NIMICUL CE SE-ADUNĂ
Făcut-am mai de toate în lume, fără rost
Și sclav în lanțuri fost-am și împărat am fost
Și sfânt cum sunt doar sfinții și mare păcătos
Și bun cu toată lume și rău și mincinos.
Și bogății avut-am cu nimeni nu mai are,
Și-am fost săracul lumii, lihnit, fără mâncare,
Am împărțit bănetul la toți ce-au sărăcit
Și înc-am fost o vreme proscrisul ce-am cerșit.
Ceream la drumul mare, la bieții trecători,
O clipă fiecare să-mi de-a din viața lor,
Nu bani fără de număr, nu apă și nici pâine,
Ci doar o simplă clipă din viața lor de mâine.
Și-așa, pe negândite, am strâns ce nimeni n-are,
O boabă de vecie, să-mi fie de-amânare,
Atunci când știrba coasă va fi în preajma mea
Să-i dau ceva ca plată, ca Ea pe loc să-mi stea.
Toți ce mi-ați dat pomană clipita trecătoare
Ați zis că-i o nimica, n-o simți și nici nu doare,
Clipită ceea însă voi pune-o înnădită
Când ce am eu se gată, la rând fie trăită.
*
Vedeți cum cel nimicul cu altul când se-adună
Îmi iasă bună plată, ce poți s-o dai arvună
Atunci când e nevoie s-o înădești un pic,
Deși cu ce se-adună, la urmă-i tot….nimic.
AJUNS-AȚI RĂU
Mi-aduc aminte cum pe-atunci,
fiind copilul fără vină,
În veri, când dup-o sfântă ploaie
tot frământam a lumii tină,
Cu alți ca mine, toți prin șanțuri,
noi voiniceii pui de lele
Aveam luceferi mari pe tălpă
și mâzgăliți cu praf de stele,
Eram înfericiții clipei,
scăpați în Rai dumnezeiesc,
De-aici, din huma învechită,
plămada Domnului ceresc.
Voi cei de azi n-oți ști vre-odată
înfiorarea celui timp,
Ce am trăit-o noi, cu toții,
fără să dăm nimic la schimb,
Voi nu îmi știți cât udă-i roua
și cât putere-ți iei din ea,
Cum ploaia verii mi te spală
și te purifică prin ea,
Cum lunca cu a ei mirosuri
ți-mbată simțurile toate
Și leac se face pentru suflet,
să îmi renaști, când ești pe moarte.
Azi îmi trăiți în moleșeală
și trândăviți cât ziua-i lungă,
Pământul nu vă mai ajută,
că nu mai vreți să-i fiți lui slugă,
O buruiană nu v-i leacul,
ce să vă scape de-orice boală,
Ce voi mâncați acuma dară,
nu-i sănătate-n ceea oală,
Uitatu-mi-ați de sapa mare,
de coasă și de secerat
Și obosți de-acuma sunteți,
după un simplu, preumblat.
Ajuns-ați rău și nu-i sfârșitul
ce-abia de-acuma o să vină,
Topitu-v-ați ca lumânarea,
Uscată v-I cea rădăcină,
Din ce ați fost bărbați odată
în mare fală și putere,
Sunteți ca puii fără cloșcă,
nu pui de vultur, cum s-ar cere.
V-ați rupt de huma noastră sțîntă,
desculți nu mai călcați pământul
Din el să îmi luați putere,
el să vă deie vouă-avântul,
Să-mi știți că-n ea îmi sunt luceferi
și moșii noșrii cei străbuni,
Ce duc în cârcă omenetul,
cu noi de-acuma, răi și buni.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
21 iulie 2020