Dan TEODORESCU: Lansare de carte la complexul monahal „Ştefan cel Mare şi Sfânt”

Într-o sfântă zi de joi, 10 septembrie 2020, cu voia Domnului şi cu acceptul stareţului Arhimandrit Dr. Ştefan Guşă, în cadrul complexului monahal „Ştefan cel Mare şi Sfânt” de la Movila lui Burcel, din judeţul Vaslui, a avut loc o inedită lansare de carte, un act cultural cu profunde semnificaţii filozofice şi spirituale. Au fost prezenţi în faţa publicului scriitorii Silvia Hodaş şi Ioan Hodaş, autorii volumului „Cugetări inedite, de zâmbete însoțite” şi Elena Miclescu, cu cartea „Terra Santa”.

Cuvântul de deschidere a evenimentului l-a avut Pr. Arhimandrit dr. Ştefan Guşă care a prezentat un scurt istoric al complexului monahal mai sus amintit şi apoi s-a ţinut şi un moment de reculegere în memoria oamenilor de cultură Angela Pistol, Constantin Chirilă şi Constantin Toma, plecaţi la ceruri de puţină vreme.

Moderatoarea evenimentului, scriitoarea Corina Matei-Gherman a mulţumit gazdelor pentru ospitalitate şi a dat apoi cuvântul celor care au prezentat cărţile supuse dezbaterii publice şi pe autorii lor, ei fiind criticul literar Teodor Pracsiu, primarul comunei Codăeşti Dumitru Rebegea, Pr. Radu Mazilu (venit din Tg. Neamţ), regizorul Dorin Mihăilescu (de la Teatrul Victor Ion Popa din Bârlad), Daniela Ouatu, Doina Nica, scriitorii ieşeni Maria Velea, Ilie Serediuc, Romeo Romila, Calistrat Robu şi Dan Teodorescu. Cartea soţilor Hodaş a fost analizată şi de ieşeanca Corina Matei-Gherman.

Programul artistic a fost oferit de interpreta de operă Silvia Aboaice, chitaristul Matei Coriciuc, folkistul Adi Gegiuc, iar Valeriu Rudolf a prezentat un moment dramatic „Ştefan cel Mare”.  Au recitat din propriile poeme Dan Teodorescu şi Constantin Mihai, iar Anastasia Gârneaţă a citit din poeziile religioase ale Elenei Miclescu.

Cei trei autori vasluieni au mulţumit, în final, publicului pentru prezenţă, doamna Silvia Hodaş declarând: „Mulțumiri Părintelui Arh. Dr. Gușă Ștefan pentru că a acceptat desfășurarea acestui eveniment «mai altfel» în lăcașul de cult Mănăstirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Mulțumiri celor care au prezentat cărțile și au vorbit despre actul culturii în aceste vremuri. Mulțumiri participanților care au venit de la Iași, Vaslui, Bârlad şi Tg. Neamț. Mulțumiri artiștilor pentru momentele oferite și care au creat atmosfera de sărbătoare, a împlinirii prin actul cultural. Clipe de înălțare sufletească. Lumina din Biserică s-a contopit cu lumina din sufletele participanților și s-a metamorfozat în sărbătoare, dăruire, bucurie, prietenie. Strigătul culturii în Pandemie s-a topit și s-au auzit cuvintele de înțelepciune ale Măriei Sale Creația, din toate domeniile, care s-au rostogolit peste sufletele frumoase”. Continue reading „Dan TEODORESCU: Lansare de carte la complexul monahal „Ştefan cel Mare şi Sfânt”” →

Eleonora SCHIPOR: Aşa e datina la noi

           Cupca, este un sat vechi, având frumoase tradiţii şi  datini populare. Dacă în localităţile vecine, odată cu trecerea anilor, multe din obiceiurile strămoşeşti au fost date uitării, la noi ele s-au păstrat foarte bine. S-au păstrat, nu şi-au perdut coloritul naţional  şi, în ciuda vremurilor  de grea cumpănă pentru noi, ( am în vedere perioada ateistă) au rezistrat la toate.

            Dacă ar fi cazul s-o luăm de la început, aş începe de la sărbătorile de iarnă, care poposesc odată cu sosirea unui nou an în viaţa noastră . De Anul Nou  şi de sf. Vasile aici, la Cupca,  o ceată de băieţi  organizează  Malanca. Din ea fac parte vre-o 15-16 persoane în frunte cu o calfă, care păşeşte pragul casei  înconjurat de soli turceşti, crâşmăriţe, mireasă, moşnegi şi alte personaje, având fiecare masca pregătită cu multă migală. Hainele soldăţeşti le sunt  doldoră de  salbe vechi, fir strălucitor, oglinjoare, cusături frumoase.

             De obicei, în timpul acestor două sărbători ei merg pe la  toate casele unde sunt fete mari, colindă, cântă, dansează.        .

            De Crăciun se colindă tocmai trei zile la rând, umblă copii, merg şi cei în vârstă. Colindele se deosebesc de cele din alte sate, fiind monotone, domoale, foarte lungi.

            Paştele – sărbătoare învierii  Domnului – este sărbătoit pretutindeni cu ouă roşii, cozonaci, cum e datina la creştini. Cândva în satele cu  populaţie română a existat frumosul obicei de a organiza toaca. Cu părere de rău, el a fost dat uitării. La Cupca, însă, această datină se păstrează. A treia zi după Paşti femei, copii, bărbaţi, fete şi flăcăi, întru-n cuvânt, cine doreşte, se adună în faţa bisericii. Vin încoace îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, de cele mai multe ori  naţionale, cu trăistuţe ţesute sau cusute cu flori, pline cu ouă, şi ciocnesc între ei. Râd, glumesc, schimbă o vorbă-două şi  sunt bucuroşi că au venit  la toacăși că au ajuns cu bine la cea mai frumoasă sărbătoare a creștinilor.

            De Sf. Gheorghe, ca şi peste tot, se pun brăzdiţe cu crenguţe de răchită, ce se păstreză pe stâlpii porţilor, pe treptele casei, în grădină timp de o săptămână. Şi dacă brăzdiţele  nu se pun şi în case, atunci teiul de la Duminica Mare este adus şi în casa mare, este bătut în cue sau fixat pe la porţi, uşi ș.a.m.d. De  fapt  această tradiţie creştină este păstrată cu sfinţenie  peste tot, iar la  Cupca îndeosebi.

            Hramul bisericii şi al satului are loc la Cupca de două ori pe an – de sfinții Constantin  şi Elena  şi la ziua  Arhanghelilor Mihail și Gavriil. Adică primăvară şi toamna. În aceste zile se fac slujbe la biserică, unde se adună multă lume. E slujba sfântă de hram. Iar  jocul pe toloacă se organizează, fie în aceeași zi, fie duminica după trecerea sărbătorii. Este un obicei frumos aici, ca şi pretutindeni, de a pofti acasă în ospeţie, fie pe rudele și prietenii din acelaşi sat, fie pe cei de mai departe. Se pregăteşte masă de sărbătoare cu colaci şi învârtite, cu sarmale, răcituri, cuorbă, salături, plăcinte, dulciuri şi alte bucate naţionale gustoase, de la care îţi lasă  gura apă. Pe urmă se veselesc, lumea se plimbă, discută, după cum e datina.

Se păstrează cu sfinţenie  posturile din cursul anului în număr  de patru, mai ales postul cel mare al Paştelui. Printre oamenii bătrâni, precum şi printre cei mai tineri, sunt mulţi  care nu mănâncă bucate de frupt, adică carne, lapte, ouă şi toate cele  ce se pregătesc  din ele. Miercurea şi vinerea, care sunt zile de post, le ţin mulţi, arătând astfel încă odată  că sunt creştini adevărați. La biserică vine multe lume, frumos îmbrăcată, curată la suflet, cu gânduri bune.  Tradiţiile şi  datinile străbune sunt o comoară de  nepreţuit a neamului nostru. De aceea  trebuie să le păstrăm, să le readucem la viaţă, să nu le dăm uitării. Numai  atunci ne vom simţi bogaţi şi  satisfăcuţi sufletește când vom păstra cu sfințenie limba, credința, portul, tradiţiile, obiceiurile noastre.

            De fapt,  şi în concertele de astăzi  predomină folclorul, tot ce a ieşit din sânul poporului e sfânt.

                                Ne mândrim cu-a noastre datini,

                                Le păstrăm ca pe-o comoară.

