Ileana VLĂDUȘEL: Nevindecați

Nevindecați

Prin tot acest război ce l-am trăit
Să nu mai răscolim, destul cât ne-am rănit,
Mai bine să-l rugăm pe Dumnezeu să ierte
Toate cuvintele ce-au devenit eterne!
Plutesc regretele în eter, din suflet înălțate
Parcă sunt ziduri ridicând, uitărilor palate.

Pe inimi de acum s-a întins o liniște ce apasă
La fel pe zări și în priviri, din cer se lasă ceață.
Nicio iertare n-ar putea să-întoarcă primăvara
Și de-ar putea e prea târziu, de acum se lasă seara.
Povara luptei ce s-a dus, pe suflete ne-apasă,
Rupte din gânduri amintiri, își caută o casă.

Se-ascund sub pleoape tânguit, privirile ce arme
Ne-au fost în lupte și-au rănit, lovind ca niște palme.
Stau rănile la noi în gând și viscolesc a iarnă,
Războiul acesta la sfârșit timpul sunând din goarnă.
Nevindecați ne-om mirui sperând într-o iertare,
Victorioși sau poate învinși, simți-vom fiecare!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

24 August 2020

Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (1) – SĂ NE IUBIM ADVERSARII PENTRU A FACE O ROMÂNIE MAI BUNĂ!

„Doresc multă sănătate și bucurii tuturor colegilor care participă la alegeri pentru funcția de primar al municipiului Cluj-Napoca! Sa auzim si sa ne citim numai de bine!” (DG)

Sunt DANIELA GÎFU, am 47 de ani și sunt cercetător științific lI, specializat în prelucrarea limbajului natural/ inteligență artificială. Vreau să dovedesc, prin programul meu, că locuitorii clujeni pot avea încredere în capacitatea mea de a conduce un municipiu de talia unei metropole europene, rezolvând probleme acumulate timp de decenii, ce nu mai suportă niciun fel de amânare.

Vreau să le spun concetățenilor mei că au posibilitatea să ofere românilor un exemplu de curaj, într-o perioadă atât de îngrijorătoare și tulbure pe care o traversează omenirea, implicit țara noastră. Este momentul să răspundem sfidărilor vremurilor pe care le trăim nu prin acțiuni politicianiste partizane, ci prin rațiune, prin reacții bazate pe logică, cu rezultate palpabile.

Clujul este o cetate a culturii, a științei. Este un oraș universitar recunoscut drept un fief al învățământului de nivel european. Cetatea Universitară clujeană a dat un Președinte al Academiei Române, de ce locuitorii săi nu ar avea și un Primar pe măsura potențialului intelectual al acestui oraș?

Faptul că sunt fizician, că am obținut două doctorate, cu opere literare tipărite, cu studii de specialitate apreciate în țară și străinătate, ar putea să impresioneze la prima vedere. Dar nu aceasta este principala mea calitate, ci faptul că sunt adepta unor metode înnoitoare, radicale de rezolvare a crizelor ce afectează municipiul Cluj-Napoca: poluare, lipsa unor perspective încurajatoare privind dezvoltarea unor domenii de activitate durabilă, creatoare de locuri de muncă pentru tinerii absolvenți de școală sau de universitate.

Continue reading „Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (1) – SĂ NE IUBIM ADVERSARII PENTRU A FACE O ROMÂNIE MAI BUNĂ!” →

Al. Florin ŢENE: În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut mult mai înainte decât democrația promovată de politic

Însăși cuvântul grec demoskratos însemnând: demos „popor” și kratos „putere”, ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, participarea la guvernare prin instituțiile democratice, ca parlamentul, votul universal etc.

Aspirațiile poporului român spre democrație au existat aproape dintotdeauna. „Psaltirea în versuri” (1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într‑o perioadă când „dreptatea umbla cu capul spart”, și dorința de libertate față de turci răbufnea în versurile: „Ne‑au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac și ne cer leafă”. Însuși faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor și Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă față de cotropitorii turci în cronica sa „Domnii țării Moldovei și viața lor”, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populației din spațiul Danubiano‑Carpato‑Pontic. Același lucru se află și în „Letopisețul Ţării Moldovei” a lui Miron Costin (1633‑1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieș, cronicarul subliniază starea de mizerie a țărănimii ca o fierbere „în greutăți și netocmele” din care pricină ușor au putut fi răsculați împotriva stăpânirii.

În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în „Cronica Ţării Românești” a lui Radu Popescu și în „cronica anonimă” pe care N. Bălcescu a publicat‑o sub titlul „Istoria Ţării Românești dela 1689 încoace, continuată de un anonim” unde este zugrăvită epoca lui Brâncoveanu. Descoperim aspirațiile țărănimii spre o viață mai bună și sperând la firave elemente democratice și sociale.

În acea perioadă Isaac Newton publica” Principiile matematice ale filozofiei naturale” (1687), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziții idealist‑teologice dualismul lui Descartes, scriind „Despre căutarea adevărului „(1674‑1675).

În literatura română de la sfârșitul secolului al XVIII‑lea și începutul secolului al XIX‑lea, prin reprezentanții Școlii Ardelene, se ducea lupta împotriva instituțiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului și pentru luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost: „Istoria lucrurile și întâmplările Românilor” de Samuil Micu, „Hronica Românilor și a mai multor neamuri” de Gheorghe Șincai și „Istoria pentru începutul Românilor în Dachia” a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceștia au militat pentru ideea unității Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendințe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii și artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu și Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf. Sava, prima școală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar „Povățuitorul tinerimii”, iar Constantin Dinicu Golescu scrie „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826”, în paginile căreia găsim imaginea vieții țărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela țărani.

Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaș moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca și Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii și pentru dreptatea socială într‑un context democratic.

În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluției de la 1848, un rol important l‑au avut publicațiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează „Curierul Românesc”, primul ziar din Muntenia. În același an apare, din inițiativa lui Gh. Asachi, la Iași, „Albina Românească”, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar: „Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează și el „Alăuta Românească” (1837).

