de artă de mărimea unor ambarcaţiuni, care au evoluat pe apa golfului de lângă Harbour Bridge, parada acestora fiind insoţită de sunet şi lumină. Spectacolul a fost feeric, fantastic şi formidabil! N-am cuvinte!

La sol, în Piaţa Operei s-au perindat cunoscuţi cântăreţi şi formaţii de muzică de toate genurile, dar cea mai minunată performanţă a fost cea a trupei de acrobaţi pe verticala care au transformat acoperişul minunatului edificiu, într-o scenă deschisă. Asemenea unor păianjeni uriaşi, aceştia au executat un dans care a fascinat şi a încântat ochiul, fiind ajutaţi de diferiţi instrumentişti, producători de muzică celestă, plasaţi în diferite colţuri ale faimosului acoperiş.

Nici spectatorii (de seamă!) nu fost mai prejos. În golful Port Jackson, peste care trece faimosul pod numit de localnicii sydneyeni „Clothes Hanger” (Umeraşul de rufe), pe un spărgător de gheaţă – transformat într-un palat plutitor contra a patruzeci de milioane de dolari – multimiliardarul australian, Kerry Packer, i-a avut ca oaspeţi de onoare pe John Howard, prim-ministru al Australiei şi pe Bill Gates. Patronul Microsoft-ului, care după cum spun ziarele, a ajuns, la sfârşitul anului 1999, să aibă o avere personală de o sută de miliarde de dolari, mai mult decât venitul naţional al Greciei. Au mai fost prezenţi pe alte vapoare sau la sol, multimilionarii Lachlan Murdoch, Rene Rivkin si Christopher Getty, prinţul Pavlos al Greciei, prinţul Alexander von Furstenberg, faimosul cuplu de actori hollywoodieni, Tom Cruise şi Nicole Kidman, jucătorul de tenis Pat Rafter, premierul statului australian Noua Galie de Sud (New South Wales – cu capitala la Sydney), Bob Carr, primarul oraşului Sydney, Frank Sartor…

Publicul participant a fost cuminte, la masa de oameni mai-sus-amintită, făcându-se doar unsprezece arestări. A doua zi au fost colectate peste douăzeci de tone de gunoi. Nici morţi, nici răniţi, nici terorişti!

Totuşi, nu numai Sydney a fost singurul oraş, de pe batrânul continent australian, care a sclipit în noaptea de revelion! Au mai fost şi Melbourne, Brisbane, Perth şi bineînţeles, după cum am văzut la televizor, şi alte metropole sau capitale ale lumii. Tot mapamondul a fost în sărbătoare!

Diferenţa de fus orar dintre Sydney şi Bucureşti este de nouă ore, deci când aici s-a trecut în noul an, în emisfera nordică, era încă mijlocul zilei de 31 decembrie… şi acolo se întâmplau lucruri importante pentru viitorul omenirii.

Scandal la Moscova! Tatiana, fiica preşedintelui rus, Boris Elţîn a fost acuzată de corupţie, trafic de influenţă şi luare de mită, pentru însuşirea a milioane de dolari de la firma de arhitecţi şi decoratori elveţieni care au renovat Kremlinul. Situaţie misterioasă, care seamănă aidoma cu înbogaţirea lui Gorbaciov, cel care a vândut România la Malta şi care după ce şi-a îndeplinit misiunea obscură a fost ajutat (de cine oare!?) să câştige milioane de dolari americani din reclamele pe care le făcea la televiziune pentru diferite firme occidentale, un exemplu fiind compania McDonald’s. Acestea or fi recompensele pentru knock-out-ul dat comunismului?

Ţarul vodcilor, Boris Elţîn, cu lacrimi in ochi, a tras o cacialma (oare!?) stăpânilor noii ordini mondiale, predând, de bunăvoie şi nesilit de nimeni (oare!?), puterea statului rus şi preşedenţia, lui Vladimir Putin. Acestuia i-se spune la Moscova „Jeleznîi Kulak”, adică „Pumnul de Fier”, poate şi pentru faptul că este un pasionat al judo-ului. Fără transparenţă, a demonstrat până acum aceeaşi culoare politică pe care o au zăpezile siberiene. După cum menţionează Agenţia France Presse, Dl. Putin a fost un necunoscut până în luna august a anului trecut, când a fost făcut prim-ministru, rămânând şi până în prezent o enigmă a politicii. Născut la Leningrad, în 1955, îşi începe cariera ca spion în 1975, când este trimis de KGB, în RFG pentru a „învăţa” secretele companiei americane de computere, IBM.

Îmi pun întrebarea, oare acest domn Putin o fi având intenţii bune faţă de pacea lumii, sau poate, o fi acel mult trambiţat anticrist care trebuia să-si facă apariţia cam în aceste vremuri? Semnul diavolului 666, îl avem deja, întorcând cifrele neterminatului mileniu al doilea, mileniu care a ţinut doar 999 de ani. Acesta nu a putut să-şi dea duhul până nu a desemnat un nou lider „marii puteri adormite” de la Răsărit! Vom trăi şi vom vedea! Interesantă mi se pare coincidenţa de nume cu călugărul de tristă faimă, Rasputin, cel care a distrus monarhia rusă şi a impins ţara spre haos şi ruină ca să ajungă mai-apoi în mîinile revoluţionarilor roşii. Putin şi Ras-Putin (…parcă am zice „popit” şi „răspopit”!!!) crează enigme şi dau bătăi de cap celor care studiază evoluţia şi biografia acestor două personaje istorice. Ciudat este şi faptul că singurul război, de la începutul aşa-zisului nou mileniu, este cel dus de ruşi în Cecenia, avându-l ca arhitect tot pe domnul Pumn de Fier. Poate totuşi va fi un conducător bun şi va consolida relaţiile cu ţara noastră dându-ne înapoi Bucovina, Basarabia, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor, tezaurul, pe patriotul Ilie Ilaşcu şi retrăgând în totalitate Armata a XIV-a din Transnistria.

