„Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutățile, trei lucruri: speranța, visul și zâmbetul…” – Immanuel Kant

      Filozoful german Immanuel Kant (1724–1804) s-a născut la Königsberg, în Prusia Orientală (astăzi Kaliningrad, în Federația Rusă). Este considerat unul dintre cei mai influenți gânditori occidentali din ultimele trei veacuri. Întreaga sa activitate pedagogică și scriitoricească este legată de orașul natal, ale cărui hotare rareori le-a părăsit. Fiul unui modest meseriaș, a studiat la Colegiul și Universitatea din Königsberg. În timpul colegiului, a studiat pentru o perioadă scurtă clasicii, iar la universitate, fizica și matematica. După ce i-a murit tatăl, a fost nevoit să-și abandoneze studiile pentru a-și câștiga existența din meditații. Fire studioasă fiind și aplecată spre o cercetare profundă și detaliată, în 1755, cu ajutorul unui prieten, și-a reluat studiile dându-și apoi doctoratul. A început să predea la universitate, iar după 15 ani a devenit profesor titular (în 1770), de logică și metafizică. Acest moment marchează începutul unei epoci de elaborare și sedimentare a unei concepții pe deplin originale, desprinsă din  rădăcinile raționalismului și empirismului, concepție care va ajunge să fie cunoscută drept kantianism, idealism transcendental sau filozofie criticistă. Deși anterior publicase într-un ritm susținut, renunță vreme de un deceniu să mai trimită vreo carte la tipar, dedicându-se exclusiv activității de predare și reflecției asupra unui sistem filozofic exhaustiv. Încerca să își învețe studenții cum să gândească, nu să le impună anumite opinii sau credințe. Era un profesor care avea nevoie de o armonie deplină în sala de curs. La un curs,  din cauza nasturelui unui student, nu s-a putut concentra, pierzându-și șirul gândului. Nu era mulțumit de  studenții care notau tot ce spunea. Ceea ce urmărea el, atunci când își ținea cursurile, era să fie înțeles, motiv pentru care, alegea un student din apropierea lui, pe chipul căruia încerca să citească dacă este sau nu înțeles în ceea ce spune. Se adresa studentului mediocru și afirma: „Nu îi predau geniului pentru că el își va face propriul drum fără ajutorul meu, nu îi vorbesc nici nătângului pentru că el nu merită. Mă concentrez mai degrabă pe studentul care se află la mijloc și care își dorește să se pregătească pentru viitoarea profesie”. Nu a fost căsătorit; a fost un model de punctualitate și nu numai în cariera sa profesională, ci și la cea particulară. Se glumea pe seama acestui obicei al filozofului, conform căruia ieșea dimineață la aceeași oră, moment în care gospodinele ieșeau pe geam să îl vadă trecând și aflând exact cât era ceasul. Plimbările-i zilnice erau întotdeauna la aceeași oră. A fost omul care a dus o viață de muncă metodică, continuă; cu o moralitate exemplară, a fost totuși un om care nu a disprețuit bucuriile unei sociabilități oneste. A murit în anul 1804, la vârsta de 79 de ani, cu aceeași mare credință în forța rațiunii. Rămășițele pământești se află într-o capelă gotică din preajma catedralei din Kaliningrad), iar mormântul său este ornat cu un bust sculptat, purtând inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”.

    A studiat intens lucrările științifice ale lui Isaac Newton, filozofia idealistă a lui G. W. Leibniz, interesul îndreptându-i-se apoi înspre doctrina empiristă, cu precădere înspre expunerea acesteia de către David Hume. Așa cum scrisese în lucrarea sa Prolegomene, a fost deșteptat din „somnul dogmatic” de lectura cărții lui David Hume – Cercetare asupra intelectului omenesc.