În Transilvania, Gheorghe Bariț scoate în 1838, la Brașov, „Gazeta de Transilvania”, căruia îi adaugă un supliment „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. În același ritm cu transformările economico‑sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătrunzând în mase.

În 1844, în urma înțelegerii cu Ion Ghica și cu N. Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă – „Propășirea”. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluționar și democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul „Foaie științifică și literară”. După câteva luni de la apariție, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

O parte activă la mișcarea revoluționară de la 1848, o au gazetele „Poporul Suveran” și „Pruncul Român”, care apar în timpul revoluției, promovând idei revoluționar‑democratice. În ultima publicație amintită din 8 iulie 1848 C. Aricescu publică „Odă la eroina română, Ana Ipătescu”. Trebuie să spunem despre „Marșul Revoluționar” al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marș urmăreau să dinamizeze mulțimea în luptă pentru democrație și libertate.

„Finul Pepelei, cel isteț ca un proverb „‑ cum îl caracterizează în poezia „Epigonii” poetul Eminescu‑ Anton Pann (1794‑1854) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privința ideilor ce le propagă este „Povestea vorbei” care reflectă și critică moravurile vremii, inclusive instituțiile de stat.

Mișcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidențiate idei democratice, cunoaște un avânt deosebit prin creația lui Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, M. Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M. Eminescu etc.

Era perioada când în Europa, mai ales în Franța, Honore de Balzac (1799‑1855) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluționar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii: „Iluzii pierdute”, „Istoria măririi și decăderii lui Cesar Birotteau”, în Germania Berthold Auerbach(1812‑1882) publică povestiri de inspirație rurală și romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky (1842‑1891) dramaturg care prin piesele „Proletarii” și „Mizerie cu zorzoane”, evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.

Există în concepția unor critici și istorici literari, contemporani cu autorii care au promovat prin operele lor realismul socialist, că nu este necesar să excludem nici un autor din Istoria Literaturii. Au dreptate, dar, nu ca scriitori de prima mărime. Ei trebuie puși la capitolul „Și alții”. Sau etichetați, precum au procedat francezii cu scriitorii care au colaborat cu naziștii. „Colaboratori cu regimul comunist”, frază ce trebuie să fie pusă pe fiecare copertă a cărților semnate de Mihai Sadoveanu, Maria Banuș, Nina Casian, Veronica Porumbacu, Emil M. Galan, M. Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Ion Lăncrăjan, C. Cubleșan, Ion Mureșan, D.R. Popescu, N. Breban, Miron Radu Paraschivescu, A. Buzura, Dan Deșliu, Victor Felea, Dumitru Micu, Lucia Demetrius, Sorin Toma, Petre Solomon, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Popa, C. Zărnescu, Aurel Rău, Vasile Sălăjan, Anghel Dumbrăveanu, Radu Cârneci, Adrian Popescu, Gh. Tomozei, Toma Biolan, Ion Popa Argeșanu, Al. Jebeleanu, Eugen Jebeleanu, Geo Borza, Adrian Păunescu, Eugen Uricariu, fost secretar de partid la Filiala Cluj a USR, Ion Maxim Danciu etc. Așa cum au fost condamnați colaboratorii lui Goebbels care au susținut propaganda nazistă, măcar moral să‑i condamnăm pe cei care au făcut propagandă realismului socialist și regimului comunist‑criminal. Fără această curățire, în spiritul Punctului 8 de la Timișoara, vom băltii cum am făcut‑o până acum. Îi întreb pe aceștia; când au fost sinceri, atunci când erau menestrelii pcr‑ului sau acum când încearcă să ne dea lecții de democrație?

Scriitorul și criticul literar Octavian Soviany susține, pe Facebook, că unicul scriitor român care s‑a opus cu adevărat dictaturii comuniste a fost Paul Goma, motiv pentru care breasla îl consideră un paria până și în ziua de astăzi. De asemenea, invocând „lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român”, Soviany publică lista celor mai cunoscuți scriitori mioritici care au colaborat cu Securitatea.

Unii sufereau la pușcărie, alții slugi la Securitate.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut mult mai înainte decât democrația promovată de politic” →

Alexandru NEMOIANU: Certitudine, milă și toleranță

Modul miraculos în care creștinismul, (și prin asta înțeleg Ortodoxia, Dreaptacredință), unește, într-un întreg viu și vibrant; certitudinea dogmelor, mila și toleranța, este o taina care adeverește natura teandrica a Bisericii, Trupul mistic al lui Iisus.

În Faptele Apostolilor (FA,8:26-40) ni se spune că Apostolul Filip a fost îndemnat de Duhul Sfânt înspre sudul Ţării Sfinte, şi acolo a întâlnit pe un înalt dregător etiopean care se întorcea spre casa lui. Acel înalt dregător, care călătorea cu totul special, într-un soi de “încăpere” purtată de scalvi, căci această era adevărată “careta” a vremurilor respective, deci acest dregător citea din Cartea Profetului Isaia. Apostulul l-a întrebat dacă pricepe ceea ce citeşte și răspunsul a fost deschis, ”cum, dacă cineva nu îmi tălmăceşte?” Atunci Apostolul, a cărui minte fusese învăţată de către Hristos şi luminată de Duhul Sfânt, i-a tălmăcit “Scripturile” și imediat l-a şi botezat. Asemenea cei doi ucenici (Luca şi Cleopa) care mergeau spre Emaus au avut lipsa de “tălmăcirea”, explicarea, Scripturilor, şi acea tălmăcire ei s-au învrednicit să o primească direct de la Mântuitorul. Din cele relatate este limpede că pentru a fi înţelese “Scripturile” trebuiesc “vestite” şi apoi explicate, tălmăcite. Iar cei care le tălmăcesc sunt vrednici de cinste specială, o cinste care îl face pe Sfântul Pavel să exclame:..’cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor care vestesc Evanghelia..” Din nou ni se arată că singure Scripturile nu pot ajuta, ele au lipsa de un ‘tălmaci”, de cineva care să le vestească şi să le explice. Despre importanța, “vestitorului” avem un alt exemplu încă mai cutremurător.