Mi se pare interesantă schimbarea de optică a comunităţii internaţionale faţă de România. Ne-am trezit dintr-o dată ajutaţi şi cu mult-doritele împrumuturi financiare în buzunar. Ajutorul dat ţării noastre să fi fost generat de premoniţiile schimbărilor recente de la Moscova? A vrut cumva occidentul să închidă ruşilor coridorul de trecere prin Balcani şi limitarea sferei de influenţa a acestora. Dacă e aşa, trebuiau să o facă de mult, atunci am fi intrat şi noi cu dreptul în Europa!

Odată cu terminarea anului au intrat şi teroriştii în concediu. Mare a fost bucuria noastră atunci când am auzit că extremiştii islamici din Kaşmir, cei care au terorizat o săptămână întreagă pasagerii avionului companiei „Indian Airlines”, au eliberat toţi ostaticii. Chiar şi indienii au fost mai inţelegatori cu fraţii lor pakistanezi (şi vice-versa), nemaiameninţându-se unii pe alţii cu bombele lor atomice. În Orientul Apropiat s-a făcut, deasemenea, linişte de sărbători, palestinienii lăsând pietrele să se odihnească iar vecinii lor israelieni închizând în magaziile armatei grenadele lacrimogene şi gloanţele de cauciuc!

Y2K, sindromul anului 2000 din microchips-urile computerelor, nu a lovit prea tare. În afară de câteva cazuri minore, s-a intrat în noul an fără incidente sau accidente. Totuşi îmi pun întrebarea, dece s-a făcut atâta caz de acest fapt, dece s-au cheltuit la nivel mondial atâtea miliarde şi în buzunarele cui au intrat aceste sume? Cui a folosit Y2K? Jale mare pe Wall Street ! Faimoasa bursă din New York îşi pierde echilibru şi ajunge la cel mai scăzut nivel al ultimilor doi ani, trăgând după ea, conform principiului dominoului, şi restul instituţiilor de acest gen din celelalte ţări. Acţionarii sunt cuprinşi de disperare. Se discută reaşezarea dobânzilor bancare.

După atâtea surprize cu care a început anul 2000, prevăd că acesta va excela în evenimente de primă mână, nemaiîntâlnite, care vor afecta viitorul omenirii. Nici în prezent, dezastrele şi calamităţile, nu ocolesc lumea! Din Australia până în Norvegia, vedem trenuri ciocnindu-se, din America până în Asia, vedem flora şi fauna distrusă de incendii, vedem inundaţii în Europa sau mareele neagre create de petroliere scufundate, vedem foamete în Africa, India, în Timorul de Est, vedem… trăiască zvonacii, răspândacii, presa, televiziunea şi… Internetul!

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (3) – Ce ne aduce Noul An?” →

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică

Meditație asupra celor trei volume “ Sapienticele“ de dr.Augustin Ostace

Arta reprezintă o modalitate de cunoaștere a realității, a vieții materiale și spirituale, având prin aceasta o funcție cognitivă marcată. Insist prin faptul că scriitorii, oamenii de artă trebuie să cunoască viața pentru a pătrunde cât mai adânc în ea, pentru a trasmite celor ce o receptează o imagine cât mai adecvată, ajutându-i și pe ei să înțeleagă mai bine realitatea prezentă sau trecută, exterioară sau interioară. Noțiunile de adevăr artistic, veridicitate, realism sunt folosite drept criterii de apreciere în judecata de valoare, măsurând astfel totodată importanța funcției sociale a artei, cea de a înrâuri asupra oamenilor într-un sens determinat.

Nu se mai poate vorbi oare de reflectare în cazul operei de artă? Dacă ne mărginim la copierea plată a realității, dacă ne îndreptăm doar asupra laturii exterioare și superficiale a lucrurilor nu este de mirare ca rezultatele artistice să fie slabe, iar termenul însuși să fie compromis.

Aceste gânduri mi-au venit citind volumul unu “Sapienticele “ de Augustin Ostece , făcând parte din vastul ciclu “Era sitemelor filozofice- Filozofia Literaturii/ wiii.43” care cuprinde o paletă policromă de poeme având obsesiv întrebarea “De unde vii, tu?/Tu! Specie stacojie//Purtat[-n oscilantul mers/ De dreapta `natomie!… “ Încă de la început autorul în prefață specifică că întreg volumul este o încercare poeto-filozofic? Întrebare sub care se desfășoară toate poemele despre Sapiens,”la cub și la pătrat “, în toate ipostazele pune întrebarea și răspunde “Eliberat methanogenic “, ipostaziere ce duce la “ trăitoare gânduri…“. Micropoemele sunt concentrații de întrebări și răspunsuri în ultimele versuri conținând explicații despre “Ființa indirectă “ din “Marea Poezie a Culturii. “ Descoperim în volum și, chiar, poeme fluviu în care se încearcă un răspuns la obsesiva întrebare prin răspunsul “Eredității de caractere dobândite.. “ Poemele sunt încărcate de neologisme din tehnică, medicină, antropologie, biologie etc, etc. prin care se încearcă să construiască o biografie a omului.Aceași situație o găsim și în volumul II și III, unde descoperim întrebarea “Încotro, Sapiens?/Tu! “

