Germain Droogenbroodt: Rămas bun în singurătate

Giacomo Manzù

Rămas bun în singurătate

acelora care, oriunde s-ar afla, sunt nevoiți să moară izolați

Cameră rece
pereți albi

se-aude doar ecoul
singurătății

s-au isprăvit cuvintele mângâietoare
și tandrele îmbrățișări

doar timpul, robinet defect,
picură neîncetat
scurgându-se

și nimeni nu-ți mai bate la ușă,
nu mai e om pe care să-l aștepți,
nu vine nimeni, decât moartea.

***

Speranță

Luni fără ploaie
suferă
dar tot sunt verzi
căci fără de speranță
nu pot trăi nici ei

─ copacii.

Germain Droogenbroodt

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Giacomo Manzù

Eenzaam afscheid

voor hen die, waar ook, eenzaam moeten sterven

Kil de kamer
de witte muren

Hoorbaar alleen
de echo van eenzaamheid

Geen teder woord meer
geen warme omhelzing

Alleen de tijd
een lekke kraan
die aftikt

En niemand die aanklopt
niemand die je verwacht
niemand, behalve de dood.

Continue reading „Germain Droogenbroodt: Rămas bun în singurătate” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (9)

MOTTO:

„Nu renunţa la iluziile tale. Când ele au murit tu poate mai exişti, dar ai încetat să mai trăieşti”. (Mark Twain)

Mark Twain (n. 30 noiembrie1835 – d. 21 aprilie 1910) a fost scriitor, publicist, antreprenor, și umorist american, autorul popularelor romane Aventurile lui Tom Sawyer, Prinț și cerșetor, Aventurile lui Huckleberry Finn și Un yankeu la curtea regelui Arthur. Scriitorul american William Faulkner a scris despre Mark Twain că a fost „părintele literaturii americane”.

BEMOLII DIN FLIGOARNE

Cu amintiri ajunse, în clipa prea târzie,

regretele rănite mă tulbură din nou ! –

venite să-mi așeze cuvinte-n poezie,

le-aud, nedeslușite, la margini de ecou.

Plecate pe-nserate din triste carnavale,

în pragul neuitării lăsate mai demult,

îmi readuc în cuget acorduri vesperale

pe muzica tăcerii dintr-un refren ocult.

În liniștea rănită, bemolii din fligoarne

coboară neuitarea, din margine de gând,

prin trape redeschise în antice lucarne

din vechi acoperișuri cu turle care plâng.

Acolo sus, în turle, frumoasele vestale,

de strajă neuitării, mă cheamă în trecut,

iar muzica fanfarei, din parcurile goale,

îmi cerne iar bemolii pe dorul renăscut.

Trec singur pe aleea brodată cu mistere

să reascult fanfara, rămasă mai târziu,

iar muzica ajunge în lunga mea tăcere

cu triluri renăscute din vechiul potpuriu.

Privesc în depărtare și parcă o minune

renaște rătăcită la margine de gând –

un tril de clarinete neîncetat îmi spune

că din trecut, iubito, vei reveni curând.

Tatiana Doina Popovici: În aceeași manieră expresionist-onirica, Eul liric este dominat de amintiri și „regrete rănite” aflate „la margini de ecou” sau „în pragul neuitării”. Acestea îi readuc în cuget „acorduri vesperale” pe muzica tăcerii „dintr-un refren misterios”. Prima strofă sugerează că Eul liric pendulează între vis și realitate. Astfel metaforele „la margini de ecou” și „în pragul neuitării” arată că atât ecoul cât și neuitarea se află la limită. Un șir de epitete: „prea târzie”, „rănite”, „nedeslușit”, „triste”, „vesperale”, „ocult” exprimă starea nostalgică a Eului liric.

Aceeași stare o găsim și în a doua strofa în care „liniștea rănită de „bemolii din fligoarne” contribuie la continuarea visului. Personificați, bemolii coboară neuitarea „din margine de gând prin trape redeschise în antice lucarne” (ferestre mici înclinate în acoperișul unei case) Personificarea „turle care plâng” sugerează starea elegiacă a Eului liric. Ultimele patru versuri ale strofe a doua fac trimitere la femeile virtuoase care întrețin focul sacru în templul zeiței Venus, zeița iubirii. Vestalele, rămase de strajă neuitării, cheamă Eul liric în trecut, de unde „muzica fanfarei” „cerne iar bemolii pe dorul renăscut”. Această personificare face legătură între vis și realitate, căci odată cu „dorul renăscut”, Eul liric recunoaște aleea „brodată cu mistere” și reascultă fanfara a cărei muzica „ajunge în lunga mea tăcere cu triluri renăscute din vechiul potpuriu”.