Pe însuşi Hristos Dumnezeu a trebuit să îl vestească oamenilor cineva, iar acel “cineva” a fost Sfântul Ioan Botezătorul, ”cel mai mare născut din femeie”. Iar Sfântul Ioan a şi tălmăcit oamenilor cine vine, pe cine înfăţişează, ”cel căruia nu sunt vrednic să-I leg sandalele”, ”Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.

Iar dacă Hristos Dumnezeu a avut lipsa a fi” vestit” şi “tălmăcit”, ce trufie nebună ne poate face să spunem că noi nu avem nevoie de “vestire” şi de “tălmaci”? Dar aici intervine din nou Înţelepciunea lui Dumnezeu care a arătat “calea”. Această “vestire” şi “tălmăcire” se face în Biserica. Iarăşi este lipsa să revenim asupra înţelesului Bisericii.

Biserica este aşezare teandrică, Dumnezeu-omenească. Ea este din totdeauna şi este locul în care se află Dumnezeu. Vechiul Testament şi Noul Testament numesc aceste “loc” prin acelaşi termen, ”Eclesia”. Din nou trebuie repetat că atunci când vorbim despre Biserica este necesar să înţelegem că ea există pe două “nivele” diferite şi nu putem folosi stările unuia dintre nivele pentru a expică stările celuilalt nivel şi viceversa. Astfel, fiind aşezare Dumnezeiască, Biserica se află în condiţia lui Dumnezeu, deci în afară timpului, ”în veşnicie”, unde nu există nici trecut şi nici viitor, există doar un “acum” perpetuu. Dar fiind şi aşezare omeneasca, Biserica este şi realitate a lumii acesteia, căci în lumea această Dumnezeu se exprimă în “timp”. Cu alte cuvinte, fiind trupul mistic al lui Hristos, Biserica nu poate fi decât “una”. Despre acest lucru, în chip lămurit au vorbit chiar Apostolii şi cel mai lămurit vorbeşte din nou Sfântul Pavel în Epistolă către Galatieni unde şi avertizează: 1:9,” Precum v-am spus mai înainte, şi acuma va spun iarăşi; Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anathema”. Iar Sfântul Ciprian Episcopul Cartaginei (cca.200-258) în mod lămurit avertizează împotriva “Bisericilor paralele” şi răspicat spune ; ” extra Ecclesis nulla salus” (în afară Bisericii nu există mântuire). Dar aici întâlnim un alt paradox,o altă manifestare a “adâncului nepătruns” al Înţelepciunii lui Dumnezeu, a dragostei şi milei Lui pentru oameni. Cei mai intransigenţi dintre Părinţii Bisericii, în ce priveşte canoanele şi dogmele, aşa cum era Sfântul Ciprian, s-au arătat cei mai înţelegători faţă de slăbiciunile şi căderile “personale”. Sfântul Ciprian a fost cel care a arătat că Biserica trebuie să arate milă şi înţelegere, ”toleranta”, pentru cei numiţi ”lapses”, cei care din teamă sau sub tortură, au căzut din dreapta mărturisire (este vorba de teribila persecuție anti creştină din vremea Împăratului Decius). Sfântul Ciprian spunea că fiecare caz trebuie judecat individual şi după “iconomia” divină. Pentru că cei care “vesteau” ştiau cui vestesc şi ştiau că în faţă lor se aflau nu “oamenii” ci “omul”, persoana fiecăruia, care poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deci este nepreţuit. De aceea pentru fiecare, Biserica, foloseşte, cum ziceam, ”iconomia”.

Iconomia divină, oikonomia, dispensation, înseamnă câteva lucruri. Înseamnă “planul” divin dar mai ales modalitatea de a aplica normele canonice.

Există norme stricte pentru fiecare “cădere”, pentru fiecare păcat, dar Biserica şi slujitorii ei, Ierarhi şi Preoţi, nu voiesc să fie pierdut vreun suflet şi de aceea folosesc “iconomia”. Circumstanţele sunt considerate, căinţa este considerată, suspinul este considerat. Iar dacă fiecăruia dintre noi I se spune să ierte greşelile fratelui sau, dacă acela se va întoarce şi se va cai, ”de şaptezeci de ori câte şapte”, deci permanent, cu cât mai mult va face aceasta Biserica? (Bun înțeles când exista caința adevarată si voința de a nu repeta păcatul săvârșit).

Este absolut cutremurător să te gândeşti la privilegiul de a fi membru al Bisericii Dreptmăritoare, Ortodoxe, cea care păstrează întregul tezaur al credinţei. Al credinţei care este poate cel mai mare dar făcut oamenilor de către Dumnezeu. Dăruire care, de atâta ori îl făcea pe Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia să spună, ”dacă nu m-ai fi ştiut, nici nu m-ai fi căutat”. Dumnezeu ni se face “ştiut” mai înainte că noi să îl căutăm.

Ca membrii ai Bisericii Ortodoxe să stăm “bine, să stăm cu frică”, uniţi în jurul învăţăturii Ei, tainelor Ei, Ierarhilor Ei. Fără să ne uităm nici la dreapta şi nici la stânga, cu milă pentru cei rătăciţi, dar mărturisind, împreună cu Sfântul Ciprian că, ”în afara Bisericii nu exista mântuire”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Certitudine, milă și toleranță” →

Mariana GURZA: IUBIREA – COMOARĂ NEPREȚUITĂ

Motto:

,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește… Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. ” (Corinteni 13,4)

„La Steaua Polară”, volum de versuri apărut în Editura Hoffman, semnat de Marta-Polixenia & Marin BEȘCUCĂ, o ediție de excepție.

La prima vedere, surprinde prin dimensiune și numărul de pagini (1027 pagini, format A4). Scriitura celor doi nu este întâmplătoare, fiind vorba de un poem nesfârșit scris împreună. Iubirea și credința le-a fost muză, reușind să depășească toate obstacolele, Polaris fiindu-le alături din 2016.