 –––––––––

 Eleonora Schipor,

Cupca, Ucraina, septembrie 2020

Valeriu LUPU – Omul de cultură Ben Todică și lumea diasporei

                                                                  

”Este singurul mod în care îi pot spune

    României, Te Iubesc! Sună ciudat, dar

România rămâne PARADISUL MEU”

                                                                                               Benoni Todică

 

            Este mărturisirea unui om care la începutul anilor 80 ai secolului trecut își asuma dramatica și periculoasa decizie de a îngroșa rândurile diasporei românești tocmai în Australia, deși intenția lui era să emigreze undeva mai aproape de țara lui natală, fără a părăsi tărâmul european. Este mai greu de înțeles mobilul acestei hotărâri, atâta timp cât înzestrarea naturală cu un talent promițător, mai ales în domeniul artelor vizuale și comunicării, îi adusese  déjà o  largă recunoaștere la nivel local și național prin scenariile și proiecțiile sale cinematografice. Mai mult, își găsise o zonă în care se putea manifesta destul de liber, chiar boem, după propriile sale amintiri, nefiind încorsetat în chingile ideologice ale timpului și nici oprimat pentru ideile sale, care, e drept, erau încă adolescentine, dar pline de dorință, hotărâre și voință.

A vrut mai mult? a fost imboldul curiozității, al aventurii? sau a fost o chemare a destinului care implacabil netezește calea celui predestinat să găsească căi și să deschidă punți pentru semenii săi, aflați mai degrabă între două lumi, în căutarea reazămului pentru alegerea pe care au făcut-o și riscul pe care și l-au asumat. Nu a găsit mai mult și nici mai ușor, dar s-a descoperit pe el, și-a găsit și împlinit rostul la care a visat, devenind un adevărat lider al diasporei românești din Australia și asta pentru că posedă ca nimeni altul ”armele culturii”, cele adevărate, care dau sens vieții și garantează pașaportul pentru eternitate (pg 197).

Va descoperi curând că ceea ce lăsa în urma gestului său va deveni obsesia vieții lui, dominat de Iezerul mirific al vârstei mici (din ținutul vasluiului, comuna Puiești) și Ciudanovița (din ținuturile bănățene) – eterna lui dragoste, ale căror amintiri nostalgice îi conturează acel spațiu mioritic atât de râvnit când ești departe de țară. Conjunctură fericită pentru proaspătul sosit pe tărâmul celui de al treilea stat de imigrație (după Canada și SUA), de fapt o federație de cinci state (provincii) și două teritorii, care tocmai experimentau multiculturalismul inițiat în 1972 de primul ministru al acelor vremuri, Malcom Fraser, după eșecul politicii de asimilare forțată a celor 160 de grupări etnice care ajunseseră să reprezinte un sfert din populația Australiei.

Cei aproximativ 50.000 de etnici români (sau mai degrabă proveniți din România) sunt grupați în marile orașe (Sydney, Melbourne, Adelaide, Brisbao, Perth și New Castle) în 26 de asociații, societăți culturale sau în jurul bisericilor ortodoxe pe care și le-au construit. Multiculturalismul, promovat și supravegheat printr-un minister de resort (Department of Imigration and Multicultural Affairs) cu filiale în toate statele, a reușit să cuprindă toate grupările entice, reprezentate de câte un comitet coordonator (Steering Comitee) pentru fiecare etnie, ale căror întruniri lunare urmăresc să satisfacă nevoia de integrare în societatea australiană a noilor veniți, practicându-se în același timp și individualitatea etnică prin limbă, tradiție, cultură și spiritualitate.

În acest context, talentul și mai ales vocația multiculturală a maestrului Ben Todică (pentru că este un adept convins și practicant al multiculturalismului), va prinde contur și se va afirma prin scris, emisiuni radiofonice și televizate, căpătând notorietate națională până la nominalizarea sa ca ”Australian of the year 2007”. Și iată cum astăzi, omul plaiurilor mioritice care a văzut lumina zilei pe pământul binecuvântat al Moldovei, forjat în adolescența ținutului de legendă bănățeană al Ciudanoviței, maturizat și împlinit în lumea emisferei sudice a planetei, recidivează în zona care i-a devenit de-a lungul timpului o adevărată profesiune de credință, cea a scrisului.

Este vorba de noua sa carte ”Cu brațele aripi” apărută de curând la Editura PIM Iași, prefațată de doi iluștri literați; Nicolae Mătcaș – poet și profesor universitar din Chișinău și Vasilica Grigoraș – poetă și prozatoare din Vaslui. Această carte completează, am spune noi, o frumoasă trilogie începută cu prima sa carte ”Între două lumi” (Ed. Atticea, 2009), continuată apoi cu volumul ”În două lumi” (Ed. Singur, 2011) în care cititorul, avizat sau nu, va regăsi o adevărată odisee a exilului văzut prin prisma omului de cultură, pentru care fenomenul cultural capătă valențe definitorii, dominându-i gândirea și acțiunea în pofida vicisitudinilor vremurilor.

Astfel, dacă în primul volum dominantă este memoria trecutului cu parcursul său spre ceea ce i se părea libertatea absolută și mult visată, în cel de al doilea volum Ben Todică își găsește rostul pe noile meleaguri, nu fără dificultăți și eforturi pe care numai el le cunoaște. Așa încât, iată-l astăzi plutind maiestuos deasupra celor două lumi, pe care le survolează deopotrivă, cu nostalgia condeiului în expresia sa afectivă și a realităților vremurilor pe care le judecă prin prisma experienței și a înțelepciunii vârstei. Pentru că alegerea lui avea să ducă ineluctabil către zona în care trebuia să folosească ”cele trei puteri ale noastre” (pg 53) cu care am fost înzestrați; puterea gândirii, puterea emoției și puterea dorinței, pe care a trebuit să le practice de o manieră convingătoare.

Șansa lui a fost și existența unei diaspore adevărate, formată din oameni vrednici, creativi, cu dragoste de neam și țară, cu respect pentru cultura, tradiția și simbolurile naționale, în mijlocul căreia avea să își găsească un rost activ și creator. O diasporă care l-a stimulat și în mijlocul căreia și-a dezvoltat personalitatea, ajungând să o reprezinte în ceea ce are aceasta mai scump – mândria de a fi roman și dorul de acasă.

Remarcabil este faptul că în toată scriitura sa nu privește înapoi cu ”mânie proletară”, ca să folosesc un termen consacrat istoric, și nici cu atitudine resentimentară, ci cu sănătoasa afecțiune și nostalgie caracteristică personalității sale, cu convingerea mărturisită că acea perioadă a fost parte din tinerețea sa, imposibil de a fi ocolită, pentru că este împodobită de chipul blând al părinților, de ambianța caldă a casei părintești, de figura luminoasă a dascălilor și prietenilor acelor vremuri.

Este vorba de acea diasporă, constructivă și purtătoare de ideal, care diferă substanțial de cea pe care o consideră autoritățile române astăzi, atunci când amalgamează adevărata diasporă românească cu emigrația economică (sau de altă natură), cu scopul evident de a-i reduce individualitatea etnică și statutul social.  Din fericire această situație este mai rară în Australia, dar foarte frecventă în Europa datorită realităților de pe piața muncii românești și comunitare. Ba chiar s-a mers până acolo încât și comunitățile istorice românești situate în jurul României (care l-au făcut pe Nicolae Iorga să afirme că ”România este singura țară înconjurată de români”),  în perimetrul a ceea ce este consacrat istoric ca spațiul românismului (de fapt acasă pe pământul strămoșilor, ciuntit de vicisitudinile vremurilor și nesațul celor veniți mai pe urmă),  au fost assimilate în încercarea de includere a diasporei într-un  termen mai larg și lipsit de semnificație ”românii de pretutindeni” (vezi ”Diaspora între comunitățile istorice și românii de pretutindeni”).

Ideea era clară, dorința de a discredita diaspora care devenise oază de românism oriunde s-ar fi aflat pe mapamond, cu identitate proprie, practicându-și limba, cultura, tradiția și credința, prin urmare, adevărate ambasadoare ale spiritului românesc. Ben Todică trece peste aceste detalii (și bine face) punându-se în slujba comunităților românești devenind, el însuși, prin activitatea sa, un adevărat ambassador al spiritului românesc, pentru că el, prin preocupările sale în spațiul comunicării audiovizuale și creației literare, reușește să întrețină, să răspândească și să înfrumusețeze valorile culturii române pe îndepărtatul continent australian.

De ce scriu? se întreabă retoric Ben Todică. O întrebare la care nu mulți dintre cei în cauză ar răspunde cu sinceritate. Or, Ben Todică găsește, nici mai mult nici mai puțin, decât șase răspunsuri pe care ni le dezvăluie cu franchețe. Între acestea câteva pot fi considerate de pe acum ca fiind memorabile. Scrie pentru că amintirile îl revigorează, îi dă sentimental împlinirii în experiențele sale, iar ”în cazul în care stiloul este cinstit, voi sfârși prin a trăi de două ori în loc de o singură dată” (pg 30).