“Sapienticele “ lui Augustin Ostace îmi aduce aminte de “Ponticele “ lui Ovidiu, autorul Sapienticelor este exilat în Germania modernă pe când Ovidiu a fost exilat în sălbaticul Tomis. Dacă pentru Ovidiu exilul a fost prilejul involuntar al unei astfel de instauratio. A devenit prin Pontice, mai degrabă fără voia lui, cauza primă și imaginea eternă a unei poezii a exilului, a înstrăinării, a despărțirii brutale și definitive de un topos originar și paradiziac. E drept, Ovidiu încercase la începuturile lui lirice, în poezia erotică, o anume inovare în raport cu tradiția – în Ars amatoria, pentru întîia oară în istoria poeziei latine, un mare poet cînta programatic nu atît marile doamne ale curții, nici măcar curtezanele de lux, ci de-a dreptul fetele și femeile plebei, declarîndu-se poet al celor săraci, fiindcă pe ei îi iubește: „Pauperibus vates ego sum, quia pauper amavi“. (Acest quia pauper amavi va fi preluat peste nouăsprezece secole, ca titlu al unui important ciclu de poeme din 1919, de către Ezra Pound – în pseudotraducerile lui din Girart Bornello, Guilhem de Peitieu, Cerclamon și alți trubaduri și jongleri, de asemenea rapsozi și practicanți ai unei iubiri a marginalilor.) Pentru Augustin Ostace autoexilarea este o modalitate de a explora sistemele filozofice prin întrebări privind evoluția omului, al rolului acestuia pe pământ, în “Visatele plaiuri, robitoare minuni… “ În cele trei volume ale lui Augustin Ostace n-a uitat că de fapt în cazul artei este vorba de o reflectare sui-generis, că specificitatea ei este sensibil marcată de caracterul ei complex și indirect.

Poemele lui Augustin Ostace ne dezvăluie un creator frământat de multe feluri de neliniști. Acestea vin din ce a ce ochiul conștiinței cercetează în adâncul provenienței faptelor de-alungul mileniilor. Dar, considerate în substanța lor ultimă, acestea sunt altoite toate pe instictul de conservare al animalului.Toate sunt forme variate la nesfârșit ale fricii și dorinței de a afla adevărul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică” →

Elena BUICĂ: Farmecul scrisorilor de odinioară

La aniversarea zilei mele de naștere, am primit o scrisoare ca cele de odinioară și abia atunci mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit scrisorile pe care le găseam după așteptări încărcate de emoţie, la cutia poştală sau aduse de poștaș la poartă. Mi-a fulgerat gândul la cutia cu scrisori și teancul cu frumoasele ilustrate primite de părinții mei în anii tinereții, legate cu o fundă roz. Erau scrisori și ilustrate păstrătoare de dragi amintiri, cu o caligrafie impecabilă, așa cum astăzi nu mai primește nimeni de la cei plecați în stațiuni sau în lungi călătorii, nici chiar atunci când sunt strămutați în alte țări.

În secolul XIX, scrisorile încă se scriau de mâna. Mi-amintesc cu drag de anii adolescenței, când scriam scrisori de dragoste la rugămintea colegelor de școală, încurajată de răspunsurile băieților care prindeau aripi. Păstrez și acum în minte frumuseți duse pe apă timpului fără întoarcere, precum tabloul în care un cuplul de îndrăgostiți se isca o ceartă și spunând că se despart „definitiv”, își luau teancul de scrisori ca să și le înapoieze, își dădeau întâlnire la o cofetărie și se întorceau acasă împăcați și mai fericiți, uneori și cu cereri în căsătorie. Nici nu mai știu cum a trecut timpul, dar știu că scrisorile mele, de acum aprximativ 60 de ani, se odihnesc într-o frumoasă cutie, așteptănd cu răbdare să le măngâi cu privirea și cu inima.

Scrisorile au dăinuit multe secole, formând o adevărată istorie a scrisului. În zilele noastre, internetul le-a adus moartea rapidă, sub ochii noștri, încât, acum ni se par că aparțin preistoriei. Mi se pare un veac decând n-am scris și n-am primit o scrisoare așa cum au fost acelea primite până la apariția internetului. Prin internet primesc comunicări pe spaţii restrânse, într-un rapid schimb de replici, multe din ele convenținonale și distanțe, în care cuvintele sunt prescurtate, iar frazele cu sentiment sunt înlocuite cu emoticoane. Se spune că, decând scrisul de mâna a fost abandonat, a dispărut și încărcătura emoțională dintre rânduri. Astfel, oamenii parcă s-au retras în sine și comunică pe scurt prin SMS-uri, pe facebook pe twitter, pe skype şi altele pe care eu nici nu le ştiu. E o însingurare pe care aproape nu o mai conștientizăm, fiind complet absorbiți de grija de a ține pasul cu iureșul prefacerilor.

Simt lipsa acelor acelor scrisori de odinioară de tip familial în care găseam căldura unor relații foarte apropiate, cordiale, un conținut așezat pe hârtie după o oarecare chibzuială, scrisori cu notă personală, având adresări cu forme intime, cu mult bun gust și stil, cu o conotație afectivă, cu puterea de a schimba uneori viața. Parfumul, frumusețea și grația scrisorilor de odinioară aduceau cu ele aerul romantic. Într-un anume fel, scrisorile aveau și un rol educativ, te obligau să întăreșți spusele, să scrii coerent, ordonat, îngrijit , ca să poată fi bine înțelese.