Motto-ul volumului, „Nimic și niciodată fără Dumnezeu!!” este edificator în actul creației, în fiecare clipă a existenței noastre.

Truditori ai cuvântului, au șlefuit fiecare ardere de tot și s-au lăsat duși de muzicalitatea versului. Poemul lor, ca și un pom al vieții, a prins rădăcini aici și-n constelații. Au fost răspântii, a urmat fascinația după care au venit incantații și oratorium. Epilogul prins într-o odă a bucuriei prin iubirea binecuvântată a divinității, și un Portret dinspre Poet.

Iubirea lor, sub semnul Stelei Polare, unică; el, hoț de inimi, ea Cometă pe Altarul Omenirii. ,,Lacrimă născută pentru Poem/ iar asta-mi da imboldul de a-i înțărca razele cerului,/ poftească-și mângâi de la stele.”

Dialogul liric captivează. În ultima perioadă, găsim adesea acest gen de poezie scrisă în doi. Trebuie să recunosc că tehnica este destul de ermetică fiind prezente și dodiile. Subtili, adesea în prinderea versificată a timpului, a unor personaje care le-au marcat existența. El, debordant, vulcanic. Ea, un mărțișor suav, ce vine și temperează erupțiile. ,,Sărutul te va izbăvi din revereia/ cu care ții legată de tine așteptarea,/ uite… din pânza această de emoții/ cu care-mi hrănesc iubirea,/ ia-mi Sărutul,/ el îți va deschide calea…/ el…// Sărutul!/ pe care prin ODISEIC l-am ridicat în SUBLIM/ și chiar unii au înțeles arhitectura, nu erau niște biochimii, nu arheologii…/ am luat Sărutul din pețiol!!”

Metafore sublime, exprimări uneori diferite literar deși criticii știu că poezia este permisibilă. ,,Eu, cea tot pășind în Răspântii… călcâiul meu/ calcă acum ruinele castelelor de nisip/ ce ni s-au vrut împotrivă, eu… vântul acela ce l-au crezut făr’ de puterea spulberului,/ te uită tornado!! /niciun bâlbâi în te iubescul meu,/ opriți-mi focul ce sufletul mi-a incediat fără de ars/ și stingeți, de puteți, văpaia-mi!/ atâția s-au venit în încercarea sufocului, atâția!/ până și îngeri cu aripi de pământ,/ ce penele și-au ars”.

Marta-Polixenia Beșcucă, ,,născută din iubire pentru Poem, tu!/ Lacrima…/ ea s-a lăsat spele-ne Supliciul, iar Supliciul/ s-a inseminat din Împărțit de doi…// …veniți aci-mpământenindu-vă din Odiseic,/ ați dat contur de ev iubirii noastre…veniți aci!câtă iubire noi ne-am adunat în UNULne!”

Continue reading „Mariana GURZA: IUBIREA – COMOARĂ NEPREȚUITĂ” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (10)

MOTTO:

„Arta este o misiune sublimă. Ea este încercarea unei minţi de a înţelege universul şi apoi de a-l traduce pe înţelesul celorlalţi”. (Auguste Rodin)

Auguste Rodin (n. 12 noiembrie 1840, Paris, Franța – d. 17 noiembrie 1917, Meudon, Franța) a fost sculptor, grafician și pictor francez în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Rodin a revoluționat limbajul sculpturii, făcându-l capabil să exprime adevărul uman, pornind de la experiența directă. Prin atelierul lui au trecut mulți sculptori, printre care Antoine Bourdelle, Charles Despiau, Aristide Maillol. În 1907, aici a lucrat și Constantin Brâncuși, care, părăsind atelierul după numai câteva luni, și-a justificat plecarea spunând: „Nimic nu se poate înălța la umbra marilor arbori!”

CLIPA

Ah, clipa care vine cum ucide

icoana ta care-n apus dispare,

iar mintea prinsă-n cugetări perfide,

devine un teren de vânătoare !…

Cu frâul gândurilor într-o mână,

adun din ochi supusa depărtare,

în timp ce cornul nemilos răsună,

iar calul rupe iarba sub picioare.

Aleargă peste timp, în ritm nebun,

pe-a dorului himerică chemare,

cupinsă-n neguri reci care apun

pe visul meu de falsă vânătoare.

Năvalnic tot mă poartă prin destin

spre mult dorita oază de-mpăcare,

cu triste amintiri care abia reţin

frumosu-ţi chip ce-n asfinţit dispare.

Şi mă întreb, privind înspre trecut,

cu-aceeaşi nemiloasă îndoială –

iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,

sau doar delirul unei nopți de vară?

Tatiana Doina Popovici: „Clipa” este o elegie în care Eul liric își exprimă tristețea simțind cum „Clipa… ucide/ icoana ta care-n apus dispare”. Tonul elegiac este dat de interjecția „Ah” care sugerează durerea. Într-o astfel de stare, mintea Eului liric devine „un teren de vânătoare”. Pe acest teren, „cu frâul gândurilor într-o mană” Eul liric adună din ochi „supusa depărtare”. Elemente reale, specifice unei vânători – cornul, frâul, calul – fac legătură cu oniricul, pentru că, în ritm nebun, calul „aleargă peste timp… „Pe-a dorului himerică chemare”. Triste amintiri „abia rețin/ frumosu-ți chip ce-n asfințit dispare”. Chemarea „cuprinsă-n neguri reci care apun/ pe visul meu”, conduce la întrebarea retorica din final „iubire-a fost, așa cum as fi vrut, /sau doar delirul unei nopți de vară?” (Poate autorul s-a gândit la „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare).

Alcătuită din cinci catrene cu rima încrucișata și măsură de 11 silabe, „Clipa” este ornamentată cu epitete: perfide (înșelătoare), supusa, nemilos, nebun, reci, de-mpăcare, în versiuni metaforice :”supusa depărtare”, „a dorului himerică chemare”, „triste amintiri”, „frumosu-ți chip”, dar și personificări, precum „Clipa… ucide”. Imagini vizuale (icoana ta), motorii (calul rupe iarba), auditive („cornul răsună”) creează un tablou „de falsă vânătoare”. O metaforă demnă de reținut este „frâul gândurilor” care subliniază puterea Eului liric de a-și controla sentimentele.