Starea Eului liric se înviorează când „la margine de gând/un tril de clarinete” îi anunță revenirea iubitei. Se observă preferință poetului pentru strofe polimorfe și rima încrucișata. Unele metafore ca: „margini de ecou”, „pragul neuitării”, „acorduri vesperale”, „refren ocult, „margine de gând” sunt specifice lui Corneliu Neagu. Alături de metafore și epitete poetul folosește personificări expresive ca: „turle care plâng”, muzica… îmi cerne iar bemolii”, „un tril de clarinete… îmi spune” etc. Mărcile Eului liric: mă, mi, îmi ne arată implicarea afectivă a poetului care, prin vocativul „iubito” dovedește ca „Bemolii din fligoarne” este o poezie de dragoste în manieră expresionist-onirică.

Corneliu Neagu: Poemul BEMOLII DIN FLIGOARNE se remarcă, de la prima lectură, prin inovații stilistice și de conținut care îi propun cititorului un nou tip de discurs liric, incitant și inedit. Aceste inovații decurg din faptul că fanfara și bemolii din partiturile acesteia participă la discursul Eului liric, conducându-ne prin meandrele figurilor de stil, cunoscute sau mai puțin cunoscute, dându-le accente cu totul neașteptate.

Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Este un poem de dragoste format din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare.

Prima strofă face referire la amintiri încărcate cu „regrete rănite” care tulbură liniștea Eului liric. Aceste regrete, plecate din „triste carnavale”, se-aud „nedeslușite, la margini de ecou”, venind să-i așeze Eului liric „cuvinte-n poezie”. Acest șir de personificări inedite dau poemului muzicalitate și forță lirică. Strofa se încheie tot cu o personificare a regretelor, de o frumusețe rară, exprimată prin versurile: „îmi readuc în cuget acorduri vesperale/ pe muzica tăcerii dintr-un refren ocult”. Debutul strofei a doua are loc în aceeași atmosferă de expresionism oniric, punând în prim plan „bemolii din fligoarne” care aduc „neuitarea din margine de gând” prin trapele unor „antice lucarne/ din vechi acoperișuri cu turle care plâng”. Se poate observa că șirul de personificări continuă, dând poemului o forță lirică neobișnuită. Continuând parcurgerea versurilor din strofa a doua, aflăm că acolo sus, în turle se află niște „frumoase vestale” care stau „de strajă neuitării”. Să remarcăm faptul că substantivul neologic „neuitarea” apare deja a doua oară, forța sa expresivă fiind net superioară sinonimului comun „amintirea”. Neuitarea „îl cheamă pe poet în trecut”, în timp ce muzica fanfarei „îi cerne iar bemolii pe dorul renăscut” ( alte și alte personificări!). Trecând la strofa a treia, atenția este captată de acțiunile poetului (Eului liric): „Trec singur pe aleea brodată cu mistere/ să reascult fanfara, rămasă mai târziu,/ iar muzica ajunge în lunga mea tăcere/ cu triluri renăscute din vechiul potpuriu”. În această atmosferă de calm aparent, „o minune renaște rătăcită la margine de gând”: un tril de clarinete îi vestește Eului liric că iubita sa va reveni curând „din trecut”.

Apărut în volume de poezie, dar și în reviste on-line prestigioase, poemul BEMOLII DIN FLIGOARNE a captat atenția multor cititori care și-au exprimat, prin comentariile personale, aprecieri demne de remarcat. Autorul consideră că acest poem este una dintre realizările sale reprezentative care va trece barierele de spațiu și timp ale acestei epoci în care experimentele (uneori jalnice) în căutarea, cu orice preț, a originalității, fără a avea harul cuvenit, vor dispărea fără urmă.

TANGOUL

Răscolind tăcerea, lungile ecouri,

pe la miezul nopţii, se întorc din nou,

să-mi aducă-n taină magice tablouri

redescoperite într-un vechi tangou.

Era o tavernă cu ferestre scunde,

noi dansam tangoul fără spectatori,

muzica viorii ne purta oriunde

sufletele noastre se-mbătau cu flori.

Flori de iasomie din grădini uitate

pe un ţărm de mare fără început

care mai păstrează ludice păcate

din iubiri rămase pe un colţ de lut.

Flori de mirt aduse de pe mal de râuri,

la apus de soare, să le-avem în pat,

sau la cingătoare, să ne facem brâuri

care să ne scape de un vechi păcat.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (9)” →

Rexlibris Media Group: COMUNICAT DE PRESĂ DIN PARTEA PRM CLUJ

În cursul zilei de 19 august 2020, parte din suflarea clujeană care nu e plecată în vacantă aștepta cu interes să afle cine sunt candidații în competiția electorală locală din acest an. Ei bine, la ora ora 16:30, deschizând una dintre paginile media presupusă “bine informată”

(https://media9.ro/11-contracandidati-pentru-emil-boc-un-bucatar-vrea-locul-actualul-primar-sondaj/), potențialul votant avea să se lovească de aceeași ignoranță sau rea credință din partea mesagerului media. Lista candidaților la Primăria Cluj-Napoca este incompletă.

Fiindcă oficial lipsesc nume de la partide care par a nu conta nici pentru media, nici pentru cei deja bine “înscăunați” de 16 ani încoace. 27 septembrie, o dată extrem de controversată pentru o competiție ce pregătește viitorul Parlament, se arată ca o fată crescută la pension și aruncată în stradă să-și câștige pâinea.