   Kant a fost un reformator al gândirii filozofice. A văzut lipsurile empirismului care admitea în experiență ultima origine și unica întemeiere a cunoștinței noastre, fapt care ducea în scepticism, și lipsurile raționalismului dogmatic, care întemeia cunoștința pe idei înnăscute, și a căutat o bază mai solidă, plecând de la critica și analiza însăși a puterii de cunoaștere umană. De aici numele de criticism pentru atitudinea sa filozofică. Ideea că lucrurile trebuie să intre în om pentru a le putea cunoaște – era clară. Percepțiile date simțurilor le numea intuiție, percepții care se orânduiesc în spațiu și în timp. Lor li se adaugă formele intelectului, cea mai importantă dintre ele fiind cea a cauzalității, prin care se nasc noțiunile, cunoașterea. A definit locul limitat al științei, a motivat preocuparea metafizică și religioasă a omului. Etica lui Kant este întemeiată pe rațiune, care, ca rațiune practică, fără a o putea demonstra, impune totuși legea morală: „Acționează în așa fel încât maxima voinței tale să poată servi oricând în același timp ca principiu al unei legiferări generale”. Din legea morală derivă datoria, dar și putința de a o îndeplini, întrucât suntem liberi în voința noastră să o îndeplinim; omul aparține lumii empirice, ca cetățean (cauzalitate), și lumii eligibile, în care suntem liberi, independenți de cauzalitate. Ideea de libertate reiese deci din cea morală, și constituie un postulat al rațiunii practice. Dar, rațiunea practică mai postulează ideea de nemurire și cea a existenței lui Dumnezeu, perfecțiunea morală nefiind posibilă de îndeplinit într-o lume tiranizată de simțuri; perfecțiunea va fi posibilă în continuarea existenței noastre, existența lui Dumnezeu o postulăm din trebuința morală pe care o simțim, atribuind fericirii necesitatea moralității.

   Opere principale: Critica rațiunii pure – 1781, Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință – 1783, Întemeierea metafizicii moravurilor – 1785, Critica rațiunii practice – 1788, Critica facultății de judecare – 1790, Religia în limitele rațiunii pure – 1793, Spre pacea eternă. Un proiect filozofic – 1795, Metafizica moravurilor – 1797.

   În deceniile anterioare publicării Criticii rațiunii pure, Kant a fost un dualist metafizic care a oferit o relatare pozitivă a interacțiunii minte / corp. Scrierile sale critice, prin contrast, sunt marcate de scepticism și de o lipsă de dorință de a avansa afirmațiile de fond despre minte. Afirmațiile de fond ale perioadei pre-critice sunt interesante în sine, iar înțelegerea de ce și cum Kant a ajuns să le respingă se explică prin dobândirea în timp a unei înțelegeri mai profunde, mai mature. În acele lucrări el a susținut că o serie de presupuse dificultăți cu interacțiunea minte / corp au împărtășit mai multe ipoteze false, că presupunerile au generat două dificultăți principale pentru înțelegerea interacțiunii minte / corp. În primul rând, dacă un corp poate acționa doar exercitând vis motrix, atunci corpul poate acționa asupra unui suflet numai dacă poate determina sufletul să se miște. Dar, a obiectat Kant, o astfel de explicație nu ar face nimic pentru a explica efectul caracteristic al materiei asupra sufletului, și anume producerea reprezentărilor. Dacă forța corporală este o forță în mișcare, a concluzionat el, puterea corpului de a produce reprezentări mentale este un mister insondabil. A doua problemă este strâns legată de prima. Dacă trupurile pot fi acționate numai prin faptul că sunt determinate să se miște, atunci presupunerea că forța esențială a sufletului nu este vis motrix (ci o anumită putere necunoscută) nu a oferit nicio bază pentru a explica modul în care sufletele ar putea acționa asupra corpurilor. Din aceste motive, a concluzionat el, viziunea vis motrix presupune că natura și posibilitatea acțiunii minții asupra corpului sunt puzzle-uri ermetice pe care filozofia nu le va desluși niciodată.

   Odată cu apariția Criticii rațiunii pure, lucrare monumentală, în care se realizează ceea ce mai târziu Kant avea să numească „revoluția copernicană în filozofie“, lumea spiritului a suferit o transformare din temelii în spațiul occidental: nici un gânditor apusean, se pare, nu a mai putut crea filozoficește fără să se raporteze într-un fel sau altul la kantianism. Printre autorii care și-au tras seva din opera lui Kant se numără F. W. J. Schelling, J. G. Fichte, G. W. F. Hegel, Arthur Schopenhauer, precum și reprezentanți ai neokantianismului.