Din mai multe prototipulri de scrisoare, îmi amintesc în special, pe acela al scrisorilor țăranilor noștri, cu formule care trebuiau respectate strict, impuse de regulele nescrise, ca pe o lege supremă. Scrisorile începeau cu formulă de adresare: „Dragii mei parinți și frați” , apoi un salut-tip urare: „În primele mele raduri de scrisoare vă spun că sunt bine sănătos, care sănătate v-o doresc și dumneavoastră, de la mine și de la bunul Dumnezeu, că e bun și mare”. Urmau apoi date despre vreme: „Să știți că pe aici e iarnă grea”, apoi cuvinte spuse din inima care aveau puterea uimitoare să emoționeze, chiar și atunci când erau scrise de neștiutori de carte, prin intermediul altei persoane. Un model strălucit al unei astfel de scrisori este cunoscută poezie a lui George Coșbuc „O scrisoare de la Muselim Selo” din care reproduc începutul și ultimile două strofe, foarte emoționante: „Măicuţă dragă, cartea mea/ Găsească-mi-te-n pace!/ Pe-aici e vânt şi vreme grea/ Şi-Anton al Anei zace/ De patru luni, şi-i slab şi tras,/ Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,/ Că numai oasele-au rămas/ Şi sufletul dintr-însul.//(…) Mă doare-n piept, dar nu să ţip,/ Şi-aşa mi-e dor de-acasă,/ Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip/ Că vodă nu mă lasă./ Dar uite, nu e nu ştiu cât/ O lună chinuită,/ Şi-o să te strâng de după gât,/ Măicuţa mea iubită//(…) Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,/ Iubească-ţi-l pământul!/ Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,/ Şi-mi ţîn acum cuvântul./ Să te mângâie Dumnezeu,/ C-aşa e la bătaie/ Şi-am scris această carte eu,/ Căprarul Nicolae.//”

Fie că sunt scrise de om cu înaltă școală, precum corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, sau dictate de un neștiutor de carte, precum Ion din citatul de mai sus, scrisorile pot avea putere uimitoare, cuprinzând cuvinte scrise din inimă, cuvinte care au puterea să schimbe viața uneori, ca și cum ai păși pragul altei lumi. În comunicarea prin viu grai, nu de puține ori, persoanele mai emotive nu își găsesc cuvântul potrivit pentru a-l transmite, așa cum o fac în scrisori. De aceea, scrisorile familiale, c și alte forme de literatură memorialistico-epistolară au fost Continue reading „Elena BUICĂ: Farmecul scrisorilor de odinioară” →

Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele

Personalitate emblematică a artelor românești contemporane, iubit și iubitor de oameni, Horațiu Mălăele se afirmă ca actor de teatru, film, radio și televiziune, scenarist, regizor de teatru și film, desenator, caricaturist și scriitor. Până în prezent a interpretat zeci de roluri pe scenă și pe marele ecran, a montat douăzeci de piese, a regizat filmele „Nunta mută” (2008) și „Funeralii fericite” (2013). A fost încununat cu numeroase premii pentru cea mai bună interpretare, cel mai bun actor, regie, cel mai bun spectacol, originalitate, excelență, premiul special al juriului la festivaluri de teatru și nu mai puțin de trei premii UNITER.

În domeniul literar a debutat cu „Rătăciri” (2012), volum lansat la Târgul de carte din „Rătăciri” după cum declară autorul însuși: „măsoară subiectiv existența mea. Este o carte a amintirilor despre Tehomirul copilăriei mele, cald și nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi și bețivi, olteni adevărați din stirpea lui Minulescu”. Epuizată la lansare, „Rătăciri” mai conține și „vorbe în vânt”, după cum cu autoironie își califică Mălăele panseurile, constatările, învățăturile de viață. Dar și însemnări admirative despre personalități care i-au marcat cariera, precum și amendarea prin discreditare a nedemnilor. Această carte te face să simți revolta contra trecutului întunecat (al României n.n.) redată prin înțelepciunea naivă a țăranului oltean, suferința copilului care și-a pus amprenta pe artisul celebru. Ca tezaur lingvistic, e o dovadă a mândriei sale gorjenești.

„Tehomir” este o bijuterie literară care și din punct de vedere grafic arată ireproșabil. Coperțile albe, cu schițele în peniță ale autoportretului autorului, au două clapete. Pe prima, Mălăele se adresează cititorului: „Dacă din întâmplare sau cu interese vei umbla desculț prin aburul acestei povestiri, vei auzi o chemare tainică și dureroasă, ca un îndemn la împăcare. O muzică venită de dincolo de pasiunea vieții și vremelnicia lucrurilor, ceva dureros de tainic, lacrima trecutului, nostalgia”.

Pentru mine, citadină din naștere și vocație, lectura cărții „Tehomir” a fost o delectare artistică la cel mai înalt grad prin dezvăluirea lumii de vrajă a satului gorjean. M-a captivat de la prima la ultima pagină. Non multa, sed multum! Esențele tari se țin în recipiente mici, iar parfumul lor ne urmărește obsesiv transpunându-ne pe un tărâm mirific. Mălăele are autenticitate și candoare, scrie o proză poetică în care se manifestă nu numai ca literat, ci și ca pictor acuarelist, ca regizor al filmului naturii dezlănțuite, cu personaje vii pe care le vezi aievea. Săteni care vorbesc puțin, suferă de o românească resemnare, au gestică grăitoare, cred în eresuri, fantazează, se tem de Dumnezeu și încearcă să-i îmbuneze urgiile.