Partidul România Mare (PRM) nu a pierit. Partidul România Mare a renăscut, asemenea păsării Phoenix, din propria-i cenușă, suficientă ca să contureze harta istorică a nației române.

Acum, PRM este o echipă întinerită care crede în valorile românești și păstrarea identității culturale. Simte românește și crede cu adevărat în tot ceea ce este românesc!

Continue reading „Rexlibris Media Group: COMUNICAT DE PRESĂ DIN PARTEA PRM CLUJ” →

Al. Florin ŢENE: “Teatrul ca formă de exprimare a societăţii”

A explica înţelesul teatrului ca „expresie a publicului”, parte componentă a societăţii, în primul rând trebuie să acceptăm un dat de facto, că în acest context două unităţi sunt de facto: prima, realitatea socială în care omul e deopotrivă subiect şi obiect (deci: contextul, timpul, spaţiul, dramaturgul, regizorul, spectatorul), de partea cealaltă, piesa de teatru (mesaj, cod, valoare), ca realitate fictivă instituită de subiectivitatea creatoare (autor, regizor, actor). În acest sens, spectacolul de teatru apare ca însuşi nucleul întregului proces, „confirmată astfel de sensul desfăşurării lui şi de poziţia privilegiată ce o deţine faţă de ceilalţi factori”. (Ion Vasile Şerban). Important este că fiecare din aceşti factori ar exista doar prin şi pentru fiinţarea spectacolului, în timp ce acesta îl cuprinde pe toţi, subliniindu-le existenţa concretă. Spectacolul de teatru venind din centrul procesului literar şi aparţinând, apoi, spaţiului determinant şi determinat, sferei materiale şi obiective, dar şi celei ideale şi subiective; teatrul îşi afirmă un dublu caracter: acela de fapt social, aparţinând lumii reale, natură supraadăugată lumii spiritului şi acela de fapt literar, existenţă ideală aparţinând lumii spiritului şi valorilor culturii, în condiţiile când în teatru, „textul trece pe un plan secund, iar ceea ce contează în primul rând este personajul care acţionează pe scenă şi motivul pentru care acţionează”. (Cesare Brandi). Această subordonare a textului faţă de actor nu alterează deci faptul esenţial conform căruia reprezentarea unei drame se află în acelaşi raport cu drama scrisă în care se află la parole faţă de limba folosită atât de autor cât şi de spectator. Acesta din urmă reacţionând, mai mult sau mai puţin, la text, în funcţie de ideile transmise, care coincid, sau nu, cu concepţiile lui. Există o axiomă. Ce înseamnă, deci, această axiomă? Întrebările tradiţionale îi confereau, în mod constant, un sens gnoseologic, îndreptând atenţia asupra posibilităţii de explicare a teatrului prin spectator (parte integrantă a societăţii), ori de cunoaştere a societăţii prin teatru. (Vezi operele lui Eschil, Shakespeare, Ibsen, Caragiale etc. ) Prin teatru înţelegând expresia scenică a textului scris. Caracterizarea noţiunii de dramaturgie ca proces social şi de teatru ca ansamblu de exprimare a textului scris, în care menirea actorului este de a purta un mesaj şi de a personifica o întâmplare, se poate face prin „ontologia existenţei sociale”. Invenţia noii imanenţe obiectivării dramaturgiei, configurată ca o lume nemijlocit dată, trăită şi „jucată”, indiferent de idealitatea ei, se întemeiază pe sinele real („societatea în schimbul ei material cu natura”) nu poate să se despartă de aceasta până la decât într-un mod cu totul aparent. „Orice existent, scria undeva Goethe, este un analog a tot ce există, de aceea, cele existente ne par în acelaşi timp izolate şi legate Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Teatrul ca formă de exprimare a societăţii”” →