Scrie din datorie pentru trecutul său, ca ”un proces de intimitate” în folosul generației care vine, în căutarea unui viitor în primul rând uman și mai apoi dacă se poate mai bun. Și mai scrie Ben Todică pentru iubire ”într-o lume a despărțirilor și a singurătății”, impusă sau autoimpusă, în care ”comunicarea devine mecanică, care nu mai cuprinde; descoperire, provocare, cucerire, încântare, farmec sau curte…) (pg 35).

Prin scris autorul se eliberează și obține acea formă de contemplare care îi produce plăcere și satisfacție. Da, se eliberează într-o lume pe care a crezut-o liberă, dar a constatat repede și cu stupoare că în România dictatorială era mai liber și mai treaz. ”Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste” (pg 224). Constată repede că aici libertatea este îngrădită de noile lanțuri ale libertății ”bunurile materiale” pe care trebuie să le păzești, situație comună de altfel pentru fiecare imigrant, motiv pentru care nici fericirea nu mai are valențele ei colective și nu poate fi decât tot una individuală (pg 225). Această abordare îmi amintește de ceea ce spunea Eminescu cu privire la libertate ”ce libertate este aceea când omul este robul trebuințelor sale sau celui care-i întinde o bucată de pâine?”.

Comparația pe care o face aici autorul cu viața aborigenilor, a căror existență  nu se derulează nici în trecut nici în viitor, ci doar în prezent, pare sugestivă, dar câți contemporani ar fi dispuși să-și coboare modul de viață la acest nivel? Pentru că aici operează ”ignoranța și naivitatea” care ar putea înseamna libertate absolută, dar, mai poate fi omul zilelor noastre ignorant și naiv? Prin urmare, conchide filosoful Ben Todică ”libertatea este o idée, care nu există” (pg 231). De altfel, preocuparea autorului în problema libertății occidentale, visată de generații de imigranți, va fi abordată în serialul ”Sweet and Sour Freedom”, o capodoperă în domeniu, reluat de nouă ori pe micile ecrane în decursul anilor.

Interesantă este pledoaria pentru credință, pe care Ben Todică o vede ca pe un act individual de conștiință a apartenenței, dezavuând corporatismul religios, fanatismul și bigotismul. În opinia sa credința capătă valoare atunci când este trecută prin conștiință, ”când gândești te reabilitezi, când crezi exiști, iar când îți folosești harul și talentul spre realizare și împlinire, atunci Dumnezeiești”, astfel și credința devine importantă pentru conștiință (pg 211).

Numai că Ben Todică alunecă încet, încet și cu tristețe către însingurare, către individuație, realitate pe care o deplânge pentru că eludează comuniunea, cea care a fost din totdeauna  liantul de bază al credinței, indiferent de confesiune. Însuși Iisus spunea cu privire la biserica sa ”unde vă adunați doi sau mai mulți în numele meu acolo sunt și eu”. Desigur, credința, sub aspect spiritual, este strâns legată de geneza conștiinței, iar omul nu pare să fie altceva decât o conștiință pură fundată pe o matrice spirituală. Și atunci, întrebările existențiale apar ca firești; cine ești?, ce ești?, ești doar animal sau ești mai mult?, ești conștiință sau bolovan?, trăiești prin trup sau suflet? (pg 58).

Răspunsul nu-l poate da decât credința și nu raționalitatea adevărului material. Petre Țuțea avea dreptate atunci când spunea ”Fără Dumnezeu omul este un animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri”. Ba mai mult, sub același aspect al credinței, același Petre Țuțea spunea răspicat (ceea ce și Ben Todică citează) că ”în fața lui Dumnezeu bătrâna e om, pe când laureatul premiului Nobel e dihor și el așa moare. (pg 255). Prin urmare, în geneza conștientului important este cu cel hrănești din perspectivă spirituală. Cea mai aproapiată de adevăr rămâne totuși credința, pentru că te naști în ea, chiar dacă mai târziu te regăsești sau nu în ea. Fără ea dispare iubirea de neam și țară pentru că fără ea ne îndepărtăm de adevăr și de identitatea noastră creștină.

Continue reading „Valeriu LUPU – Omul de cultură Ben Todică și lumea diasporei” →

Olimpia MUREȘAN – INA ȘI IZA

INA  era tare încântată de corpul ei, mereu se privea în oglindă și acest lucru nu înceta aproape niciodată, doar când mergea la școală sau când lua masa- uita de acest obicei. Era o fată deosebit de frumoasă, ochii albaștri ca cerul vara, părul blond ca spicul de grâu, vorba domoală ca a unui bătrân, faptele bune- fiind o fetișcană de numai optsprezece ani.

 Deodată îi apăru de niciunde în spatele oglinzii un chip zâmbitor de tânără copilă ce părea foarte familiar și care se uita la ea cu insistență pentru a-i vedea reacția feței. Foarte surprinsă INA o auzi vorbind:

-Să nu te sperii-minune mică, eu sunt IZA-un înger, și nu oricare înger, sunt îngerul tău-și te voi ajuta la nevoie ori de câte ori îmi vei cere, voi sosi pe aripile vântului și-ți voi îndeplini dorința sau te voi ajuta; dar, de acum încolo nu e nevoie să te uiți în oglindă atât de des, tu îți vei urma cursul vieții prin timp, vei îmbătrâni apăsată de timp-în vreme ce eu-IZA-voi rămâne la aceeași vârstă pe care o avem amândouă în acest moment. Sunt ca o apă pe care tu n-o vezi, curg alături de tine și de timp.

Bucuroasă-INA-a pus oglinda la locul ei, IZA a dispărut deodată, s-a făcut nevăzută, dar ea a continuat să existe într-o altă dimensiune! INA a plecat la școală și de atunci au început s-o preocupe ideile despre îngeri, timp, spațiu, clone și lumea de dincolo. La prima întâlnire a întrebat-o dacă este un spirit, IZA i-a răspuns că într-adevăr este un spirit-„un alter-ego” al ei, este nemuritoare și o iubește necondiționat pe ea , pe INA. Cu ocazia acestei de a doua întâlniri IZA îi dă Inei un colier pe care să-l poarte la gât și când vrea s-o cheme să-și îndrepte gândurile spre acel colier iar îngerul IZA va ști acest lucru și va veni; dar să nu abuzeze de acest lucru deoarece el-Îngerul are și alte îndatoriri de îndeplinit!

  Acestea fiind spuse-IZA s-a făcut nevăzută!

Documentându-se despre întoarcerea în timp INA află că timpul este ireversibil, că omul trece prin timp, el rămâne același-dar omul se schimbă de la o zi la alta, are mereu alte perspective, mai mari vise și speranța de progres și de mai bine!

Se tot gândea: ce bine că există cineva care seamănă cu mine, gândește ca mine, are aceleași idealuri și pe deasupra vrea să mă ajute a mi le pot îndeplini! Află apoi dintr-un documentar că „fiii și fiicele voastre nu vă aparțin, le puteți da corpul, dar nu și sufletul”, ei nu seamănă cu voi, ei trăiesc în prezent, nu în trecut! Și că „noi nu știm nimic-destinul hotărăște tot”-cred unii dintre musulmani! Cu toate că avea un așa de mare sprijin neașteptat INA nu-i cere ajutorul decât în rare cazuri și viața îți urmează cursul ei. Mergând la cimitirul unde erau îngropați bunicii din partea mamei citește:

Omule, ce-mi calci țărâna

ce ești mândru-n cimitir,

eu aicea sunt acasă,

Tu ești numai musafir!

S-a condus și s-a orientat în ceea ce privește viața și orientarea socioafectivă după principiul insuflat de părinți: „Ce-i al tău, e pus deoparte!” și „piatra norocului mă va ajuta!”. Nimic nu-i mai scump pe lume decât sănătatea și omul bun la suflet! Trezește-te în fiecare dimineață cu speranța că cel mai frumos vis ți se poate îndeplini!

 Primul pas a fost admiterea la facultate! Banii erau pe ultimul loc,  părinții credeau că nu va reuși la examen , dar iat-o pe INA în tren cu prietena ei Viorica neavând bilete de călătorie nici una, nici alta! Nu îndrăznesc să intre în compartiment, totuși își găsesc câte un loc la capătul vagonului, se așază și privesc în jur. Nu mică le-a fost mirarea când au observat chiar în fața lor un tânăr care citea un ziar și care le făcea ochi dulci, cel puțin așa credeau ele că se întâmplă, el privind mereu spre ele- mai ales atunci când se tot înțelegeau ce să facă pe când va sosi controlorul de bilete. Deodată sosește din vagonul alăturat domnul ceferist-luând poziția de drepți salută:

-Să trăiți, dle. Inspector!