Paginile sunt scrise cu cerneala sufletului, oamenii, zugrăviți cu pensula iubirii, întâmplările smulse din durerile istoriei: cedarea cu sila a pământului, arestările, schingiuirile, colectivizarea impusă cu forța. Moșu’ -bunicul autorului- îi vorbește pământului: „De mi te-o lua, tu tot al meu rămâi!” Împotriva securiștilor, slugilor regimului totalitar, cuvintele se încrâncenează, scuipă și disprețuiesc trezind o scârbă fizică.

„Tehomir” este o carte multidimensională. Ea e clădită nu numai în spațiu și timp, ci și din culori, mirosuri, sunete. Actuala pandemie i-a amintit autorului de carantina de trei luni petrecută în paradisul copilăriei, la bunicii mamama și moșu’, în satul Tehomir (în traducere din slavonă: „liniște și pace”). Și-a așternut amintirile într-o proză de un lirism emoționant până la lacrimi. Descrierea casei țărănești, a dezlănțuirii naturii într-un potop biblic, zgomotele demne de o bandă sonoră de film, obiceiurile și tradițiile populare, plantele medicinale, păsările cântătoare, cadoul dragostei nemărginite, exprimată în fapte și lucruri, mărețe sau neînsemnate dar importante, toate s-au gravat pe veci în memoria copilului de altădată. Împărtășite plastic cititorului, ele reînvie un trecut, oameni dispăruți, unii iubiți, alții disprețuiți din revoltă contra nedreptății.

Episoadele „trecerilor”, reale și imaginare, sunt toate de domeniul antologiei cinematografice: șatra țigănească, circarii cu orchestră, clovni, catalige, jonglerii și animale, cioclii-servitori ai noului regim scormonitori ca șobolanii. Acestora, fantezia copilului ce va deveni creator, le alătură imaginea -desprinsă dintr-o revistă veche- a palatului regal care plutește deasupra satului.

Avea 12 ani. Știa deja să aprecieze autenticul și frumosul. Chiar și cel feminin, al Anei cu părul lung și blond, misterios dispărută. Descrierea primei tresăriri și a primei decepții devine sublimarea copilăriei în adolescență „Cheia acelei seri încuiase definitiv ușa copilăriei. Doamne al știutului și întâmplării, dă-mi aer și putere să pot fugi în ziua de ieri și în toate zilele mele de dinaintea acestui cutremur”. Graiul, cel gorjean cu verbe la perfectul simplu, dă textului culoare și autenticitate, iar asociațiile de cuvinte surprind prin frumusețea și originalitatea lor poetică.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele” →

Mircea Dorin ISTRATE: Români, înnevoiți de soartă

ROMÂNI, ÎNNEVOIȚI DE SOARTĂ

Voi cei plecați departe de țară și de neam,

Înnevoiți ca alții de zeul zilei, BAN,

Purtați cu voi de-apururi în suflete și-n minte

Mirosul de țărână, sarmale și plăcinte,

De cozonac și pâinea cea coaptă în cuptor,

De vinul cel sălbatic și apa de izvor,

De slană afumată, jumări și de cârnați,

De țuica mărgelată și castraveți murați,

De-o roșie cărnoasă ce se topește-n gură,

De-o zamă de șălate, de-o caldă tochitură,

De-o pară mălăiață, de-un măr dulciu la gust,

De-o mură neagră coapă, de un pahar de must.

De-o vorbă rămânească și-un cântec trăgănat,

De-o nuntă și-o beție cu prietenii de-un leat,

De-o noapte în visare, acol’, pe paie-n șură,

De-o ceartă țigănescă, de-o sfântă-njurătură.

Pe-acolo totu-i altfel de cum e pe la noi,

Nimica gust nu are, vă zbateți în nevoi,

Iar dorul de acasă v-omoară-n zi de zi

Și-nstăinați îmi sunteți mereu de-ai ‘voști copii.

Sărmani pribegi prin lume, înnevoiți de toate,

V-a amăgit visarea, că-mi curge miere-lapte

Pe-acol’, prin depărtarea ce-o tot lungiți în ani,

S-aveți și voi ca alții, în pungă, vre-o doi bani.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

20 iulie 2020

Aurelia GROSU: Verificare

– fragment –

Când îți faci o verificare cinstită a întregii tale ființe, poate vei găsi locuri goale, fără arderea aceea interioară, care te face să te simți viu, util și măreț.

Întoarce-ți pașii în direcția bună, află-ți scopurile adevărate și încearcă să nu mai rătăcești pe căi lăturalnice, care să te îndepărteze de divinul din tine!

Scopul vieţii nu este de a învinge, ci de a creşte şi a contribui, a ajuta și a iubi. Când priveşti înapoi la tot ce ai făcut în viaţă, vei avea mai multă satisfacţie din bucuriile mărunte sau mai mari, pe care le-ai adus în vieţile altora decât din timpurile când i-ai întrecut şi învins pe alţii.

Contribuția la fericirea altora asigură fericirea personală, alimentând rezervorul de iubire cu forța vieții și a bucuriei, bucuria și emoţia cu care faci lucruri frumoase, de urmat. Bucură-te întotdeauna! Și când plouă și când este o zi luminoasă, când ieși la plimbare sau speli vase în ambientul cald al casei tale, fiecă e a ta sau e cu chirie. Pentru că nu vei schimba nimic, dacă vei fi nemultumit.