Paul LEIBOVICI: ,,Solitudini” de Julia Henriette Kakus

,,Bunătatea și inteligența bunicii mi-a cucerit gîndurile ,pătrunzîndu-mi în simțurile ,vibrațiile puternice ale celei care încearcă să pună pe hîrtie și să le transmită societății contemporane. Scriitoarea este o emigrantă din Timișoara a cărei numeroase partituri- fie poezie sau proză s-au dvenit o lectură de preferință a semnatarului. Trebuie accentuată îmbinarea prezentului pe care-l trăiește –Germania-cu neuitatele meleaguri părăsite ,în vremurile triste –cînd scrisul era cenzurat și nu numai. În perioada primelor încercări literare a Juliei Kakus i se jucase pe scena Teatrului de păpuși cît și la Teatrul muzical timișorean un scenariu-aș spune de un mare succes dar…semnătura autorului fusese ștearsă….!!?Scenarista părăsise ,,trădase ,,regimul comunist ,preferînd libertatea expresiei ,pe care a găsit-o pe meleagurile adevăratei democrații. Și totuși ,în multiplele scrieri revine și ne face cunoștiință cu pașii purtați pe străzile luminoase ,cu bogăția și diversitatea aleelor de flori,a pajiștelor,arborilor fructiferi și pieței unde bunica își făcea cumpărăturile la sfîrșit de săptămînă. Da BUNICA –simbol al vieții plină de dăruire,a unei inteligenți natale ,a simbolului talentului înnăscut și apoi-fără îndoială cultivat .Scriitoarea –profesoară de psihologie –absolventă a Universității clujene ,a rămas nu numai credincioasă profesiei ,dar se dăruiește îmbunătățirii vieții și progresului micilor ființe oropsite de darul cunoașterii vieții normative. Emigrarea a fost de bun augur talentatei prozatoare a căror creații fac parte din paginile unor publicații,precum a unor volume.În multiplele pagini a cărții,,Solitudini,, în care prezența culorii cenușii ,trăite ,imaginile, ,sensibilitatea creatoarei se pun în evidență. Timișoara vremurilor cînd nenumărate familii și-au ales drumul spre libertate,părăsind –cu durere –orașul,cartierul, strada și căminul (și nu numai evrei). ,,Piti-Show,,un mare succes teatral ,scenariul scris cu pasiune și închinat micilor spectatori își menține mesajul ,prospețimea de-alungul zecilor de spectacole-,a anilor de început de glorie. Îmbinarea prezentului ,a unei vieți libere-creatoare pe pămîntul germaniei,o îmbie cu momentele cînd tatăl pedala bicicleta–plin de tinerețe, pe bulevardele timișorene,cînd vizitele la muzeele locale pe lîngă pasiunea lecturei rămasă ca moștenire de-a lungul vieții-făceau parte dintr-o educație aleasă. Un capitol ,de o distinsă coloratură e cel în care predomină ,,smochinele,migdalele în general traiul simplu ,popular sub cerul cînd zîmbitor,cînd înnourat-ploios .În sufletul și strălucita memorie cu pana măiestriei -aceste momente sunt încîntătoare. Excursiile –vizite prin țările europei îmbinate cu o lectură variată, multiplă a clasicilor universali o determină să ne pună la îndemănă observații precum ,,motivul milenar al unui obicei olandez de a lăsa ferestrle neacoperite de perdele, încă din anii 1900. Desvăluirea unui secret al apei pe care la lecturat în cartea Mirelei Ioana Borchin ,,Apa este adîncă și are multe feluri de expunere,,.Dar dacă Julia nu-și poate uita orașul natal nici prietenii,instituțiile de cultură și artă o onorează la sosirea într-o vizită,oferindu-i prietenia caldă și onorînd-o ca om,scriitoare și dramaturg. Astfel în 2013 i se lansează la Timișoara ,,Volumul de poezie și eseu,, cît și ,,Ploaia din mine,, Însemnările despre perioadele reci ale trecutului fac parte din scrierile valoroase ale Juliei. Dar cu aceeași respirație lungă ,,Purificarea naturii,a omului își găsește locul cuvenit.Pătrunzînd în scriierile antice iudaice descoperă adevărul,, dintr-un bulgăre de zăpadă își scoate căpșorul ghioceii,,.Ceea ce ne readuce la o veche constatare ,,lectura profundă ,serioasă permite scriitoarei să prezinte noi și multiple aspecte din viața cotidiană,adesea ascunse ,transformîndu-le în interesante descrieri. Lecturînd paginile pline de sevă descoperim cît de profunde îi sunt cunoștiințele iudaice ,atribuindu-i lui MOISE un loc central în lupta sa pentru,,libertatea poporului evreu,,Libertate pentru care urmașii acestuia –generații după generații,s-au sacrificat.Sorbind cafeaua pe îndelete ,am reușit pentru prima oară să lecturez pe îndelete cartea,,Solitudine,,,ba chiar să iau unele note din capitolele celor 200 de pagini.Volumul l-am primit și lecturat pe ecranul calculatorului. Desigur că mărimea literelor ,distanța dintre rînduri ,curățenia stilului mi-au permis alcătuirea unor ,,notițe,, ,a unor puncte de observație. ,,Solitudine ,,-o carte care întrunește ,,marea aventură,,numeroasele și largile orientări ,pe lîngă un stil particular al celei pe care o apreciem Continue reading „Paul LEIBOVICI: ,,Solitudini” de Julia Henriette Kakus” →

Galina MARTEA: Basarabia – exemplu în acceptarea vicisitudinii și a fărădelegilor sociale

Când este vorba de suferinţă, atunci ca model ar putea fi luată Basarabia, societate care cunoaşte din plin acest fenomen al existenţei. Este un exemplu viu care trezeşte compătimire şi nedumerire pentru tot ceea ce se petrece într-o societate, având în cadrul ei oameni de toate vârstele, oameni de conducere, oameni simpli cu o situaţie socială modestă şi extrem de modestă. În societatea basarabeană se petrec lucruri care, cu adevărat, şochează şi impresionează opinia publică internaţională, în mod aparte impresionează prin faptul că în epoca modernă omul dintr-o ţară europeană s-ar putea confrunta cu foamea, element ce supune omul la suferinţă fizică şi mintală. Iar neajunsurile materiale şi nedreptatea socială îl fac pe om să devină, într-adevăr, un sclav în existența umană. În cazul dat, s-ar crede că anume clasa dominantă ar fi acea care promovează şi provoacă în mod special dezvoltarea unui asemenea fenomen social. Cine ştie, urmează de văzut dacă aceasta este o provocare sau o intenţie vădită în a distruge un popor.

Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost provocată de regimul sovietic existent din acea perioadă, care a dorit să distrugă modelul tradiţional de viaţă a unui popor, astfel adevărul istoric al evenimentelor rămânând mereu un simbol al suferinţei umane. Cauzele foametei, fiind multiple, în rezultat, au declanşat dispariţia prin moarte a peste 200 mii de oameni, iar a peste 350 mii de persoane au supravieţuit în stare de malnutriţie. Adevărul dramatic al evenimentelor se suprapune cu acţiunile realizate de clasa de guvernare şi puterea totalitară a epocii respective. Așa fiind, putem spune că anume omul puterii este acea fiinţă umană care necruţător se răzbună pe concetăţenii săi. Conform faptelor reale, acelaşi om şi sistem al puterii a provocat dezastrul înspăimântător al deportărilor – consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov fiind extrem de tragice pentru românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. În rezultat, în baza arhivelor, sute de mii de români basarabeni, victime a regimului existent, au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în anii 1940’50.

Deci, realitatea istorică a omenirii încă o dată demonstrează că orice suferinţă menită unui popor este provocată de omul puterii ce administrează societatea respectivă. În aşa mod, suferinţele continuă şi se ţin lanţ în viaţa unui popor şi, în special, în soarta poporului român basarabean. De necrezut, dar o asemenea realitate este prezentă şi în zilele noastre care domină existenţa unui popor. Este vorba de societatea basarabeană, poporul din R.Moldova – parte componentă din secolul XXI, care se confruntă cu probleme serioase de a supravieţui ca naţiune şi specie umană. Este o realitate aparte unde victima proceselor istorice este acelaşi om muritor al societăţii basarabene ce-i este sortit să trăiască prin suferinţă. În pas cu problemele curente (sărăcie exagerată; nedreptate socială în limite de neconceput; corupţie la toate treptele de dezvoltare umană şi în toate domeniile de activitate publică, cu abateri grave de la moralitate; degradare umană, economică, culturală etc.) omul societății se confruntă cu clasa de guvernare care le-a subjugat complet viaţa şi identitatea în cel mai umilitor mod. Identitatea personală şi natională a poporului basarabean este îndobitocită atât de mult încât acesta nici nu sesizează care este drumul corect spre civilizaţie şi o dezvoltare umană adecvată. Clasa politică şi de guvernare, încă cu o educaţie şi mentalitate sovietică, dezorientează poporul pentru a-i provoca şi mai mari suferinţe în procesul de existenţă identitară, în procesul de existenţă şi de dezvoltare umană, în procesul de conştientizare şi recunoaştere corectă a cărei naţiuni aparţine. Astfel, poporului îi sunt impuse condiţii ce le influenţează negativ atât existenţa, cât şi dezvoltarea. În linii generale, prin doctrina respectivă instaurată de clasa dominantă din R.Moldova, are loc procesul de fabricaţie socială în cadrul căruia oamenii devin dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi complet de adevărul istoric. Iar adevărul istoric nu se asociază cu ideologia promovată de clasa dominantă şi în aşa mod poporului basarabean nu i se acordă posibilitatea de a se încadra în adevărata identitate naţională, aceasta urmând să facă parte din cultura neamului românesc. În consecinţă, poporul român basarabean este dominat de o criză identitară fără precedent care, în acelaşi timp, cu voie şi fără voie, îl determină la un proces de dezvoltare regresivă sau aşa numita „involuţie”. Mişcarea regresivă în dezvoltarea umană şi identitară, fiind victima doctrinelor promovate de clasa politică şi de guvernare de după anii 1994 și până în prezent, este o legatură organică cu sărăcia şi nedreptatea socială care, în timp, s-a dezlănţuit în limite catastrofale şi cu urmări destul de grave în evoluţia omului basarabean. Sărăcia de proporţii indiscutabile, instaurată integral în R.Moldova la începutul secolului XXI, s-a dezvoltat, probabil, pe principii bine gândite, fiind însoţite de nelegiuirile clasei dominante. Clasa dominantă a R.Moldova pe parcursul anilor de independență statală (mai ales de după anii 1994) şi-a asigurat propriile interese din banii publici, fara a da vreun răspuns poporului pentru faptele ilegale întreprinse. Prin acţiunile ilegale ale acestora, corupţia, ca factor extrem de distrugător în dezvoltarea unei societăţi, s-a maturizat şi, în timp, a format grupările criminale care au împânzit ţara și toate domeniile de activitate socială. Îmbogăţirea prin scurgerea de bani din buzunarul statului pe căi necinstite a mutilat şi a ruinat ţara complet, iar cinismul clasei politice şi de guvernare a sfidat poporul la cele mai grele încercări de a exista şi supravieţui. Urmările sunt integrate prin sărăcia socială care scurtează viaţa omului în mod condiţionat. Prin neajunsurile materiale şi financiare omul basarabean îşi limitează necesităţile cotidiane, astfel dând organismului o subnutriţie insuficientă. În cele din urmă, intervin boli cronice care afectează buna funcţionare a organismului uman şi, respectiv, încetarea premeditată a vieţii. În situaţia respectivă se regăseşte majoritatea populaţiei basarabene care trăieşte la limita minimului