-Bună ziua!

 După care rostește obișnuitul:

-Biletele la control!

-Cele două prietene s-au schimbat la față și nu știau încotro s-o ia sau ce să răspundă! Le-a salvat tânărul binevoitor, pe când ele aveau ochii ca cepele de mari!

-Domnișoarele sunt cu mine!

 Alți ochi mari-uimiți din cale afară! Și uite așa au ajuns cele două fete la CLUJ-unde norocul a făcut să și reușească la facultate! S-au distrat cele două fete cu alți de acum colegi spunând glume de genul:

-Dumnezeu a făcut pe oameni diferiți, dar când a ajuns la chinezi s-a plictisit și i-a făcut pe toți la fel. Dumnezeu a făcut cerurile și pământul, celelalte lucruri le-au făcut chinezii!

Continue reading „Olimpia MUREȘAN – INA ȘI IZA” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: O vânătoare selectă

           Era o dimineață de toamnă târzie care picta pădurea așa cum nici un pictor nu a reușit vreodată ca să-i redea naturalețea și asta deoarece, asemenea nuanțe de culori cum le realiza toamna nu ajunseseră niciodată prin tuburile lor cu fel de fel de paste colorate. Ca urmare, în lipsă de altceva mai acceptabil, stăteam la balconul casei bătrânești unde mi-am petrecut adolescența și visând pădurea, încercam să savurez priveliștile de basm oferite de copacii înșiruiți în lungul străzii care se terminau în zona Teatrului de Vară edificat însă din anul 1953 pe marginea fostului Parc denumit ”23 August” iar cândva, fostă ”Groapa Vergului”. De la înălțimea nu prea mare a balconului mi se oferea cu dărnicie o priveliște tare greu de descris ori de reprodus, însă de neuitat.

            În timp ce mă delectam cu această minunăție, am fost trezit din visare de palma grea ce mi-a fost lăsată pe umăr de Nea Nelu, vărul mamei mele de la Bălenii Români din Târgoviște de unde era mama de fel și care, potrivit frumosului său obicei de maestru de vânătoare, ori de câte ori avea vreo treabă prin București făcea ce făcea și reușea ca să ne viziteze și pe noi, măcar și în fugă, atâta cât îi era necesar ca să savureze în grabă o dulceață de prune altoite ori de afine culese de mine din pădure și însoțite de un pahar cu apă de la gheața din frigider astfel cumpărată tot de mine în fiecare dimineață din Bariera Vergului unde se aduceau zilnic blocuri de gheață pe care ghețarul le tăia fie în jumătate fie pe sfert după cum solicitau cumpărătorii.

            – Ce faci măi, Țiți – m-a luat el la întrebări zâmbindu-mi fericit că m-a găsit acasă deoarece, la acea dată eram în ultimul al Școlii de Ofițeri MAI Nr. 2 și destul de rar reușeam ca să beneficiez de vreo învoire ori timp liber când să-mi pot vizita rudele ori prietenii – Ce făceai în balcon ? Sau mi s-a părut mie că ațipiseși și te-am cam speriat ? Ai ?! Hai, fii sincer, că nu mai spun la nimeni!

            După ce s-au amuzat de întâmplare, tatăl meu mi-a luat apărarea scuzându-mă:

            – Nelule, … de câte ori trece pe acasă, își curăță bine arma de vânătoare apoi oftând de ni se rupe inima de mila lui, îl vedem cum o încuie la loc în dulapul de fier și o mângâie cu mâinile tremurânde.

            – Păi bine măi nepoate, de ce nu dai pe la noi ca să ne însoțești la vânătoare dacă ți-e așa de drag de ea ? Mai adineauri când te-am trezit nu cumva priveai pomii oftând de dorul pădurii ?

            – Ce să fac, măi Nea Nelule, am cârmit-o și eu pentru câteva clipe pe la ai mei ca să-i mai văd și aruncasem doar o privire pe deasupra pomilor pentru că, până la urmă, după ce termin sesiunea de examene tot o voi rupe eu și scap măcar o zi sau două când … pădure mă va chema !

            – Așa să faci, dragul meu, să nu te lași doborât de nimeni și de nimic. Uite acum, eu trebuie să mă văd cu Premierul care știi bine că este un mare vânător și împreună urmează să o punem de-o vânătoare peste vreo două săptămâni la care va participa și Președintele Țării.

            Auzind aceasta, atât eu cât și părinții mei am înlemnit iar Nea Nelu a continuat remarcând imediat surpriza noastră.:

            – Și atunci, deoarece Premierul ține foarte mult la mine și mă apreciază pentru cum le organizez eu vânătorile, sunt sigur că nu mă va refuza când îi voi cere permisiunea ca să te invit la o vânătoare organizată de mine iar astfel, amintindu-i de tine care, în afară că ești vânător mai ești și nepotul meu iar pe deasupra în curând vei fi locotenent de miliție!

            Sunt sigur că mă albisem la față de surprindere așa că, mângâindu-mi obrazul cu palma lui bătucită de muncă a continuat:

            – Am să te anunț eu din timp cum procedăm așa că, te învoiești și tu pentru vreo două zile iar dacă este cazul le spui despre ce este vorba precizându-le că, pentru asta voi deține aprobarea necesară pentru tine deoarece participă cam toți miniștri și membri CC-ului în frunte cu Premierul și însuși Președintele.

            Deși bănuiam ceva, acum lucrurile deveniseră extrem de clare iar împreună cu părinții mei amuțisem complet.

            După ce a savurat surpriza, Nea Nelu mi-a lăsat iar palma lui grea pe umăr și făcându-mi cu ochiul șăgalnic m-a instruit:

            – Când te-ori anunța, nu va fi nevoie ca să te speli, să te parfumezi și alte chestii d-astea ci numai să te bărbierești. Atât. Iar  arma o poți lua cu tine deși nu cred că ți se va oferi ocazia ca să împuști ceva. Clar ?

            După care, consultându-și ceasul de la mână s-a ridicat sprinten și s-a îndreptat spre ușă din pragul căreia ne-a făcut un semn larg cu mâna a despărțire și a plecat.

            Zilele s-au scurs rapid fiind extrem de ocupat cu sesiunea de examene și mai ales, cu inevitabila instrucție și activitățile zilnice specifice oricărei școli de ofițeri iar pentru a nu intra în criză de timp, am profitat de o ocazie favorabilă și m-am înființat la Nea Sava șeful magazinului de arme și muniții de vânătoare care, la acea dată se afla la Lido de unde intenționam ca să-mi cumpăr muniția necesară:

            –  Păi, dacă nu-mi spui la ce se va trage, eu n-am cum să știu ce muniție să-ți recomand – mi-a replicat Nea Sava evident dezorientat.

            – Păi, … cred că la fazani ori poate și la iepuri ori mistreți …-    i-am  răspuns eu cum nu se putea mai confuz încurcându-l și mai rău așa că, mi-a pus pe tejghea o cutie cu alice de 2 mm, una cu alice de 4 mm și una cu breneke-uri ridicând din umeri.

            – Deci, le iau cu mine acolo, mă voi descurca eu în vreun fel,  nu-i așa ?

            În fața unei asemenea întrebări bietul Nea Sava a amuțit și cu destulă dificultate a bâiguit o explicație:

            – Păi,… cu alea de doi jumătate dai la fazani, cu cele de patru milimetri tragi la iepuri și la vulpe iar cu breneke-urile, adică cu dopurile astea de plumb dai la mistreți. Te-ai prins ?

            Deoarece casiera magazinului nu reușise ca să audă șoaptele noastre se apropiase discret însă când m-am îndreptat de casa de marcaj ca să plătesc marfa, s-a apropiat în fugă cercetându-mă curioasă dar fără să priceapă prea mult.

            Deci, urma doar să fiu anunțat când avea lor vânătoarea așa că, cu gândul mai mult la aceasta aproape că nici nu mai știam ordinea examenelor care s-au succedat și ele cu destulă rapiditate iar într-o după amiază, pe când beneficiam de un program de voie, m-am pomenit chemat la ofițerul de serviciu cu care eram în relații destul de apropiate care mi-a întins un plic cercetându-mă foarte intrigat:

            – După adresa expeditorului nu cred că-i de la vreo tipă ! – mi-a spus el străduindu-se ca să-și mascheze curiozitatea.

            Cum din primul moment am recunoscut adresa Silvicului de la Târgoviște m-a traversat iute un fior de surprindere apoi i-am răspuns cât am putut eu de indiferent:

            – Ai ghicit, … nici nu este ! E ziua bunică-mii și mă invită pe la ea ca să o petrecem – i-am răspuns eu în doi peri și am înghesuit imediat plicul în buzunarul vestonului îndepărtându-mă.