Mărcile Eului liric, precum „adun”, „mă”, subliniază participarea afectiva a poetului care „într-o noapte de vară visează” la iubita „din trecut” a cărei „icoană… dispare în apus” (icoana, element mitic). Clipa, parte a timpului, vine și trece ucigând imagini și sentimente. Este evidentă starea de halucinație, care înscrie și acest poem în curentul expresionismului-oniric.

Corneliu Neagu: CLIPA este un poem romantic, apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. A fost republicat, patru ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. De-a lungul timpului a fost mai fost publicat în diferite reviste on-line, precum LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE. Poemul aduce în prim plan îndoiala Eului liric izvorâtă din percepția iubirii oferite de către o femeie , rămasă în conștiința sa peste vreme. Odată cu trecerea timpului chipul acesteia devine tot mai difuz – „Ah, clipa care vine cum ucide/ icoana ta care-n apus dispare” – iar poetul este tot mai torturat „de cugetări perfide”, întrucât amintirile sale sunt resimțite precum un „teren de vânătoare”. Este desigur o vânătoare virtuală a Eului liric, generată ce aceste „cugetări perfide”, fapt ce se deduce din strofa a doua, care ilustrează această stare halucinatorie: „Cu frâul gândurilor într-o mână,/ adun din ochi supusa depărtare,/ în timp ce cornul nemilos răsună,/ iar calul rupe iarba sub picioare”. Acest cal virtual (născut în mintea poetului) „aleargă peste timp, în ritm nebun/ pe-a dorului himerică chemare” (strofa a treia). Îl poartă „năvalnic prin „destin” „spre mult dorita oază de-mpăcare” (strofa a patra). Căutarea împăcării sugerează faptul că despărțirea s-a produs printr-o ruptură drastică. Privind spre această „oază de-mpăcare”, Eul liric se întreabă retoric: „iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,/ sau doar delirul unei nopți de vară?” Final de poem cu incertitudinea care persistă, lăsându-i cititorului posibilitatea a-și imagina ceea ce-și dorește mai mult – regăsirea iubitei și împăcarea, sau starea de fapt, adică despărțirea definitivă și neputința Eului liric de a răspunde la întrebarea care-l frământă: „iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,/ sau doar delirul unei nopți de vară?”

NOAPTE DE IUNIE

Cânta deasupra pasărea măiastră,

pădurea tremura cuprinsă de fiori,

iar vântul, răscolind frunzișu-n creastă,

se rătăcea prin teii încărcați cu flori.

Creștea în zare luna tremurândă,

noi o priveam uimiți, sub cerul de oțel,

când umbrele, plecate să se-ascundă,

pluteau în spatele cetății, sub crenel.

Măceșii peste zid dădeau în floare,

se agățau în gard cu spinii de uluci,

privind mirați văzând cum mă seduci,

la pieptul tău strângându-mă mai tare.

Abia atunci, uitându-mă mai bine,

păgâne năluciri vedeam în ochii tăi,

mă-ndepărtam, să mă desprind de tine,

dar mă trăgeai să vin în brațe, înapoi.

Dar m-a cuprins o vrajă, dintr-odată,

pluteam în lumi de vis, departe-n infinit,

nici nu mai știu ce-a fost, dar m-am trezit,

căci se rupea, deasupra, bolta înstelată.

Tatiana Doina Popovici: Un tablou de natură încântător în care elemente terestre: pasărea măiastră, pădurea, frunzișul, teii, florile, măceșii, spinii, vântul se întâlnesc cu elemente cosmice: luna, cerul, umbrele, bolta înstelată, pentru a potența o iubire consumată într-o „Noapte de iunie”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (10)” →

Valeriu DULGHERU: 24 August 1944 – A doua ocupație sovietică

„Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc,/

Şi primăvara jale ne aduce / Şi plânge iarăşi neamul românesc./

Noi n-avem nici un drept la fericire/ Mereu în casă moare cineva.”

(Adrian Păunescu)

Câtă durere conțin aceste tulburătoare versuri ale marelui poet român cu rădăcini basarabene A. Păunescu, scrise după a doua „eliberare” sovietică din a. 1944, el singur fiind victimă a acestei „eliberări”. Se creează impresia că în vocabularul rușilor nu există cuvântul „ocupație” ci doar „eliberare”. Au tot „eliberat” popoarele vecine până s-au lățit peste a 6-a parte a Globului Pământesc. Dacă ar fi adus prosperitate, pace, bunăstare, mai treacă-meargă, dar peste tot unde au călcat au adus doar mizerie (materială, morală, spirituală), beție, satanism, crucea fiind pentru ei doar un stâlp de hotar.

Să facem un scurt excurs istoric în această perioadă de „înfrățire” cu rușii. În anul 1656, după ce Rada de la Pereiaslav a hotărât unirea Ucrainei cu Rusia, ţarul Alexei Mihailovici Romanov încheie un tratat secret cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În document se stipula, printre altele, restabilirea suveranităţii moldoveneşti asupra Bugeacului. În el se puteau citi următoarele: „…teritoriile şi cetăţile, pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recîştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure haereditaria” (Gheorghe I. Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 1995, p. 10). Acest tratat însă a rămas doar o declaraţie de intenţii, renunţându-se (deocamdată!) la preconizata alianţă antiotomană cu Moldova. Luând în considerare experiența amară de după 1812 noi, basarabenii, nu suntem siguri că am fi rezistat unei „eliberări atât de lungi”. Ceva mai târziu și domnitorii Moldovei D. Cantemir și al Munteniei C. Brâncoveanu au căzut în plasa acestor „fraţi întru credinţă eliberatori”. „Dar, necredinciosul, Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a ocupat: Tighina, Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului… Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi aşa cum spune Majestatea sa Ţarul în proclamaţia sa…” (N. Iorga. Carol al XII-lea, Petru cel Mare şi ţerile noastre, II+XXXIII, 1910, pp. 126-127).