Roagă-te neîncetat. Rugăciunile fac minuni în tine și în alții, schimbă rostul existenței fiecăruia, produce transformări de situații, de oameni, de viziune.

Fii atent la tine și la ceilalți! Ai grijă de natură și de mintea a cărei putere stă în forța gândurilor pozitive. Ai mereu o atitudine senină și cuvinte de pace și înțelepciune, mereu vor conta acestea, mereu vor rodi fructe sănătoase în alte inimi și suflete, iar fructele pot îmbiba trupul tău cu vitamine și minerale atât de folositoare.

Dacă ai greșit ceva, dacă te-ai mâniat sau supărat, vino seara și cere iertare, apoi mergi mai departe. Autoevaluarea profundă te va ajuta să schimbi ce crezi că nu este așa cum e normal. Uneori, îți va fi greu să îți păstrezi inima curată, dar viziunea rămâne aceeași. În timpul scrierii acestei cărți, am descoperit o poezie pe care te îndemn să o memorezi:

O inimă curată, Doamne,
Este tot ce-mi doresc din partea Ta.
O inimă curată, Doamne,
Este tot ce-mi doresc din partea Ta.
O inimă în care răutatea să nu stea,
O inimă în care să domnești, eu aș vrea.
O inimă deschisă pentru Tine, Domnul meu,
Să-Ți înalțe osanale
Către Tine, cel mai mare Dumnezeu.

——————————————-

Aurelia GROSU

Galaţi

Iulie 2020

(Din viitoarea carte : ,,Momente cu tine”)

Vasilica GRIGORAȘ: Invitație la o „Călătorie pe tărâmul visării”

După Antologia „Florilegiu poetic vasluian”, publicată la Editura Sfera din Bârlad, 2015, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” publică la sfârșitul anul 2019, Editura Tritonic din București „Călătorie pe tărâmul visării: Antologie de literatură pentru copii și tineret”.

Coordonatorul volumului, bibliotecara Liliana Moga (semnatara Argumentului cărții), în colaborare cu bibliotecarele Alina Tanasă și Anca-Elena Chelaru au identificat scriitorii și poeții vasluieni care au scris literatură (poezie, proză, teatru) pentru copii. O contribuție importantă la apariția lucrării are profesoara Ramona Diana Costin, care a realizat ilustrațiile și coperta. Totul sub îndrumarea directorului remarcabilei instituții de cultură din județul și municipiul Vaslui, profesorul Gelu Voicu Bichineț, directorul editorial al antologiei.

„Călătorie pe tărâmul visării” – un titlu de carte, pe cât de palpitant, pe atât de tentant. Cine nu ar vrea să călătorească pe un tărâm fascinant, asemenea celui al visării. Există o singură condiție: să fim copii ori, indiferent de vârstă să dăm libertate copilului din noi să-și deschidă aripile și să viseze asemenea autorilor din volum și inimoaselor bibliotecare.

Volumul este vrednic de luat în seamă prin bogăția de autori și lucrări publicate, dar și prin numărul generos de pagini (526). Sunt autori prolifici, consacrați și autori la început de drum pe tărâm literar, unii chiar la debut. Așezarea în pagină a scriitorilor și poeților este în ordine alfabetică: Felix Aderca, Petruș Andrei, Liviu N. Botez, Petruța Chiriac, Virgil Chiriac, Constantin Chiriță, Constantin Clisu, Mihaela Coșescu, Brândușa Dobriță, Cezar Drăgoi, Elena Farago, Sanda Ghinea, Alina Lavinia Grigoraș, Vasilica Grigoraș, Gica Iuteș, Aurora Luchian, George Nestor, Tudor Pamfile, Coriolan Păunescu, Alexandru Poamă, Victor Ion Popa, Iuliu Rațiu, Valentin Silvestru, Cezar Stegaru, Valentina Teclici, Victoria Trifan, Constantin Țintea, Gheorghe Vicol, Alexandru Vlahuță.

Antologia este un univers pământean prin existență, însă ceresc prin visare și zbor. Coexistă o lume reală și una fantastică. Realul, imaginarul și fabulosul își dau mâna călătorind spre sufletul și mintea cititorului copil. Călătoria are o arie foarte largă, se desfășoară în toată splendoarea sa într-o perspectivă și viziune minunate a tot ceea există pe planetă – pământul și viețuitoarele sale, apa și cerul…

Volumul este lumina cu ajutorul căreia, autorii au creat imagini despre realitate, iar copiii descoperă și cunosc treptat mediul în care trăiesc, lumea care îi înconjoară, familia, natura… O cale construită anume pentru formarea și educarea copiilor; o adevărată călăuză spre cunoaștere și înțelegere a lumii și universului.

Scrierile din carte au un accentuat caracter didactic și metodic. Scopul este de a forma copiilor un profil moral autentic, un caracter sănătos, o atitudine corectă față de lume și viață, dar urmărește și insuflarea încrederii, speranței în viață și credință în Dumnezeu.