   În lucrarea – Critica rațiunii pure – a fost tratată teoria cunoașterii umane, în a doua – Critica rațiunii practice – etica sa, și în a treia – Critica puterii de judecată – încercarea de a stabili legătura între cele două lumi ce făceau obiectul primelor critici: lumea cauzalității și lumea voinței libere. El arată că între lumea fenomenală și cea a libertății este o potrivire datorită fondului lor comun.

    În Critica rațiunii pure Kant vorbește despre idee și ideal, explicând: „Ideea pare să fie ceea ce eu numesc ideal, înțelegând prin el Ideea nu numai în concreto, ci in individuo, adică un lucru individual, determinabil sau chiar determinat numai prin Idee. …Dar rațiunea umană cuprinde nu numai Idei, ci și idealuri care, fără îndoială, nu au forța creatoare ca cele platonice, dar care au totuși forța practică și se află la baza posibilității perfecției unor anumite acțiuni. Conceptele morale nu sunt concepte absolut pure ale intelectului, căci la baza lor se află ceva empiric (plăcerea sau neplăcerea). Totuși, având în vedere principiul prin care rațiunea pune limite libertății anarhice în sine (deci dacă dăm atenție doar formei lor), conceptele morale pot servi ca exemple de concepte pure ale rațiunii. Virtutea și, cu ea, înțelepciunea omenească în toată puritatea lor, sunt Idei.

Aceste idealuri, deși nu le putem atribui realității obiective (existența), nu trebuie totuși să fie considerate ca himere; ele oferă un îndreptar indispensabil rațiunii, care are nevoie de conceptul a ceea ce este absolut perfect în felul lui, pentru a aprecia și a măsura în raport cu acesta, gândul și lipsurile celor ce sunt imperfecte.

Tot interesul rațiunii mele e cuprins în următoarele trei întrebări: 1.Ce pot ști? 2.Ce trebuie să fac? 3.Ce-mi este îngăduit să sper? Prima este pur speculativă, a doua pur practică, a treia este practică și totodată teoretică, astfel că practicul conduce ca un fir călăuzitor la soluționarea problemei teoretice. Și, când aceasta se înalță, a problemei speculative. Căci toată speranța tinde spre fericire și este pentru practic și pentru legea morală exact același lucru ca știința și legea naturii pentru cunoașterea teoretică a lucrurilor. Speranța ajunge în cele din urmă la concluzia că ceva există, fiindcă ceva trebuie să se întâmple, pe când știința ajunge la concluzia că ceva (care acționează în calitate de cauză supremă) există, fiindcă ceva se întâmplă… Sistemul moralității este inseparabil legat de acela al fericirii, dar numai în ideea rațiunii pure… Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală”.

   Sunt explicați termenii cuprinși în denumirea tratatului său de bază: Critica – partea pregătitoare a sistemului ca doctrină, actul preparator necesar al metafizicii, propedeutica (disciplină care constituie o introducere necesară în studiul unei alte discipline), în măsură să descompună, să analizeze și să determine posibilitățile și facultățile umane de cunoaștere;  Rațiunea – semnifică întreaga facultate de cunoaștere superioară, ca atare opusă empiricului pe parcursul expunerii, concept folosit și într-un sens restrâns, pentru a circumscrie doar facultatea supraordonată intelectului (și prin aceasta, sensibilității), adică facultatea judecării după principii, cea prin care omul se distinge, în cele din urmă, ca aparținând lumii inteligibile și ca fiind înzestrat cu libertate; Pură – semnifică cunoașterea independentă de condițiile empirice, de orice conținut de experiență, cea în reprezentarea căreia nu este amestecată nici o senzație. Cunoașterea, a priori posibilă și întemeiată, chiar a modului nostru de a cunoaște obiectele, este una transcendentală. Transcendentalul – termenul central pe care își întemeiază Kant gândirea: el promovează o critică transcendentală, elaborează o metodă transcendentală, tinde către un sistem transcendental. Este vorba de un concept „adânc”, spre deosebire de unul „înalt” — transcendentul. Transcendentalul indică „profunzimea” cunoașterii fenomenelor, mai bine zis a cunoașterii condițiilor lor de cunoaștere, în timp ce transcendentul (în opoziție cu imanentul) desemnează principii ce trec cu totul de hotarele experienței posibile, principii de esență incognoscibilă.