de existenţă, în special, bătrânii cu venituri băneşti foarte mici. Spre exemplu, veniturile lunare ale acestora la 1 aprilie 2015 variau între 767 lei moldoveneşti (pensia pentru limită de vârstă pentru lucrătorii din agricultură) şi 861 lei (pensia minimă pentru limită de vîrstă pentru alte categorii de beneficiari de pensie), respectiv 41 euro şi 46 euro (cursul valutar din acea perioadă), în raport cu coşul minim de consum care a atins în acea perioadă cifra de 1668 lei moldoveneşti sau 90 euro. De fapt, coşul minim de consum real ar urma să fie cu mult mai mare, dacă calculele respective ar lua în consideraţie toate aspectele necesare pentru un trai decent şi civilizat. Corespunzător din aceeași perioadă, mărimea medie a pensiei pentru limită de vârstă este de 1202 lei moldovenești sau 65 euro. Pentru a relata nivelul de trai şi existenţă a persoanelor cu invaliditate, atunci realitatea se prezintă şi mai dură, astfel fiind: pensia de invaliditate de gradul I constituie – 613 lei sau 33 euro; pensia de invaliditate de gradul II constituie – 592 lei sau 32 euro; pensia de invaliditate de gradul III constituie – 416 lei sau 22 euro[1]. Deci, populaţia cu asemenea venituri financiare este constrânsa să existe în condiţiile când preţurile la produsele de consum sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este ponderea cheltuielilor pentru produsele alimentare. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 este de 43,8%, pe când în ţările din Occident în acest scop se cheltuie 9-11%[2]. În clasamentul european privind „cheltuielile pentru alimentaţie” R.Moldova se plasează pe locul 39 dintre cele 40 de ţări prezente în clasament. Aceasta reprezintă o realitate care nu permite omului să se alimenteze în condiţii normale şi, respectiv, acest fenomen contribuie la extenuarea organismului şi la reducerea mai rapidă a vieţii. Însă, conform raportului Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani, pe când durata medie de viaţă a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia R.Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Cât despre creşterea unui copil nici nu este cazul de-a aborda problema, la acest capitol situaţia este şi mai dezastruoasă, deoarece veniturile sau indemnizaţiile oferite de către stat familiilor cu copii sunt la fel de umilitoare. De pildă, pentru îngrijirea unui copil de până la un an şi jumătate indemnizaţiile lunare sunt de 440 lei moldoveneşti sau 24 euro, iar indemnizaţia pentru îngrijirea unui copil de la un an şi jumătate până la vârsta de 3 ani este de aproximativ 1000 lei moldoveneşti sau 54 euro. Conform clasamentelor mondiale R.Moldova (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări[3]. Așa fiind, putem spune că condiţiile de viaţă şi de trai din societatea moldavă sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile din R.Moldova nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Iar un alt raport menţionează că mortalitatea infantilă în R.Moldova are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile fiind de 4,59 la o mie de nou născuţi (Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii în colaborare cu Banca Mondială. Secţiunea Societate)[4].

Ca urmare, s-ar putea afirma că sărăcia și involuţia societăţii moldave este creată din vina clasei dominante care nu cunoaşte sau nu vrea să cunoască ce este organizare, colegialitate, umanitate, compasiune şi bunăvoință față de semenul său şi necazurile acestuia, şi, în acelaşi timp, nu este capabilă de a produce efecte pozitive în administrarea societăţii. Acest lucru poate fi confirmat și prin faptul că clasa dominantă şi-a creat pentru sine o existenţă materială/ financiară nemaipomenit de bună în condiţiile când întreaga societate este bântuită de o sărăcie extremă. Acest lucru denotă încă o dată faptul că o stare materială foarte bună o poţi dobândi întrun timp scurt doar pe căi necinstite, deoarece pe căi pur transparente omul niciodată nu va reuşi să-şi construiască o asemenea avere dintr-o retribuție bugetară. Iar dacă să privim la averile marilor demnitari de stat, atunci vom vedea că în joc sunt puse mijloace financiare de proporţii extrem de mari care ţi-ar asigura existenţa pentru mai multe vieţi. Pe când poporul, cu realitatea efectivă, nu are reserve financiare nici macar pentru ziua de azi. Existenţa însoţită de suferinţă din lipsuri materiale şi financiare, de întunericul care persistă în tot ceea ce se numeşte viaţă – este un bun prileg pentru degradarea totală a omului, cât şi a întregii societăţi. Conform statisticilor, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25 la sută din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Deci, acesta este un proces unde omul suferă de foame, adică nutrirea organismului fiind sub nivelul minim de consum alimentar. Un asemenea proces are loc atunci când 8-10% din populaţia ţării (aici fiind prezentă în majoritatea cazurilor clasa dominantă) are un nivel de trai foarte bun, aceştea deţinând o parte consistentă din bogăţia statului, iar 254 cetăţeni sunt consideraţi milionari. În baza raportului Continue reading „Galina MARTEA: Basarabia – exemplu în acceptarea vicisitudinii și a fărădelegilor sociale” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Frământări…