Generații de copii din România au fost private de literatură pentru vârsta lor. Ne amintim însă cu mult drag de poeziile copilăriei noastre, scrise de poeta bârlădeană, Elena Farago: Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Licuriciul… Toate acestea scrise într-un profund spirit educativ, cu un mesaj care să meargă direct la inima copiilor, creând empatie, milă, solidarite cu cei în nevoie, fie aceștia și animăluțe, insecte, flori, într-un cuvânt prieteni dragi ai copiilor: „Eu am numai trei picioare/ Și de-abia mă mișc: țop-țop,/ Râd când mă-ntâlnesc copiii/ Și mă strigă <cuțu șchiop>” (Cățelușul șchiop); „-De ce m-ai prins în pumnul tău,/ Copil frumos, tu nu știi oare/ Că-s mic și eu și că mă doare?/ De ce mă strângi așa de rău?// Copil ca tine sunt și eu,/ Și-mi place să mă joc și mie,/ Și milă trebuie să-ți fie/ De spaima și de plânsul meu!”. (Gândăcelul)

De remarcat este și faptul că în ultimul timp, mulți scriitori și poeți contemporani își antrenează pana scrisului în pagini de literatură de calitate destinată copiilor. Lirica pentru copii a devenit treptat mai bogată, copioasă și apetisantă. Acest fenomen se explică și prin faptul că cea mai mare parte a autorilor aparțin breslei dăscălimii: profesori, învățători, educatori…

Aș începe exemplificarea printr-un poem al poetului Petruș Andrei, care conturează portretul sufletesc al copilului, explicând și reliefând ce înseamnă apariția unui copil pentru familie, cu tot ceea ce presupune această bucurie, dar și responsabilitate, o îmbinare fericită între dragoste și grijă deosebită cu care este crescut; nu în ultimul rând, profesorul de limba și literatura română ne sugerează că este bine să ne preocupăm îndeaproape de învățarea limbii române corecte de către copii: „Un copil e-o mângâiere,/ E o rază-n asfințit, E credință-n Înviere/ E un dor de infinit.// …Și când vorbele îngână/ Puiul dulce și sprințar,/ Limba nostră cea română/ O-nvățăm iară și iar.” (Un copil)

Victoria Blaj a publicat mai multe cărți de poezii pentru copii. Cântă natura cu flori, cu fluturi și gaze, păsări și animale. Toate acestea fiind prieteni ai copiilor: „Pisicuță mică sunt,/ Am mustățile în vânt,/ Blana mea este de soi, Dacă mă-ngrijiți și voi” (Prietenie)

Liviu N. Botez, spune copiilor ce înseamnă o fetiță pentru familia sa și câtă iubire aduce: „Nespus mama o iubește./ Blând bunica îi vorbește./ Ea sare ca o zvârlugă/ La cer parc-ar vrea s-ajungă.” (Am o fată…)

Constantin Clisu, promovează în poezia sa dragostea pentru locurile natale și iubirea de țară: „Când în zori, din pragul casei,/ Ochii păsări ți-i rotești,/ Știi, de-acolo-ncepe Țara/ Cu meleaguri românești.// Orișiunde pașii vieții/ Te-or purta când o să crești,/ Să ții minte-ntotdeauna/ Pragul casei părintești!…” ( Pragul casei) Probabil, poezia este scrisă după ce a emigrat în Canada, purtând permanent în suflet dorul de patrie.

Brândușa Dobriță spune copiilor că fiecare zi a săptămânii este o floare minunată. O asemănare bine ticluită, în așa fel încât copilul să învețe și zile săptămânii și numele unor flori din arealul românesc: „Lunea e o margaretă cochetă,…// Marțea e un trandafir…// Miercurea e crinul păcii…// Joia, spumă de iasomie…// Vineri, floare de salcâm,…// Sâmbăta de tămâie, e o cală…” (Povestea zilelor – flori) Parfumul tuturor florilor este plăcut, însă cel al florilor de tei este îmbietor, apariția lor fiind o avanpremieră la gustul minunat al mierii: „Teiul/ din fereastra mea e-o veșnicie/ de parfumuri/ și culoare,/ pentru desfătare.” (Teiul)

Întâlnim la Sanda Ghinea poeme despre sărbătorile și obiceiurile de iarnă. Și cum este mai frumos de sărbătorit, dacă nu împreună cu familia, cu bunicii: „Stau în ușă cei doi frați/ pe obraji din gros pudrați./ Buna-și vede de-ale sale,/ răsucește la sarmale,/ fierbe carnea de piftie/ și pe cap are o mie…/ (Față-n față cu bunica) Imortalizarea dragostei profunde dintre nepoți și bunici.

Vasilica Grigoraș descoperă copiilor frumusețile și mirajul anotimpurilor. Primăvara „E-o ploaie caldă/ Ce pământul-l scaldă./ Un curcubeu în zări/ Zâmbind în culori./ Un cer senin,/ Suflet de bucurie plin.” (Ce este primăvara) Îndeamnă copiii să fie harnici asemenea albinelor și furnicilor, doar astfel vor fi zâne adevărate, jucăușe și admirate din zori în seară: „-Zână dragă, hai în zbor/ Să zorim lângă izvor,/ Să zburdăm, prin stropii mii, Zvăpăiați și zglobii.” (Zâna)

De copilărie își aduce aminte prin vers și rimă, poeta Aurora Luchian: „Dulcea mea copilărie,/ Tu mă-nvălui în magie,/ Basm, culoare și visare,/ N-aș mai vrea să mă fac mare!…” (Dulcea mea copilărie!) De neuitat este Paștele, când copiii sunt uimiți de pregătirile mămicilor și bunicilor. O taină pentru ei este vopsitul ouălor: „-Cine m-a ouat pe mine?/ Țipă cât gura îl ține/ Un ou lucios, roșior./ Oare floare de bujor?// -Dar pe mine? Scoate capu’/ Unul gălbior, săracu’,/ Ce abia urni din spate/ Alte ouă colorate.” (Nedumerirea ouălor de Paște) Autoarea închină poezii literelor, asfel copiii în prima clasă pot învăța și reține mai ușor alfabetul. O dată cu învățarea cititului și scrisului, atenția este atrasă și de învățarea bunelor maniere: „Sunt mândru de mama mea/ Că m-a educat așa./ Când primesc o ciocolată,/ <Mulțumesc> spun de îndată.” Pe lângă mulțumesc, învață să spună și te rog frumos, iar dacă greșește cu ceva, iartă-mă este pe buzele ei!