De fapt, ţarul rus nici nu a avut de gând să-şi respecte angajamentele asumate. În contestatul „Testament al lui Petru I” au fost dezvăluite destul de bine adevăratele scopuri ale ruşilor vizavi de popoarele creştine aflate sub dominaţia otomană. Ruşinoasa înfrângere de la Stănileşti l-a făcut pe ţarul rus să renunţe temporar la proiectele sale geopolitice în această regiune, iar Moldova a mai pierdut încă o cetate de o importanţă strategică – cea a Hotinului, aflată în nordul ţării. După Campania de la Prut a lui Petru I, armatele ruse încă de douăsprezece ori au folosit teritoriul Ţărilor Româneşti în calitate de teatru al operaţiunilor militare împotriva Turciei Otomane. Aceste campanii au spulberat definitiv iluziile românilor şi ale celorlalte popoare balcanice legate de rolul „eliberator” al Rusiei. Ulterior rușii au tot „eliberat” rând pe rând teritorii precum Crimeea (1783), teritoriul până la Nistru (1792), Nistrul fiind declarant „hotar pe vecie” între imperiile rus și otoman. Doar că această „vecie” a ținut doar 20 de ani. La 1812 hotarul este mutat pe Prut, dorința rușilor fiind pe Siret.

Fiind „eliberată” la 1812 de sub jugul islamic turcesc Basatabia a nimerit într-un jug mult mai satanic al rușilor creștini. Timp de 300 de ani turcii își luau haraciul însă nu se atingeau de credință, de limbă. Nici după 300 de ani de robie otomană românii din cele două principate – Muntenia și Moldova, nu vorbeau turcește, nu se închinau lui Alah. „Nu voi lăsa românilor decât ochi ca să plângă!”, spunea „eliberatorul” principal, generalul M. Kutuzov. K. Marx declara la 1883: „…Ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile…Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei n-avea pentru muscal (moscovit) decât cuvinte de ura”. Izgonirea limbii române din biserică a avut nu numai efectul rusificării românilor basarabeni, ci şi marginalizarea lor, prefăcându-i în „…cei mai ignoranţi într-o ţară de ignoranţi”. Rugăciunile spuse în altă limbă nu ajungeau la inima basarabeanului, nu-i întăreau credinţa în Dumnezeu, fapt ce l-a făcut vulnerabil în faţa diferitelor curente sectare. Nici chiar turcii nu înţelegeau ura cu care acţionau ruşii față de „frații de credință”.

Scurta perioadă 1918-1940 a fost ca o gură de aer pentru Basarabia pentru ași vindeca rănile provocate de îmbrățișarea „eliberatoare” a ursului estic. La 28 iunie 1940 Basarabia este din nou ruptă de la trupul mamei și dusă în surghiunul siberian pentru 50 de ani înainte. „Din nefericire însă, visul abia împlinit / Tot ca visul cel de-o clipă, repede s-a risipit…/ Două dintre copiliţe, tam-nisam şi fără vină, / Basarabia cea blondă şi cu dulcea Bucovină, / Rupte iarăşi, cu cruzime, din fruntariile Ţării, / Iau toiagul pribegiei, şi-al tăcerii, şi-al uitării”, scrie cu durere în suflet Ion Filipoiu (Golgota poporului român). Cu venirea ocupanților (care eliberatori. Eliberatorii vin eliberează și se duc, lăsându-i pe cei eliberați să-și facă soarta) sovietic iadul se instaurase în Basarabia: arestări în masă, deportări în Siberia, lichidarea frunții acestei așchii de popor român.

Pseudoistoricii proruși din Basarabia s-au axat doar pe descrierea „marelui război pentru apărarea patriei”, început la 22 iunie 1941 și nu vorbesc nimic despre faptul că al Doilea război Mondial a fost declanșat la 1 septembrie 1939, când Germania național-socialistă și Rusia socialistă sovietică au împărțit Polonia. Că a urmat o serie de războaie de ocupație mai mici: nemții în vestul, rușii – în estul Europei, cotropind (cer iertare, „eliberând”) rând pe rând Finlanda, Țările Baltice, Basarabia, cu care se afla în stare de război. La 22 iunie 1941 pentru aceste țări, provincii, ocupate începuse un război de adevărată eliberare a teritoriilor ocupate un an mai înainte, care a pus capăt genocidului.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 24 August 1944 – A doua ocupație sovietică” →

Ion LAZU: Poarta spre vis

Ieri am terminat un text de evaluare a cărții lui Ben Todică. Cu brațele aripi. Nici nu a fost prea greu să-l scriu. Citisem cu mare atenție și cu real interes acele pagini de publicistică adunate de prin revistele românești de pretutindeni și mi-am spus părerea despre mesaje, mai degrabă despre nivelul stilistic, despre realizarea artistică de fapt. La drept vorbind, după ce ai citit cu atenția cuvenită o carte, nici nu e mare lucru să emiți judecăți de valoare: ele ajung să facă parte din metabolismul scribului. E atât de simplu încât mulți dintre noi nu ne mai mobilizăm să notăm impresiile la cald.

Să se bucure autorul. Muzica! Numai că, foarte repede după ce am trimis recenzia, mi-am dat seama că despre un anumit aspect, chiar important, nu scrisesem nimic–nimicuța. Mi-am dat deci repede seama că nu spusesem ceva foarte important și necesar despre scrisul lui Ben Todică. Această latură cu deosebire pregnantă a textelor sale este deschiderea spre vis. Intrarea intempestivă/năvalnică în vis.