O PARTICULĂ DE ANTIMATERIE?

Este omul alcătuit din particule de antimaterie, mă întreb ? Tot timpul se ceartă, se supără, se urăște, se iartă, se blesteamă, se luptă, se îmbolnăvește, se înșeală, plânge , ba e sărac, ba e bogat, ba moare de foame. Tot timpul este nemulțumit de ce are și a primit. Vrea mai mult de la el și de la toți. Se luptă cu sine,cu natura, cu toate regnurile, cu forma de alcătuire a planetei, a universului…

Cine își închipuie că există liniște și pace pe Planeta Pământ, trăiește o mare deziluzie.

Această ANOMALIE CUNATICĂ=OMUL de azi de ieri și de la apariție se luptă cu sine, cu semenii săi prin fel de fel de metode: bătăi, miciună, hoție, crimă.războiae, revoluții, averi, furt,păcălit, divorț, biserici, religii, granițe.

Nu peste mult timp va începe lupta pentru apă, pentru energie, pentru materie primă,,zic ei. Deja au trecut la o altă formă de război=războiul biologic-fără arme, fără bombe, tunuri, tancuri, avioane. Un flacon de virus poate omorî o țară, un continent,,,chiar și o planetă.

Așa că, oameni buni, pregătiți-vă de război. Toți se pregătesc și inventează ce nici măcar materia nu reușise să inventeze. Sau,,,,cine știe, OMUL o fi alcătuit din însăși antimaterie și puțini și au dat seama până acum.

Altfel, ce rost are această luptă a lui continuă, cu sine, cu semenii săi, cu tot ce a inventat materia inteligentă în univers?

***

FULGERUL DRAGOSTEI

Fulgerul a străpuns zarea luminând lacrimile ploii

într-un arc voltaic nedefinit

o parabolă în spic de adiere cu rafală de gând

neuronul trezind cu un ars de peliculă

nerulată la timp

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Frământări…” →

Olimpia MUREȘAN: Vasile Bele și metaforele poeziei lirice

Motto:

„Dragostea este un gen de relaxare în care lucrurile trebuie să fie lăsate în voia lor.”- Osho;–aș adăuga în cazul comentariului de mai jos că: „dragostea față de limba română te face să fii inventator!”

În urmă cu două veacuri și jumătate Ienăchiță Văcărescu-precursor al folosirii limbii române culte, scria la începuturile literaturii românești lirice acel celebru testament, deschizând seria artelor poetice: „Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și a patriei cinstire!”

Ceea ce realizează poetul Vasile Bele prin „replicile” sale e ”o artă„- e demonstrarea plauzibilă a bogăției sensurilor la cuvintele din vocabularul nostru poetic românesc. Exemple: Replica la poezia Mioarei Baciu cu titlul Trenul Speranței, stația Revederii-replica poetului Vasile Bele: „Am călătorit prin Stația Visare…:-M-au trezit picurii de rouă/ care zburau spre inima ta/ spre clipa unui bob de fericire/ mi-au spus să urc în trenul vieții tale/ fără bilet…am călătorit spre stația Visare/ Până în umbra privirii tale/ erai rouă pe florile de liliac/ trandafirii așteptau în gara Speranței/ Unirea dintre o clipă de fericire/ și un sărut dorit din secundele eternității/ la stația următoare/ greierul aștepta să coboare IUBIREA/ călătorea în vagonul inimii la clasa lux/ cu roua dimineții/ cu liniștea unei simfonii…”

Scriitorul Vasile Bele din Chiuzbaia propune prin scrierile numite „replici” o nouă specie literară. Fiind un„ inventator ”în acest caz, încearcă să scrie o carte ”unicat„-o poezie pornind de la o altă poezie! Dar, să încep cu începutul: poetul Vasile Bele alege niște poezii la întâmplare pe care le apreciază și le îndrăgește, poezii publicate în diverse bloguri sau reviste literare, le citește atent cu suflet de poet și…pornind de la poezia „x” scrie alte poezii sau poeme pornind de la „ideea poetică” deja exprimată și de la unele„ cuvinte cheie”. Ceea ce rezultă, aceste „variante replici” întrece orice imaginație!