Coriolan Păunescu le spune copiilor că primăvara, natura se trezește la viață, iar vestitorii acestui anotimp sunt ghioceii: „Sub o frunză de stejar/ Clopot mic și dat cu var,/ Licărea ca o oglindă/ Tocmai lând-un bob de ghindă.// Și-ntinzând mâna spre el/ L-am atins – un ghiocel!/ Privea gingaș către mine/ Timpul prevestind în bine.” (Vestitorul) După ghiocel, apar pe rând ca niște minuni gândăcei, libelule, albine, melci…, iar copacii plâng de bucurie.

Cezar Stegaru, se individualizează în acest volum, dar și în literatura română scriind basme pentru copii. Un minunat basm în versuri este „Crăiasa Codrului”, cu minunatele personaje, Casandra și Lisandru: „La gura sobei, iarna, tainic,/ Cu vântul când povești, ascult/ Ca-n vis, văd pe bunica, tainic,/ Băsmând din vremuri de demult.// Când vântul gureș, flori de gheață,/ La geam, pictează, argintii,/ Bătrânul basm un fir răsfață/ Să-l știți și voi, iubiți copii!”.

Valentina Teclici, revine cu bucurie, dar și aleasă măiestrie în a mânui versul la anii copilăriei, amintindu-și jocurile mult îndrăgite. „Mă vedeți? Sunt o fetiță!/ Dar mai sunt și doctoriță./ Am seringă, am și ace…/ Ia veniți voi trei încoace!/ Ăștia-s pacienții mei:/ Mițu, Anda și Grivei./ Anca e o păpușică,/ Mițu o pisică mică,/ iar Grivei care-a lătrat/ e un câine-adevărat./ Cățelușul și pisica/ nu stau blânzi nici atâtica,/ nu prea vor să ia aminte…/ doar păpușa e cuminte!/ lasă că mă fac eu mare/ și-o să-mi dea toți ascultare./ și-o să-mi spună ce îi doare!” (Doctorița) Și peste timp, a devenit „doctor” în sociologie.

Constantin Țintea oferă spre lectură copiilor o poveste versificată, prin care le spune că, după terminarea anului școlar cu premiul la purtător, un copil își convinge tatăl să meargă în vacanță la bunici, unde trece prin întâmplări hazlii și se amuză copios. De la început precizează motivul dorinței sale: „Mă su-foc! Își spuse Boanță, asta-i viața de oraș:/ zgomote și strigăte, muzică de pătimaș…/ Fuge-asfaltul sub picioare, fierbe totul; nicio boare./ Nu găsești, cât ai căta, loc umbros plin de răcoare!”( Vacanța lui Boață)

Descoperim la Gheorghe Vicol o poezie foarte inspirată și cu mesaj țintă pentru copii: învățarea dulcelui grai românesc, a limbii ce-o vorbim: „E tânără, dar și bătrână,/ Când veselă, când doinitoare/ Opacă și strălucitoare,/ Iubita mea Limba română.// Limbii Române, cu decență,/ Îi dau întreaga mea iubire/ Și-i fac la fiece-ntâlnire/ Cu sfiiciune-o reverență.// E limba mea și-a ta, maternă,/ venită ca o primăvară/ Ce se așează peste țară/ Și-apoi rămâne-așa, eternă.” (Limba română)

Dacă poezia este partea cea mai consistentă a antologiei, nici proza (povești, povestiri, fragmente de roman, piese de teatru ) nu sunt mai prejos. Prin povestirile sale, scriitoarea Petruța Chiriac re-aduce în atenția părinților și copiilor o idee, o regulă, o metodă confirmată de viață pentru educația și formarea copiilor. Ne re-amintește că este bine ca înclinațiile copiilor să fie descoperite din vreme, iar cei care au potențial real într-un anumit domeniu, într-o ramură artistică să persevereze și să exerseze continuu. Autoarea face referiri la talentul pentru muzică, arte plastice, fotografie în volumul „Copiii lui Tonitza ieri și azi”.

Pentru multe generații este de neuitat romanul „Cireșarii”, în cinci volume de Constantin Chiriță. Se adresează adolescenților și tinerilor. „Cavalerii florii de cireș”, un grup de elevi pornesc într-o expediție științifică sub îndrumarea lui Moș Timofte. Sunt expuși unor peripeții și aventuri neașteptate, pline de suspans, însă totul e bine, când se termină cu bine. Final fericit, iar încercările prin care trec îi fac pe adolescenți mai maturi, pentru că la un moment dat: „se vor aprinde luminile și viața va erupe pretutindeni. Se vor vedea orașe, case, pământuri, copaci, flori, culori. Și se vor vedea oameni. Viața curge, dragi cireșari!” spune autorul.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Invitație la o „Călătorie pe tărâmul visării”” →