   În Critica rațiunii pure Kant a criticat toate argumentele tradiționale ce căutau să dovedească existența lui Dumnezeu și a asumat o atitudine de tip agnostic în baza căreia Dumnezeu, nefiind în nici un fel obiect

al cunoașterii teoretice, nu poate fi demonstrat nici ca existent, nici ca non existent. Discursul despre Dumnezeu este reluat în Critica rațiunii practice și în Critica facultății de judecare, dar nu în termeni teoretici, ci în termeni de credință rațională înzestrată doar cu certitudine morală sau cu intuiția sentimentului.

   Critica rațiunii practice

   Fără Critica rațiunii pure n-ar fi fost posibile alte lucrări ale sale, dar și invers, fără celelalte lucrări în care face un șir de investigații în centrul cărora se situează omul, ca ființă rațională. morală, înzestrată cu libertate interioară (complementaritate practică), teoreticul din prima lucrare ar fi rămas nedesăvârșit din punct de vedere constructiv și valoric.

   Des invocata concluzie acelei de a doua Critici – „cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine” – rezumă, metaforic, această dublă realitate esențială. Practic, pentru Kant, e tot ceea ce devine posibil prin libertate. Omul este, desigur, și parte a naturii, supus ca atare cauzalității ei; dar el mai este și ființă rațională, morală, liberă, apartenențe sinonime și reciproc definitoare. Dedublarea omului, empiric și altul suprasensibil, rațional corespunde întocmai dedublării naturii în fenomen și lucru în sine: dacă însă cognoscibil în plan teoretic nu era decât fenomenul, iar lucrul în sine – incognoscibil, sau cel mult mental aproximabil într-o manieră dialectică, antinomică, omul noumenal ni se dezvăluie, în schimb, în realitatea moralității sale, confirmându-și prin aceasta, umanitatea. Dacă primei Critici îi aparțin, ca proprii instrumente de cunoaștere, intuițiile sensibile și modul lor de a fi sintetizate de și prin intelect, celei de a doua Critici îi este adecvată rațiunea (în sens strict), realizarea ei în plan practic luminând prin subordonare potențialitățile ei problematice din planul teoretic. „Rațiunea este condiția permanentă a tuturor actelor de voință prin care se manifestă omul”, spunea Kant.

   Pe de o parte, rațiunea e ruptă de intelect și sensibilitate, pe de altă parte – în chiar pura ei izolare – devine călăuza lor, e drept că numai în și prin dimensiunea practică, în raport cu moralitatea se păstrează dualitatea empiric-rațional, iscându-se o tensiune de un acut dramatism între polul sensibil și cel suprasensibil, ceea ce determină căutarea, efortul și o zbatere fără de sfârșit a omului.

   În Critica puterii de judecare arată că între lumea fenomenală și cea a libertății, este o potrivire datorită fondului lor comun. Dramatismul cunoașterii s-a intensificat în această parte, urmărind ieșirea din ceea ce este către ceea ce ar putea fi și ar putea fi conceput, respectiv ar trebui conceput ca obligatoriu. Kant recunoaște și afirmă: „Moralitatea nu este propriu-zis doctrina prin care ne putem face fericiți, ci prin care ne putem face vrednici de fericire”, fericirea considerând-o un ideal al imaginației, și nu al rațiunii.

   Meritul lui Immanuel Kant este în primul rând acela de a fi supus spiritul uman și puterea lui de cunoaștere la o analiză profundă și amănunțită, pentru a-și găsi originea, granițele și valabilitatea cunoștinței. Dar, din păcate, i-a lipsit acea „lumină a cunoștinței”, întrucât micșorase sau chiar stinsese „lumina credinței creștine”, spre a nu-i incomoda vederea.