            Cert este că, n-am dormit toată noaptea zvârcolindu-mă de emoție și mai ales de teamă în încercarea de a intui reacția comandanților mei la invitația oficială pe care mi-o trimisese Nea Nelu iar de-abia la prima oră a dimineții când am ieșit la raportul comandantului de companie i-am întins plicul cu mâna tremurândă:

            – Vă raportez că l-am primit ieri după amiază și astfel, așa cum scrie și în scrisoare, cei de la Târgoviște vă solicită ca să-mi aprobați o învoire pentru ziua respectivă.

            – Mda, … – a căzut pe gânduri comandantul meu după care a lăsat compania în repaus și m-a chemat la o discuție între patru ochi – Ia explică-mi și mie ce vrea să însemne treaba asta ?! Dar fără șmecherii !

            – Păi, … cel care a scris invitația este unchiul meu și răspunde de organizarea vânătorilor celor din CC iar asta de care amintește e ceva mai specială deoarece participă atât Președintele Țării cât și Premierul. Deci, la solicitarea unchiului meu, el a obținut aprobarea oficială a participării mele ca invitat la această vânătoare. Acum, dumneavoastră rămâne să decideți.

            – Hm, … și dacă nu-ți aprob învoirea ?

            – Păi, … nu-mi aprobați și gata ! O să le comunice ălora că nu mi s-a permis ca să dau curs invitației lor și … asta e !

            – Bravo mă, deci mă bagi pe mine în gura CC-ului și a ălora mari?! Ce să-ți mai spun, … exact de asta mai aveam și eu nevoie acum în pragul pensionării, să mi-i pun tocmai pe ăștia în cap?? De ce mă bagi tu pe mine în asemenea porcărie ?!

            După ce face câțiva pași apăsați în stânga și în dreapta bombănind vânăt de furie, comandantul se proțăpește furios în fața mea și îmi comunică printre dinții strânși:

            – Fii atent că, o asemenea plăcintă n-am mai avut plăcerea s-o primesc până acum dar fii sigur că, pe tine n-am să te uit așa, cu una, cu două !! Am să ți-o coc eu de ai să mă ții minte câte zile vei avea ! – după care, s-a răsucit pe loc ordonându-le camarazilor mei – Luați repaus până mă întorc !

            Nu știu nici astăzi de unde, pe ce cale și de la cine s-a divulgat conținutul plicului însă îmi amintesc cu mare satisfacție privirile pline de invidie pe care mi le aruncau toți camarazii mei din ultimul an de școală, ba chiar și unii din anii inferiori care mă cercetau ca pe un adevărat erou.

            Cert este că, mai înainte să sune deșteptarea, m-am pomenit lângă pat cu sergentul de serviciu care mi-a șoptit grăbit:

             – Hai repede, îmbracă-te și vino pe platou că te așteaptă mașina școlii!

            – De ce mă ? Ce naiba am mai făcut ?! – l-am întrebat eu surprins. Ori mă duce la arest ?

            – Habar n-am – Eu am primit ordin să te trimit la mașină și l-am executat, ce-i mai apoi … pe mine nu mă privește – mi-a răspuns camaradul meu ridicând din umeri și ieșind grăbit  din dormitor.

            In timp ce tremuram de emoție m-am îmbrăcat rapid și am ieșit  din dormitor iar primul lucru pe care l-am zărit a fost mașina șefului școlii care era oprită în fața dormitorului iar când Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: O vânătoare selectă” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: O lume a noastră…sau fiecare-n lumea lui?

Îmi răsfir gândurile și-n minte îmi stăruie aceeași și aceeași repetabilă întrebare: ÎN CE LUME TRĂIM? Cu siguranță într-o lume departe de lumea imaginară a lui Platon, Aristotel și Socrate. S-au schimbat vremurile sau noi ne-am schimbat? Putem oare schimba lumea sau lumea ne-a schimbat pe noi? Încă din vechi timpuri, lumea nu a fost o plăsmuire angelică, istoria de altfel ne-o mărturisește de-a lungul veacurilor! Dar cine-i oare de vină? De ce când ne-am trezit pe-acest sfânt pământ, încă de la origini, am încetat să prețuim ceea ce ni s-a dat, murdărind lumea cu faptele noastre?

Să ne imaginăm că ne-am născut într-o peșteră adâncă din care se vede doar o fărâmă de cer, o dâră de lumină la care să ridicăm ochii; acolo trăim, obișnuiți că asta e lumea noastră, precum învață peștele în acvariu și el trăind în lumea lui, neînțelegând ce-i dincolo de peretele de sticlă! Firește, am vrea să aflăm mai multe, peștera asta ne pare mică și încercăm să ne îndreptăm spre lumină și cu cât înaintăm, cu-atât cerul devine mai mare, dăm de soare, de lună, de stele, suntem fermecați dar, totodată, ne simțim atât de mici, slabiși neputincioși, realizând că tot ceea ce știam până acum e-așa de puțin, nesemnificativ în comparație cu lumea de-afară, ce pare infinită. Încet prindem curaj, vrem să cunoaștem cât mai multe, ba chiar credem că suntem în stare să decodificăm tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, din dorința aprinsă de-a afla adevărul, limitând dimensiunile lumii la dimensiunile propriului nostru orizont. Cu timpul ni se nasc idei de-a pune mâna pe această lume, de-a ne-o însuși bucată cu bucată, cu falsa iluzie că ne aparține, ca a fost făcută doar pentru noi și, mai târziu, doar numai pentru UNII dintre noi, mai puternici, destoinici și mai înzestrați chipurile, această iluzie devenind confuzie, pentru că ceea ce credem, de obicei se abate de la realitate. Confundăm multe lucruri diferite, începând de la situații simple până la probleme complexe și-așa ajungem la ziua de azi… unde nimeni nu este fără vină de realitatea ce-am construit cu propiile noastre minți și mâini, toți laolaltă contribuind prin fapte sau nefapte, la a o preface într-o lume dură, ce nu cunoaște nici iubire, nici milă, nici altruism, nici iertare…

ÎN CE LUME TRĂIM? Trăim într-o lume hidoasă, în care totul pare de-a-ndoaselea făcut, în care incoerentul, absurdul pe locul rațiunii, anormalul pe-al normalului, minciuna pe-al adevărului, perfidia-n locul iubirii, îndoiala pe-al credinței, lăcomia pe-al altruismului, indiferența pe-al milei, păcatul pe-al virtuții și virtutea pe-al păcatului, șmecheria și prostia pe-al  inteligenței, snobismul pe-al calităților adevărate, vanitatea pe-al modestiei, înfumurarea pe-al smereniei, ostilitatea pe-al bunătății, necredința pe-al credinței și-am putea continua… într-un cuvânt, o lume unde domnește mediocritatea, unde nulitatea este ridicată în slăvi, este suspusă la rang de cinste, strivind orice personalitate-i cade-n cale, unde valorile devin nonvalori, date la o parte, date uitării, chiar și condamnării. Trăim intr-o lume neprietenoasă, austeră, strictă și rece, fără milă, plină de ură, de disperare, de neîncredere, de teamă, plină de durere, suferințe și lacrimi ascunse sub măști zâmbitoare, chinuite sub fard și poleială, cu oameni răniți fizic și psihic, o lume ciudată cu doi poli, plină de decoruri strălucitoare, abundență, fațade și pancarte pe de o parte și pe de alta, sărăcie, mizerie, boală, foamete, razboaie… Trăim într-o lume schizoidă, fără esență, în care se mucește până la uitarea de sine, până ce simți că nu-ți mai rămâne timp să trăiești, să respiri, să te bucuri de existență, de familie, de proprii copii dacă apuci să-i aduci pe lume, ritmurile vieții fiind extenuante; nu  ajung orele, zilele, într-o continuă goană, angoasa punând stăpânire pe suflete, pierzând treptat tot ce-i frumos și meriți pe-această lume în care ai venit cu un alt scop! Încetul cu încetul ne pierdem omenia, devenim roboți, paiațe, nevolnice păpuși trase de sfori de fiecare din Păpușarii vremii, pentru a îndeplini anumite scopuri și-a juca diverse roluri pe sceneta lumii.