Astfel apar-poezii originale-marca Vasile Bele –realizând un „stil aparte de scriere! Ținând cont că lumea vrea și„ altceva”-zice autorul…și…ca să le facă pe plac…”se adaptează„. Aceste noi poezii i se par autorului ”ghidușe„ și se crede că nu se încalcă nicio lege abordând acest stil de scriere.

Trebuie să subliniez că nu oricine s-ar putea preta la acest mod de a scrie, la așa ceva! Poetul Vasile Bele are o imaginație poetică debordantă și metaforele lui-descoperite instantaneu și diferite de poezia inițială, sunt ”la ele acasă„. Se pornește de la unele ”cuvinte potrivite„ –cum ar zice Arghezi; și dintr-o poezie cu grijă aleasă și publicată- i se adaugă alte sensuri și subtilități; acest lucru devine o ”artă„-rezultă alte poezii minunate și originale, unele păstrează ideea poetică de bază, altele își iau zborul și îmbogățesc paleta de sensuri în exprimarea sentimentelor.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Vasile Bele și metaforele poeziei lirice” →

Simona Diana ȚÎRU: Poesis

Speranțe sinucise

A fost o zi în care s-au întrecut talazuri,

Izbindu-se de țărmul singurătății mele,

O liniște sprințară părea să facă nazuri

Într-un canar de aur ascuns după zăbrele.

Venise cireșarul de la cules cireșe

Cu jertfa lui de sânge vărsată în ceaune,

Din pânzele de ploaie, croind în taină breșe,

Curgeau inadvertente fâșii de soare-apune.

Se-amestecau cu verde petalele-n câmpie,

Picturi retrocedate din timpuri mai boeme,

Îți căutam privirea prin zarea albăstrie

Și-ți așteptam cuvântul din raiuri să mă cheme.

A fost o zi în care mi-am regăsit oftatul

Pe care îl pierdusem în nerostite vise,

Imensitatea nopții, de-a lungul și de-a latul,

Ținea între canaturi speranțe sinucise…

Sonet escaladat

Te chem grăbit când glasul meu ridică

O rugăciune goală de răspuns,

Deșarta mea trufie mi-a străpuns

Și sufletul, și liniștea, de frică.

Bucata mea de cer, cu miruri uns,

Sclipește lângă Tine, chiar de-i mică.

Părinte înțelept, mă-ndupleci: „Fiică,

Întoarce-te-n cuprinsul nepătruns.”

Continue reading „Simona Diana ȚÎRU: Poesis” →

Ileana VLĂDUȘEL: Scrisori pentru mama – Fotografia

Ți-a îngălbenit surâsul pe hârtie. Privirea ta senină mă mângâie, bătând in cenușiul din perete. Fragmente deșirate de carpete se leagănă în curentul dintre ușă și geamul înnegrit de la cenușă.

Stau lângă tine chipuri neștiute. În ie și în fotă, o fetiță, poate sunt eu, poate altcineva. E mult prea veche și uzată poza. Pot spera că totuși eu sunt, mititica ta!

Ea, fetița cu privirile semețe, își ține o mânuță prinsă în bete iar alta o păstrează într-un căuș din palma ta călduță. Ascuns, în spate, undeva îndepărtat, îi văd imaginea unui băiat. Cu părul creț, inele castanii și cu priviri ghidușe. Cine-o fi?

Poate băiatul tău cel mai micuț, acel pe care-atât l-ai îngrijit! Acel ce ți-a lăsat cu-a lui plecare, o aprigă durere! Te mai doare?

Doar o privire de cunoscător mai poate să descifreze chipurile toate. Al tău se recunoaște și așa, cu vălul timpului pus peste ea. Fotografia e atât de veche de parcă din alt ev e în perete!

Așa-i de ștearsă poza! Dar din ea, răzbate viața, viața mea, a ta, a lui și-a celorlalți ce îndepărtați, obiectivul totuși ia aflat.

Un plaț cu pomii îmbrăcați în verde crud, se vede în orizontul acelui timp și fragmentat, șindrila unei case, un zid ce pare că acuma cade și se mai vede o lumină caldă, pe fața ta și-a celorlalți. E vară! Fotografia verii pot să-i spun! Parcă și simt parfumul florilor ce împung cartonul colorat în alb și gri. Răzbate vara în ochii celor vii dintr-o hârtie ruptă! Unde-o fi acel ce-a reușit să mai păstreze un strop de viață într-o poză veche?! A prins în ea zâmbind copilăria și dulce, duioșia ta, năzdrăvănia băiatului din poză ce ține în brațe un cățel. Ce poză!

Toți cei din poză astăzi au plecat. Doar eu…eu dintre toți mai sunt și azi…

Fotografia asta valorează cât toată vara, cât o viață întreagă! Un colț de cer senin, verdele tot, fragment dintr-o copilărie magică și șters, se vede bătătura largă gloduroasă. Și într-un colț de poză, vechea casă…căsuța mea micuță cu minuni umbrită de lăstarii de aluni, de vrejul de bostani crescut înalt și de porumbul ce-l prășeam cu Dan…

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Scrisori pentru mama – Fotografia” →