   Așa se întâmplă, noul interesează – bun sau rău, folositor sau dimpotrivă; ideile filozofilor se răsfrâng asupra societății printr-o transmitere foarte abilă, în timp, uneori în decursul a câtorva generații, prin filozofii care vin și care modelează elitele academice sau/și profesori universitari care formează tinerii. Astfel, o idee formulată de un filozof poate ajunge, în timp, crez universal pentru societate.

   Iată ce spune un doctor în teologie al zilelor noastre: „Doctrina lui Kant, prin originalitatea sa, prin poziția sa atât de netă și prin faima sa durabilă nu este numai din acelea ce nu poate fi niciodată ignorată, dar ea te forțează aproape să raportezi întotdeauna la dânsa orice examen nou al problemei cunoașterii. Atât de mult se pare că a influențat Kant posteritatea, încât atunci când pare să nu fi spus nimic semnificativ despre un anumit subiect, este discutată însăși tăcerea lui”. Și pentru a dovedi propria-i raționalitate, mai scrie: „Fără a se părăsi vreodată limitele transcendentalului, rațiunea pură descoperă ideea lui Dumnezeu, rațiunea practică Ființa lui Dumnezeu, iar credința (rațională) Persoana lui Dumnezeu”.

   Alăturând naturii morala ca pe o a doua realitate, decisivă în și pentru umanitate, pentru umanitatea din om și umanizarea omului, libertatea devine alături de cauzalitate, temeiul unei alte lumi, suprasensibilă și morală, autonomă și spontană; libertatea coincide pe deplin constrângerii de sine la libertate, prin intermediul imperativului categoric. Dacă deschiderea lui Kant spre o practică substanțial înnoitoare comparativ cu teoria și chiar îmbogățind retroactiv teoria, printr-un impact indispensabil, prevestea una din cele mai importante restructurări la care avea să purceadă filozofia secolului trecut, în schimb reducerea practicului și a practicii la o libertate suprasensibilă și la o pură moralitate limitează însemnătatea acestei descoperiri,  pe care Hegel s-a simțit îndreptățit s-o lărgească, prin succesivele treceri de la drept, la moralitate și apoi la un etic decisiv socializat (familia, societatea civilă, statul), iar Marx – s-o înnoiască prin „faimoasa” sa răsturnare materialistă.

   Filosofia morală kantiană fi fost supusă celor mai acute contestări probabil pentru că a reprezentat cea mai radicală schimbare a unghiurilor tradiționale de vedere. Și totuși, conservatorismul coexista în învățătura sa morală cu spiritul revoluționar, un spirit purtând vizibil amprentele Marii revoluții franceze. Kant se dovedea situat pe undeva la mijloc între feudalismul prusac și revoluția franceză, propensiunea sa fiind radicală și neradicală totodată, în diverse probleme sau în aceeași problemă. Fiecare om, în ideea lui, trebuie să acționeze astfel încât să folosească umanitatea atât în persoana sa, cât și în persoana oricui altcuiva totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc, pe lângă faptul că ridică la o calitativ nouă treaptă tradiția iluministă și raționalistă centrată pe valoarea de sine a omului, desfide implicit orice altă-întemeiere a aceleiași ființări și valorizări, dar mai cu seamă cea de natură teologică. S-a discutat mult și în contradictoriu despre raportul între morala și religie în viziunea lui Kant. Cred că Goethe a avut dreptate, când a afirmat: „S-a întâmplat și a trebuit să se întâmple filozofului rațiunii că a scris neclar din prea mare dragoste pentru claritate”. Dar nu a explicat și de ce s-a întâmplat! Un lucru este sigur: pentru el morala e inițial dependentă de religie, anterioară ei, iar credința – acceptabilă doar ca decurgând din moralitate și prelungindu-i autonomia. Iată în ce fel se pozitivează și autonomia voinței, împreună cu efortul purificării ei formale de orice corp străin: întreg acest eșafodaj idealist își deconspiră virtuți pe care pe drept le putem socoti laice, transcendentalul opunându-se, din nou, transcendentului, respectiv întemeind o morală principial imanentă omului și umanității, chiar dacă după această întemeiere se admite și posibilitatea credinței în transcendent. Omul ca scop suprem, ca valoare de sine imanentă rămâne principala preocupare, funcție de care se inserează postulatul transcenderii către dumnezeire. La el nu religia generează morala, ci morala duce la religie, binele la credință. Modestă în aparență, această inversare a fost receptată de către adepții dogmatici ai dominației religioase ca periculoasă. Într-adevăr, a întemeia totul pe morală seamănă cu a întemeia totul pe om, fără o inițială și predeterminare ingerință divină: o altă fațetă a „revoluției copernicane”, în care centrarea pe om înlocuiește centrarea pe Dumnezeu. Că de aici încolo mai intră în acțiune și compromisuri, estompând radicalismul demersului, fără a-l retracta în vreun fel, rămâne simplu de înțeles și explicat într-o epocă și într-o țară în care ecourile iluminismului european și ale revoluției franceze au putut să se facă auzite doar estompat, mai ales în condițiile opoziției furibunde față de ele din partea slujitorilor lui Friedrich Wilhelm al II-lea. Această îndârjită împotrivire la nou avea s-o resimtă din plin Kant cu ocazia avatarurilor legate de lucrarea sa.