Ce vreau să spun? Todică se apucă să-și lanseze sloganurile despre limbă, neam și țară, nu mult diferite de vociferările „politicianiste” cu care suntem suprasaturați/ asaltați din toate părțile deodată; dar omul nostru își ia seama, simte nevoia unor ancorări în realitatea zilei sau în realitatea amintirilor sale – ceea ce e cam același lucru. Abia aici tresari, frisonat și te lași fascinat de pregnanța scenelor, trăirilor, spunerilor etc. Ca, nu mult după această plonjare în propria poveste, autorul să noteze, simplu: „M-am sculat din pat și am băut apă.” În acest moment, efectul este electrizant: realizezi faptul simplu că în tot acest timp fusese vorba nu de o amintiri, nu de reluări ale unor povești spuse cândva amicilor, ci este vorba despre un vis, despe un extaz, un coșmar care l-a copleșit în somn și i-a redeșteptat vechi trăiri esențiale. L-a făcut să trăiască în vis ceva care transscende realul, îl potențează, îl transformă în act artistic. Nici mai mult, nici mai puțin.

Acum pot să afirm că anume aceste deschideri spre vis îl singularizează pe autor. Ți-a căzut fisa, înțelegi pe dată ce e cu acest personaj român/australian. L-ai dibăcit fără greș! Un om care face minuni în trezie, oricare ar fi lucrul de care se ocupă: manual, tehnic, artistic etc.; însă deosebit în mod esențial de toți ceilalți din jurul său prin teroarea viselor care îi devastează somnul. Ai înțeles: acesta e în fapt omul nostru: mai expresiv în vis decât în trezie!.

Ar fi să mă opresc aici, rugându-l pe Benoni să adauge aceste rânduri la cele deja trimise. „Dar vezi, e felul meu”, vorba marelui Coșbuc. Dacă tot m-am gândit ani și ani la diverse aspecte ale scrisului românesc, am să spun că m-a intrigat foarte tare faptul că visul ca mijloc de exprimare artistică aproape că lipsește din literatura română. Să nu-mi spuneți de Galaction, de Agârbiceanu, de Delavrancea… nu mai avem de vreo sută de ani autori la nivelul acestora. Dați-mi un singur exemplu din Moromeții, I, II, etc., din vreun alt scriitor contemporan. Vă chinuiți zadarnic, dragii moșului! Or, Ben Todică, dând curs unei porniri din adâncurile firii sale, care s-a dovedit salutară, a intuit că partea cea mai vădit artistică a trăirilor sale sunt visele/ obsesile/coșmarurile. Își va fi zis, dumirit: Dacă nici astea nu sunt literatură, cu metafore, cu mesaje la vedere și cu tot dichisul, atunci literatura nu mai este.

Continue reading „Ion LAZU: Poarta spre vis” →

Valeriu DULGHERU: 81 DE ANI DE LA SEMNAREA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV

Ziua de 23 august este declarată drept zi de doliu în R. Moldova, după ce Guvernul a stabilit, în a. 2019, această dată ca fiind Ziua europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare, precum nazismul, stalinismul, regimurile fasciste și comuniste (de fapt nazismul și stalinismul au fost două ideologii criminale frățești: național socialismul lui Hitler înfrățit cu internațional socialismul lui Stalin.

Relațiile dintre liderii bolșevici și Germania au debutat într-un mod cu totul aparte: în aprilie 1917, pentru a grăbi destrămarea armatei ruse, serviciile secrete germane au decis să faciliteze întoarcerea în Rusia a câtorva zeci de revoluționari, printre care un anumit Vladimir Ilici Ulianov, alias Lenin. Urmarea se cunoaște: venirea la putere a bolșevicilor, la 7 noiembrie 1917, apoi tratatul leonin de la Brest-Litovsk, din martie 1918, prin care Lenin ceda Germaniei 800.000 km² și un sfert din populația imperiului țarist, războiul civil și în sfârșit stabilizarea la putere a bolșevicilor.

Începând cu a. 1920, Lenin impune politicii externe bolșevice trei direcții principale. Prima dintre acestea prevedea „apărarea patriei socialiste”, care, pe plan intern, trebuia făcută prin teroare, iar pe plan extern, prin intermediul unei puternice Armate Roșii. Cea de-a doua viza expansiunea „marii revoluții proletare mondiale”, pentru Lenin înțelegându-se de la sine că venirea la putere a bolșevicilor în Rusia nu însemna decât începutul unui proces revoluționar menit să schimbe fața întregii Europe, și mai cu seamă a Germaniei, a cărei forță industrială și al cărei proletariat ar fi întărit puterea bolșevică. A treia direcție avea la bază „exacerbarea contradicțiilor inter-imperialiste”; cu alte cuvinte, trebuia făcut totul pentru a asmuți statele „bourgheze” și „capitaliste” unul împotriva celuilalt, în așa fel încât acestea să se slăbească reciproc, așa cum se întâmplase în timpul Primului Război Mondial, și să contribuie astfel la afirmarea puterii revoluționare.

Lenin, care căuta să submineze organizarea noii Europe ieșite din război sub auspiciile Franței și Marii Britanii, a încheiat la 16 aprilie 1922, spre surpriza generală, tratatul de la Rapallo, prin care U.R.S.S.și Germania se recunoșteau reciproc și își anulau datoriile una față de cealaltă. Începând cu 1923, sub egida Reichswehr-ului, sunt semnate primele contracte cu Uniunea Sovietică, privind construirea lângă Moscova a unei uzine de avioane de luptă și vânzarea către sovietici a sute de mii de puști, explozivi și alte materiale de război. În schimb, până în 1933, Germania beneficiază de oportunitatea de a nu respecta clauzele tratatului de la Versailles, prin care îi erau considerabil limitate posibilitățile de reînarmare. Astfel, departe de privirile indiscrete, Reichswehr-ul pune la punct și experimentează în U.R.S.S. tehnologii și prototipuri de avioane de luptă și de tancuri; instalează aici tabere clandestine, unde sute de ofițeri se familiarizează cu tehnica ultramodernă și se antrenează în vederea folosirii ei; printre aceștia, faimosul general Guiderian, care va conduce ofensiva Panzerelor în Franța, în 1940. Tot în U.R.S.S. este reconstituită clandestin viitoarea Luftwaffe și experimentate primele avioane de vânătoare-bombardier. În sfârșit, tot aici, și tot clandestin, armata germană pune în aplicare manevre care duc la inventarea unor noi tehnici de luptă și la elaborarea unei doctrine de război aerian, ce își vor da întreaga măsura a eficacității în timpul atacului împotriva Poloniei, în 1939, a Franței, în 1940, și chiar a Uniunii Sovietice în iunie 1941.