Oamenii mereu se schimbă, ne cuprinde lăcomia, condițiile de viață, cerințele-s din ce în ce mai mari, o fugă continuă ca să ajungi undeva, să razbați, unii doar pentru supraviețuire, alții cățărându-se pe umerii celorlalți ca să ajungă până-n vârful piramidei sociale, pentru cât mai multă agonisire de averi, putere, orbiți și nesătui de fast, călcând sub talpă și strivind trupuri și suflete, jucându-se cu soarta lor după bunul plac, socotind cine trebuie să trăiască, cine să moara, câți și cum, „caii” bătrâni, bolnavii de orice vârstă devenind carcinoamele societății! Dar și noi, cei mai jos în ierarhie, ne schimbăm vrem-nu vrem, prinși intr-un mecanism, un mobil care mereu accelerează pentru a fi storși mai mult, dar și pentru a ne găsi, cât de cât, vreun loc mai cald și moale, vreun os cu măduvă sub umbra sistemului, punând în practică vorba ceea: „capul plecat, sabia nu taie”! Păi, cine-i de vină atunci, dacă nu fiecare dintre noi în măsura în care ne privește? Și ne întrebăm apoi cum de s-a schimbat lumea asta? De ce nu putem pune frână spunând STOP? Dar, vine la fiecare un moment în viață unde te oprești vrând-nevrând și tragi o linie făcându-ți suma celor realizate, dând socoteală feței din oglindă ce te privește nedumerită cerându-ți răspunsuri la întrebări: de ce? Cum așa? Unde am ajuns? Cine-i de vină? Eu ce-am făcut? Cum și cât am contribuit la distrugerea lumii? Cum de-am ajuns de-abia la ceasu-al doisprezecelea ca sa ne întrebăm? Cum de n-am înțeles nimic? Cum de n-am văzut semnele ce Timpul mi le arăta? Greu de găsit răspunsuri atâta timp cât conștiința noastra nu-i învățată să discearnă, greu să-ți găsești vina sau, poate nici nu vrem prea mult s-o căutăm, n-avem curajul sau poate-i prea târziu pentru noi de pentru remușcări, învinovățiri, lăsând pe umerii altora, a urmașilor să scoata castanele din foc și-așa ajungem din nou la aceeași întrebare: ÎN CE LUME TRĂIM? Răspunsul este cât se poate de clar, doar noi nu vrem să-l scoatem din gură: ESTE EXACT LUMEA CE-AM CREAT! Este rezultatul faptelor și nefaptelor noastre, adormind am creat un MONSTRU! De ce însă nu ne-am întrebat la timp, atunci când încă se mai puteau îndrepta poate lucrurile? TOȚI SUNTEM VINOVAȚI, fiecare ca unitate începând! Suntem vinovați că am creat sau am lăsat să se creeze o lume de coșmar care nu ne place și cum ne-ar putea oare? Trăim într-o lume dominată de lăcomie, intrigi, perfidie, frustrări și neajunsuri, de încă războaie de acaparare și dominație, încă având tendințe fasciste, încă de-a forma dacă nu sclavi ca altă dată, supuși moderni, o lume-n decadență progresivă, plină de vicii, prietenii false si relații eșuate, o lume violentă, de supunere fizică și psihică, o lume în care noaptea astupă mizeria și gurile cerânde de ajutor: guri de copii flamânzi și guri de femei maltratate, guri de bătrâni lăsați în soarta lor, guri gemânde ale celor fără acoperiș, guri bolnave incurabil din lipsă de tratamente, neajutați de nici măcar Dumnezeu pe lumea asta!

Puțini sunt acei oameni care încă se mai pot bucura de ce există-n lume. Ei nu cer multe, nu-și doresc luna de pe cer, și-au orânduit viața în așa fel încât se mulțumesc cu strictul necesar, nu aleargă după mijloace de trai efemere conștientizând că pe acest pămând sunt doar chiriași, nimic nu pot lua cu ei dincolo; pentru ce aceasta vânătoare își zic? Prețuiesc că sunt sănătoși, că și-au format o familie frumoasă, nu invidiază pe cei ce au mai mult, pe prieteni sau oamenii din jur și sunt într-un cuvânt FERICIȚI. Știm că lumea asta este diferită, că nu toți putem gândi la fel și nu putem avea pretenția ca ceilalți să gândească precum noi. Fiecare OM are diversitatea și idiosincrazia lui, modul personal de gândire, educația și conștiința lui și bineînțeles nu avem dreptul de-ai cere să se conformeze cu modul de gândire și atitudinile noastre față de viață, căci în final cine am fi noi? Avem o părere despre toate? Suntem atât de siguri de corectitudinea ei încât să nu permitem contraziceri sau alte păreri? Credem cumva că suntem Trimișii pe acest pământ? De ce îi acuzăm pe alții care-și promovează propriile interese? Facem exact același lucru ca și ei într-o masură, dar pentru că interesele sunt ale noastre, că poate posibilitățile sunt mai mici, credem că suntem mai puțin vinovați sau deloc. Important este să ne vedem lungul nasului, să ne cunoaștem fiecare locul, capacitățile, să nu ne atribuim calități ce nu deținem și asta n-o spun pentru a accepta orice de la oricine, pentru a coborî fruntea lăsându-ne conduși ca marionete fără propria-ne gândire și reacție, nu pentru a fi de acord cu orice ni se servește ci, pentru a înțelege că există lucruri dincolo de noi și de MICROCOSMUL nostru, care poate ne depășesc, nefiind cu toții în măsură educațional să înțelegem. Lucruri pe care nu le controlăm este bine de știut că ele există și sunt și alții mai în măsură să le cunoască. Tot așa de important este să nu trăim închistați în propria noastră bulă, cu jaluzele trase și căști la urechi, să nu vedem, să nu auzim, crezând că doar noi avem dreptul de-a avea dreptate și nimeni altcineva! Vi se pare ciudat cele scrise? Oare nu am depistat prin toate mijoacele ce ne oferă azi mass-media, cât de mulți având cunoștințe, dar în special unii neavându-le suficiente și plini de confuzii își dau cu părerea, care mai de care, soluționând chipurile toate problemele posibile ce ne preocupă? Pentru criza economică, scandalurile financiare, drepturile de muncă, sistemele de învățământ și cel sanitar, precare, mediul în care trăim, pandemii, pentru cum trebuie să trăim, cum să mâncăm și ce și cât, cum să respirăm, să iubim, să, să… atât de multe „să”, de parcă ne-am pierdut starea de sine și trebuie toți să ne încadrăm în turma, bine condusă la păscut, pentru a nu vedea-n zare abatorul ce ne așteaptă! Ăsta e marele pericol ce se întrezărește, de-a fi conduși fără să reacționăm acceptând fără cârteală tot ce ni se sevește! Răul apare când începem să credem că părerea ce-o avem este neapărat cea mai bună, singura capabilă de-a soluționa. Ridiculizăm, blamăm pe oricine crede diferit, nelăsând nimănui posibilitatea de-a exprima vreo altă părere, pentru că lumea noastră ar trebui să fie doar a noastră (zic EI!) și nu lumea tuturor. Și totuși câți dintre noi nu ne lăsăm pradă unei astfel de păcătuiri? Hai să vedem, cine va fi primul care va arunca piatra?

ÎN CE LUME TRĂIM? Păi, în aceea pe care noi toți și fiecare la rând am plăsmuit-o! Cum? Ia uită-te pe fereastră să vezi câte sau ce mașină luxoasă te așteaptă să conduci? Privește-ți casa în care trăiești și cum! Deschide-ți frigiderul plin cu de toate, de nu mai știi cu ce să începi! Deschide-ți dulapul, cu rufe scumpe, înghesuite de nu mai încap, nu știi ce să alegi, ce genți de marcă sonoră, ce încălțăminte adecvată, cum sa le asortezi pe toate! Mare chin! „Zilnic e-o problemă și-asta, care cu cce merge, precum ne învață emisiunile de modă! Până și mâncatul e o problemă, uff, cântarul ăsta… rețete de dezumflare bruscă ( dacă se poate mâncând!), date de care mai de care specialist! Dar și zodiacul ăsta ce ne zice pe azi la programul de astrologie, ne va merge bine ziua, ne cade vreun câștig, vreun nou amor? Problimatizări serioase cu care să-ți începi ziua (D-zeule și toți Sfinții, ajutoor!)