   Religia în limitele rațiunii, adică tocmai în privința filosofiei religiei promovată de el. Dar, în momentul în care obscurantismul fanatic patronat de predicatorul curții regale încercase frustrarea lui Kant de libertatea sa de cuget tocmai în domeniul filozofiei religiei, ambivalența cugetătorului s-a conturat cu limpezime în diversele etape ale perioadei critice și în raport cu diversele sale teme de meditație: Kant fusese doar cel care încercase să împace opțiunea sa pentru o republică de tip constituțional cu laudele aduse regelui filosof Friedrich cel Mare.

   Datoria a fost înțeleasă de Kant ca o constrângere practică, o necesitate obiectivă derivând din legea morală și din obligativitatea respectării ei, datoria ca suprem principiu de moralitate și ca supremă virtute el a contrapus-o în termeni riguroși și rigizi oricărei porniri instinctuale, preocupări naturale, iubirii de sine.

   Immanuel Kant a examinat ideea drepturilor omului în politică, astfel încât „este doar un guvern legitim care garantează dreptul nostru natural la libertate, iar din această libertate derivăm alte drepturi”. Din această bază se poate presupune că el privește dezvoltarea, crearea și implementarea drepturilor ca fiind în primul rând dependente de stat și de modul în care funcționează guvernul în cadrul statului. Mai mult, Kant susținea că o societate poate funcționa politic în raport cu statul doar dacă drepturile, legile și drepturile fundamentale sunt date și sporite de către stat. După cum învață Kant, aceste „legi drepte” se bazează pe 3 principii raționale: Libertatea fiecărui membru al societății ca om; Egalitatea fiecărui membru al societății cu ceilalți, ca subiect; Independența fiecărui membru al comunității ca cetățean.

Un aspect interesant al acestor principii este faptul că acestea nu sunt date de stat, ci sunt fundamentale în crearea și acceptarea unui stat de către oamenii statului. În acest sens, Kant consideră că aceste principii sunt necesare mai presus de toate, nu numai pentru întemeierea „legilor drepte”, ci pentru ca statul să funcționeze în primul rând. Acest lucru se întâmplă pentru că fără acceptarea oamenilor, un stat nu ar exista, prin urmare, drepturile sunt necesare în interiorul statelor pentru a păstra sprijinul oamenilor statului.

   Primul principiu pe baza căruia se întemeiază „legi drepte” se bazează pe ideea „libertății” indivizilor. Libertatea indivizilor este importantă, deoarece statului sau comunității nu li se permite să dicteze viața indivizilor. Dacă ar face-o, ar prelua rolul unui „guvern patern”. Prin urmare, Kant susține că libertatea indivizilor nu poate avea loc decât în cadrul unui guvern patriot, deoarece va exista loc pentru drepturile persoanelor care sunt, de asemenea, încadrate în sfera guvernului.