La 15 august 1939, ora 4.30, ambasadorul Germaniei la Moscova von Schulenberg, primește o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului afacerilor externe al celui de-al treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i citi acest comunicat surprinzător: „Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergențe de concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile între cele două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou. [ …] Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor naturale sunt aceleași.[ …] Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea Baltică și Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre deplina satisfacție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. [ …]”. Astfel pe data de 23 august 1939 din numele celor doi căpcăuni ai secolului XX la Moscova se semna Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler. Oficial, a fost un tratat de neagresiune, încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă. Germania vroia să-şi asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei (ocupând ulterior o jumătate din teritoriul Poloniei pentru „a-şi lărgi spaţiul vital”, pe când cealaltă jumătate a Poloniei n-a fost ocupată de URSS, ci doar i s-a acordat un mic ajutor „poporului muncitor polonez”), care s-a produs, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Uniunea Sovietică avea şi ea „motivele sale” pentru încheierea acestui Pact. Partea secretă a Pactului a prevăzut împărţirea unor sfere de influenţă, atât Rusia, cât şi Germania alegându-se cu ţări întregi, hotărând destinele Finlandei, Estoniei. Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României. În punctul 3 al Protocolului adiţional secret se menţiona interesul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul, pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii”. În una din variantele de lucru se vădeşte intenţia lui Stalin de a ocupa toată România, salvată de petrolul ei, de care avea strictă nevoie Germania pentru tehnica sa de război şi care s-a opus, declarându-şi dezinteresul total pentru Basarabia.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 81 DE ANI DE LA SEMNAREA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV” →

Ionuț ȚENE: 23 august 1944 – Lovitura de Palat prin care 180.000 soldați români cad prizonieri la sovietici

Nu doresc să intru în culisele actului de la 23 august 1944, când Regele Mihai I a orchestrat o lovitură de stat împotriva conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Detaliile conspiraţiei şi întoarcerii armelor la ordinul tânărului rege sunt arhicunoscute. Un grup minor de consilieri regali şi politicieni veroşi şi ambiţioşi au pus la cale o lovitură de stat prost gândită şi slab organizată. Regele Mihai I a aruncat România în braţele URSS fără să negocieze un armistiţiu, decât abia pe 12 septembrie 1944, prin comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la Moscova. De la 23 august până la 12 septembrie 1944, România a fost practic o ţară ocupată şi fără apărare în faţa trupelor sovietice. În câteva zile ruşii au ajuns să defileze la Bucureşti, pregătindu-se să comunizeze ţara, cu aportul fostului suveran. Din punct de vedere istoric şi al diplomaţiei internaţionale, România a fost percepută ca o ţară ce trădează o alianţă şi bagă cuţitul pe la spate celui cu care a bătut palma pentru o înţelegere. Ieşirea din Axă nu a fost, paradoxal, bine văzută nici de către Aliaţi, care au refuzat României statutul de cobeligeranţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi a supus-o unor împovărătoare despăgubiri de război. De atunci, ţara noastră e percepută în cancelariile lumii ca naţiunea care-şi trădează aliatul. În perspectivă diplomatică şi al relaţiilor internaţionale o ţară care îşi respectă până la capăt angajamentele, chiar dacă e înfrântă în război, e percepută mai bine de opinia publică şi cancelarii. Vezi Germania după 1945, Polonia sau chiar Ungaria. O regulă de bază în dreptul internaţional este respectarea cuvântului dat şi loialitatea faţă de o înţelegere. Regele Mihai I a încălcat această cutumă diplomatică şi a dat o lovitură pe la spate, chiar Armatei Române, care lupta vitejeşte pe front şi care, în 1941, dezrobise Basarabia de sub ocupaţia sovietică. În politică pentru supraviețuirea statului totul e posibil, chiar și încălcarea normelor diplomatice așa cum procedează marile puteri. Întoarcerea armelor a scurtat războiul cu șase luni conform conferinței de pace de la Paris. În 1944 pentru politicieni era evident că Germania va pierde războiul. La 23 August 1944 nu a fost nicio insurecţie militară, nici una populară şi nici o revoluţie socială de eliberare cum ne-a îndoctrinat în anii 70-80 istoriografia comunistă, ci pur şi simplu o lovitură de palat dată de regele Mihai I, după modelul italian din 1943, prin care Conducătorul Statului Antonescu a fost destituit şi arestat, apoi predat unor persoane particulare cu carnet PCR, aflate în ilegalitate, ce l-au trimis la Moscova. Regele Mihai într-un interviu după 1990 spune că el nu a ştiut că mareşalul Ion Antonescu a fost predat unor civili comunişti în cartierul Vatra Luminoasă.E clar că actul de 23 august 1944 ne-a restituit Ardealul e nord, din acest punct de vedere Regele Mihai a acționat corect. Sigur că am pierdut Basarabia care era deja ocupată de avangarda Armatei Roșii.

Istoricii evită să vorbească ce s-a întâmplat cu trupele române de pe front între 23 august şi 12 septembrie 1944. Sute de mii de soldaţi români au fost dezarmaţi de ruşi şi duşi în Siberia. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de muncă îngheţate. Regale Mihai I are pe conştiinţă moartea a sute de mii de tineri soldaţi români luaţi prizonieri datorită actului său de la 23 august 1944? Se poate uita Regele Mihai I cu privirea senină în ochii familiilor şi urmaşilor a celor peste o sută de mii de schelete ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?

Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, şi a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră niciodată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea fiviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic. În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români. Între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri între 130.000 – 160.000 de militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. Continue reading „Ionuț ȚENE: 23 august 1944 – Lovitura de Palat prin care 180.000 soldați români cad prizonieri la sovietici” →