ÎN CE LUME TRĂIM? Ceea ce odată numeam iubire, dragoste, altruism, caritate, modestie, cumpătare, înțelepciune, indulgență, conștiintă etc. azi, încet-încet pălesc, dispar din limbaj și atitudine dând loc la altele dure, fără suflet. Trăim într-o lume virtuală, în care suntem doar cifre pe computer, domnind o rațiune rece și seacă, plasată ca fiind mentalitatea noastră, modernă, trăgându-se o linie la tot ceea ce ne-a legat de trecut, ștergând din memorie tot ce de preț s-a câștigat până acum, istoria, independența, identitatea și etnitatea, obiceiuri, civilizația acumulată de vremi, toate aduse la un numitor comun, pentru că așa se crede de cuviință că trebuie; ne alăturăm altora asteptându-le confirmarea, împărțind intre noi responsabilități, vinovății, știindu-se că-n comun eșecul este mai puțin dureros, dispar remușcările, liniștea și pasivitatea ne guvernează și conștiința devine din ce în ce mai transparentă și friabilă. Ce gândiri să ne mai rămână, la cei sărmani ce mor cu zile de sărăcie, de foamete, ce-și aleg hrana din gunoaie, singurul acoperiș fiindu-le cerul, pentru că au pierdut locurile de muncă și bancile le-au luat casele, la cei cu boli incurabile, ronțăiți de cancere, fără bani de tratament, știința ancorată stagnează voit descoperirea metodelor de înfruntare ale bolii cumplite ce macină omenirea de amar de ani, de faptul că învățământul este precar și analfabetismul în floare, că aerul ce respirăm, apa ce-o bem sunt otrăvite de substante radioactive și metale grele, că mediul înconjurător devine tot mai advers provocând malformații congenitale și-un număr crescut de boli autoimune și cancere, că ceea ce ni se oferă spre consum sunt alimente artificiale, plastice, cu mutații genetice, că pădurile se defrișează și-n locul „ plămânilor de oxigen” cimentul întră tot mai mult în viața noastra și câte ar mai fi de enumerat… Cui îi pasă de toate astea? Noua cât ne pasă? Să căutăm alte lumi, pe alte planete? Considerați că-i monolog de om pesimist? Considerați că exagerez?

ÎN CE LUME TRĂIM? Trăim într-o lume a fabricilor de armament, a companiilor de medicamente, (nu toate în slujba omenirii exact), o lume a războaielor de cotropire, de exercitare a influienței și dominație, o lume a narcoticelor, a pederastiei și-a prostituției de voie sau de nevoie. Trăim într-o lume falsă, a excitării emoționale, a unei anume ”libertăți” pe care aș numi-o mai degrabă anarhie, a încarcerării psihicului uman în mijlocul barbariei, în care ne place să facem caz de DEMOCRAȚIE, un cuvânt ce azi și-a pierdut esența dată de filozoful și om de știință grec Demokritos, cuvânt ce place tare mult în a se face gargară în pompoasele discursuri ale politicienilor și politrucilor de doi bani și trei parale, demagogi de tot felul, plătiți și vânduți. O lume ce urmărește GLOBALIZAREA, CONTROLUL și pierderea în masă a omenirii prin fel de fel de metode, în care omul este supus experimentelor pentru a face față apoi NOII ORDINI MONDIALE. Trăim într-o lume cu frica zilei de mâine, cu instabilitate, nesiguranță și goliciune psihică, lipsind speranța, bucuria, recunoștința, dragostea, încrederea și credința adevărată nu fanfaronada, respectul, recunoașterea adevăratelor calități și capacități, loc făcându-și egoismul, superficialitatea, mediocritatea, autoritatea! Ducându-ne viața de zi cu zi, suntem prinși într-o luptă continuă, ca granaj între altele granaje încercând să razbim, cu dorința realizării de sine, a găsirii unui ideal, unui crez și-a unui loc potrivit pentru fiecare dintre noi.

 Astea-s gândurile și convingerile mele și tare aș vrea să fie și alții gânditori ca mine, trezând rezonanțe în cât mai multe conștiinte, precum atunci când arunci o pietricică în apă și devine din aproape în aproape val puternic, tsounami. Trebuie să supraviețuim, trebuie să reacționăm, avem dreptul la viață, pe acest Pamânt pe care ni l-a lăsat bunul Dumnezeu și nu sub el, avem dreptul să aducem copii pe lume, sănătoși, să-i creștem frumos, să ne bucurăm de ei și ei de urmașii lor, să-i lăsăm pe cei ostili în lumea lor de ură și ferocitate! Noi, oameni iubitori, să făurim lumea noastra plină de iubire, de pace și armonie, în care să învățăm să trăim viața simplu și frumos, că numai una avem, bucurându-ne de toate, de la cele mai mărunte, așa ca la începuturi, când lumea ne era mai mică și totuși încăpeam, fiecare să aibă locul și rolul lui, în care iar să credem, să îndrăznim, să sperăm, să visăm, să iubim și să alinăm… O LUME A NOASTRA…

 

***

 

TE SALUT, LUME NEBUNĂ…

 

 

Te salut Lume, nebună, nebună de legat…

Sosit-am gâfâind și eu, la bal mascat de seară…

Tu, ce omenire-ai împărțit-o, în castă de bogat

Și-n alta, ca să slugărească pe prima, de argat,

Făcând să credem, că se mănâncă tot ce zboară,

Ne-ai înșfăcat în gheară…

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: O lume a noastră…sau fiecare-n lumea lui?” →

Victor ROȘIANU: Fructuos schimb de experiență între filialele Cluj și Iași ale Ligii Scriitorilor Români

           

           În dimineața zilei de 20 septembrie a.c. în ambianța modernă a cinematografului “Mărăști “din Cluj-Napoca, a avut loc o bogată activitate culturală realizată de scriitorii filialelor Iași și Cluj ai Ligii Scriitorilor Români.

            Manifestarea a fost deschisă de scriitorul Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor, care le-a urat bun venit pe meleagurile lui Blaga celor sosiți din capitala Moldovei, unde se mai aud pașii lui Eminescu..Prezentatorul, a subliniat faptul că suntem presați de timp datorită programului încărcat, exmplificând cu un aforism de Sfântul Augustin”Ce este deci timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu ce este. Dacă cineva mă întreabă, nu știu ce să-i răspund. “ A mulțumit domnului dr.Ionuț Țene, șeful biroului Învățământ, Cultură și Culte, din cadrul Primăriei clujene pentru prezența sa la manifestarea noastră.Apoi, într-un medalion literar, a făcut o scurtă prezentare biografică celebrului actor și poet  Dorel Vișan, prezent pe scena cinematografului alături de Al.Florin Țene, care în scurta sa prezentare a dat glas unui citate din Hamlet către Polonius: “Domnul meu,te vei asigura că actorii sunt bine tratați? Ascultă, să nu le lipsească nimic, căci ei sunt adevărații cronicari ai vremurilor noastre. E de ales un epitaph defăimător după ce mori , decât să fii bârfit de ei cât încă ești în viață.“

            În continuare a vorbit actorul Dorel Vișan despre epidemia prin care trece omenirea, a făcut o amplă incursiune în amintirile dânsului despre călătoriile pe care le-a făcut în alte țări, vorbind despre tradițiile, obiceiurile și etnologia altor popoare din Asia.La rugămintea domnulu președinte al Ligii Scriitorilor  poetul Dorel Vișan a vorbit și despre cartea sa “Cântece pentru glas și toacă.“Recitând un poem.S-au făcut schimburi de cărți cu autografe.

            În acest context, Al.Florin Țene a înmânat Diploma “Virtutea Literară “ scriitoarei Corina Matei Gherman și “ Diploma” pentru volumul premiat, pe anul 2019 al scriitorului Calistrat Robu.

            În partea a doua, coordonarea ședinței a fost preluată de Dan Teodorescu, președintele filialei Iași al Ligii Scriitorilor și de Corina Matei Gherman, secretar general al filialei Iași. Aceștia au oferit “Diplome” pentru activitatea depusă în slujba culturii române următorilor scriitori: Lucia Elena Locusteanu, Maria Someșean, Gavril Moisa, Antonia Bodea, Titina Nica Țene, Ruxandra Benea și Al.Florin Țene.

            În continuare, Dan Teodorescu a lansat voluminosul volum de publicistică „Ieșiți din casă! „,apoi a invitat să vorbească despre cărțile lor pe următorii scriitori ieșeni:Ilie Serediuc, Corina Matei-Gherman, Maria Lupu, Anastasia Gârneață, Ioan Hodaș, Silvia Hodaș, Romeo Romila, Dan Teodorescu, Ioan Mugurela Sasu și Ioan Vârlan care a și filmat întreaga acțiune.Remarcăm epigramele lui Ioan Hodaș, viu aplaudate de cei prezenți.

            În partea a treia a programului au vorbit despre cărțile lor scriitorii clujeni: Lucia-Elena Locusteanu, Maria Someșan și Al.Florin Țene.Iar Gavril Moisa a susținut un micro-recital de epigrame mult gustate de auditoriu.

            Istoricul și scriitorul dr.Ionuț Țene a mulțumit din partea Primăriei Cluj pentru interesanta activitate culturală, remarcând cartea monografică a domnului Ilie Serediuc, despre activitățile inginerilor și muncitorilor români în Irak. A recomandat ca astfel de schimburi culturale să se organizeze și cu alte filiale din Timișoara, Baia Mare, Rm.Vâlcea, Brașov etc.