   Egalitatea fiecărui membru al societății unul față de celălalt este al doilea principiu rațional în baza căruia se creează drepturile. Egalitatea pentru fiecare membru în cadrul societății sub îndrumarea conducătorului statului este importantă pentru ca să existe o bază comună pentru toți cei din stat. Domnitorul este scutit de această egalitate, deoarece în calitate de fondator al comunității sau al statului, el are numai datoria de a se asigura că ideea egalității prin legi este îndeplinită. Fiecare trebuie să aibă aceleași drepturi în interiorul statului, astfel încât legile să poată fi evaluate și aplicate în același mod și „egal” pentru toată lumea. Prin urmare, egalitatea este baza de la care provin toate drepturile pentru fiecare ființă umană.

   Ultimul principiu rațional pe care Kant îl folosește pentru a explica apariția drepturilor în cadrul unei comunități este acela al independenței fiecărui membru în calitate de cetățean. Drepturile se dezvoltă de la acest principiu, deoarece revine individului să acționeze independent dacă ar trebui să fie practicat un drept sau o lege. Dacă un membru al societății nu poate acționa într-un mod independent fără îndrumarea comunității, nu ar mai fi nevoie de drepturi. Liderul sau conducătorul ar fi în măsură să stabilească totul pentru membrul societății, iar acest membru nu ar vedea nevoia de a pune întrebări sau de a-și exersa drepturile, deoarece comunitatea pare să fie „corectă” în modul în care direcționează cetățenii. Independența provoacă formarea drepturilor în contextul politic. În acest fel, liderul sau guvernul are, de asemenea, mai multă „putere” de a acorda drepturi persoanelor care corespund naturii statului.

În baza acestor trei principii este clar cum se dezvoltă drepturile și „legile drepte” într-un mod natural.

   Profesorul român, ardeleanul Vasile Goldiș (1862-1934) care și-a închinat viața marelui ideal de făurire a României Mari, a avut părerea interesantă că pesimismul sistematic în gândirea secolului al XIX-lea s-ar fi născut din „firul” cugetărilor lui Kant, întrucât el a început a reforma convingerile despre adevărata față a lumii, și spunea: „Kant țintește agerata-i privire spre temelia lumii și începe a lua la critică teoria în valoare până aici despre această temelie”, deși alții l-au considerat drept vinovat pe „kantianul romantic – Schopenhauer”. „Filozofia, spunea tot el, nu poate da nicicând direcțiunea vieții omenești, dacă ea însăși nu-și are rădăcinile sale în acea viață”.

   Filozoful și omul politic român P. P. Negulescu (1872-1951) a demontat punct cu punct tezele de bază ale apriorismului kantian (teoria care consideră că spațiul, timpul și cauzalitatea sunt noțiuni apriorice), în special privind spațiul, menționând că pentru o reprezentare a spațiului este nevoie de o stare de conștiință, iar „pentru a fi conștienți, trebuie să fim conștienți de ceva; acest ceva nu poate fi însă ceva cunoscut decât prin opoziție cu altceva”, adică e nevoie de experiență pentru a realiza reprezentarea.

   Filozoful, psihologul român Constantin Rădulescu – Motru (1868-1957) atrăgea atenția asupra faptului că el concepea timpul strict matematic, de altfel precum Galilei și Newton.

   Filozoful, logicianul român Nae Ionescu (1890-1940) explica că noi avem cunoștința compusă din posibilitatea de cunoaștere și motivul de cunoaștere; Kant consideră că elementul din afară ne este necunoscut – lucrul în sine – , pentru că transcende cunoștinței – un adevăr – , dar mai departe, pretinde că formele cunoștinței noastre pot fi cunoscute, ceea ce nu este adevărat: noi nu putem să avem cunoștința formelor apriori, adică a unui element ce constituie cunoștința.

   Filozoful, eseistul român Constantin Noica (1909-1987) a rezervat un spațiu destul de amplu în cartea sa „Concepte deschise în istoria filozofiei”, cu privire la contradicțiile lui Kant în tratarea problemei lucrului în sine, discutând direct această problemă, dar și menționând ideile din recenziile apărute în timpul vieții sale, care conțineau obiecții supărătoare cu privire la opera sa, dar pe care, către sfârșit, Kant nu le mai lua în seamă – nici laudele, nici criticile, obosit fiind de explicațiile pe care le dăduse la început.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (20) – Immanuel Kant” →