            În încheiere, președintele național al Ligii Scriitorilor le-a mulțumit celor prezenți pentru activitatea lor în slujba culturii române, spunând că o carte bună îți lungește existența, iar o carte proastă te face să meditezi la acest lucru.

            În continuare membrii Filialei Iași au plecat să viziteze Mănăstirea Nicula și să aducă un pios omagiu poetului Ioan Alexandru la mormântul acestuia, apoi s-au întors la Cluj, vizitând obiectivele istorice și muzeistice din Capitala Ardealului.

———————–

Victor Roșianu

Cluj-Napoca, septembrie 2020

Alexandru NEMOIANU: Amintiri despre un luptător

(Bunicul lui Sorin Grindeanu)

 

Condiția de om liber este probabil una dintre cele mai fragile condiții omenești. Ea durează doar atâta vreme cât libertatea este simțită ca necesitate, că o condiție vitală și care dă sens și rost existenței.

Pentru ca libertatea să existe este necesară înțelegerea faptului că libertatea nu este obținută pe gratis, că obținerea ei înseamnă vigilența necontenită, că este o condiție care trăiește în lungul multor generații și că ea se câștigă prin sacrificiu. Iar sacrificiu înseamnă a dobândi un lucru pentru cei din jur cu prețul de a pierde acea izbândă, roadele ei, pentru ține. Cei care înțeleg acest lucru sunt luptătorii și eroii.

Țara Almăjului a trăit și existat sub semnul libertății, al neatârnării.

În Evul Mediu această libertate a fost dobândită de către locuitorii care au stat mereu sub arme, păzind vadul Dunării și vetrele lor. Mai apoi, în vremea otomană, această libertate s-a păstrat prin cei care sub pavăză pădurii, au stat că oameni liberi, nesupușii altcuiva decât propriei conștiințe, au stat că “lotrii”. Mai apoi aceiași Almajeni și-au păstrat libertatea cu preț de sânge, că “grăniceri”, ”catane negre”.

Setea de libertate a Almăjenilor nu s-a stins și ea s-a manifestat glorios și eroic în anii în care România a intrat sub stăpânire comunistă.

Oameni din Almăj, țărani și intelectuali, s-au tras în munți și, într-o încleștare de forțe în care erau copleșiți, au luptat, au căzut și au spus că sunt liberi și că pentru libertatea lor sunt gata să lupte și sa moară.

Cei care stăteau în munți cu arma în mâna au putut să o facă fiind ajutați de oamenii din sate:cu alimente, cu informație su solidaritate. Cei care îi ajutau pe oamenii sub arme se expuneau la pericole enorme: arestări, torturi, pierderea familiilor și a bunurilor. Dar totuși destui Almajeni au făcut acest lucru cu fruntea sus.

Între ei a fost și Mihai Imbrescu (Zamela) din Borlovenii-Vechi.

Casa lui se află chiar la ieșirea din sat spre lunca și spre Prigor.

Era o casă solidă, grănicerească și îmi aduc aminte că lipit de casă era, în anii 50 ai veacului trecut, o batoză. Semn al prosperității și bunei gospodăriri, a înțelegerii că progresul tehnic trebuie adoptat.

Mihai Imbrescu (și soția lui) au suferit arestări, iar el condamnare, tortură și prigoană ca urmare a faptului că a ajutat pe fugarii si luptatorii din munți.

În acea vreme aceste informații se transmiteau în șoaptă și în ascuns. Opresorii voiau să stingă și amintirea luptei pentru libertate. Totuși în 1969 am aflat despre acest luptător.

În acel an unchiul meu Vasile Valusescu (care a luptat ca partizan și apoi a stat patrusprezece ani în închisoare) a făcut un drum la Semenic și m-a luat cu el. (Era primul drum pe care l-am făcut pe Semenic.)

Un camion forestier din Prigor urmă să ne ducă până spre “Poiana Begului”. Acel camion urmă să ne ia la intrarea drumului de la Prigor în Borloveni, deci lângă casă lui Mihai(Milă) Imbrescu.

Vasile Valusescu a mers la ușa și a fost primit cu enormă ospitalitate și dragoste. A fost primul lucru care m-a surprins. Almajenii sunt politicoși dar nu sunt entuziaști, sunt mai degrabă reținuți, sobrii.

Pegang, pe scaunul pe care l-au poftit, au pus o cergă și l-au îmbiat la o gustare. Nu era vreme de așa ceva și deci au vorbit doar câteva minute, până la venirea camionului. Am reținut o “vorbă “ lui Milă Imbrescu; ”o să treceți pe acolo?” Habar nu aveam ce va fi putut însemna acest “acolo”.

Urcând spre munte,dincolo de Balta Verde,unchiul Vasile Valusescu mi-a arătat un soi de grotă. Apoi mi-a spus că acolo a stat ascuns ca partizan vreme de aproape un an. Mi-a spus că a putut supraviețui datorită ajutorului pe care I l-a dat Milă Imbrescu. De fapt acela nu a fost “ajutor”, a fost diferența dintre viață și moarte.

Apoi am aflat despre chinurile prin care toată familia lui Milă Imbrescu a trecut: tortură, prigoane, închisoare. Și prin toate a trecut cu fruntea sus. A crescut copii vrednici, nepoți fruntași, a alcătuit o gospodărie prosperă și s-a stins în pace.

Acest luptător era un om obișnuit dar în care vibra conștiința unui trecut de om și oameni liberi și conștiința că sub nici o formă nu trebuie să uităm ceea ce datorăm strămoșilor.

După închisoare viața lui a mers în cercuri și extinderi tot mai largi, timpul devenea tot mai uniform și în final acel timp a intrat în prezentul continuu, în acel “acum” care este vremea lui Dumnezeu.

 

Sunt convins că fost primit acolo cu bucurie.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Amintiri despre un luptător” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 429(1 –15 Septembrie)

Dragii mei enoriași!

Proprietate, proprietar, beneficiar. În Evanghelia din Duminica a XIII-a de după Rusalii întâlnim un caz deosebit, care privește atât istoria mântuirii neamului omenesc, cât și câteva aspecte de drept cutumiar, adică obișnuielnic. Să le luăm pe rând:

  • Evanghelia din duminica menționată este o pildă sau parabolă spusă de Mântuitorul. Ea ne prezintă pe un om bogat, care a sădit vie, a împrejmuit-o. a zidit într-însa teasc și a încredințat-o unor muncitori ca să i-o întrețină. A stabilit cu aceștia care sunt îndatoririle și drepturile lor, adică ce trebuie să facă ei și ce recompensă trebuie să primească de la stăpânul viei. Înțelegem din text că plata urma să se facă în natură, adică în produse, în struguri. Nu ni se spune procentul ce urmau să-l ia lucrătorii și ce procent stăpânul, dar, de obicei acesta era de 50%, iar în alte cazuri procentele erau altele. N-are asta importanță aici;
  • Istorioara este o povestire cu tâlc. Întâlnim multe astfel de pilde sau parabole în Sfânta Scriptură. Ele erau ușor de reținut chiar și de ascultătorii cei mai simpli, de oamenii fără carte, puteau fi transmise mai departe prin viu grai; ele cuprindeau în mod cifrat, tainic, adevăruri adânci, pe care le înțelegeau cei învățați. Uneori o pildă de câteva cuvinte cuprindea rezumatul unei învățături adânci, care ar fi  necesitat tratate mari de teorie;
  • Pilda în discuție o putem socoti un adevărat rezumat al Vechiului Testament. Stăpânul viei nu era altul decât  Via era lumea, creația și proprietatea lui Dumnezeu. Lucrătorii tocmiți să lucreze via erau evreii, adică poporul lui Israel, ales de Dumnezeu ca să mențină trează credința în Dumnezeu cel adevărat, creatorul cerului și al pământului. Poporul acesta se depărtase de multe ori de la menirea sa, îmbrățișase adesea religiile popoarelor cu care intrase în contact, părăsise credința în Dumnezeu. Stăpânul ,,viei” le-a trimis mai mulți slujitori devotați ai săi, adică profeți sau prooroci, care să le trezească conștiința, să le arate greșeala ce-au făcut-o, să-i întoarcă la Dumnezeu cel adevărat și la credința adevărată. De la unii din aceștia ne-au rămas cărți, care se regăsesc în Vechiul Testament, adică în prima parte a Bibliei, de alții doar aflăm câte ceva din Sfânta Scriptură. Pe majoritatea unor astfel de trimiși evreii i-au ucis în cele mai sălbatice moduri. În final Dumnezeu a trimis pe Însuși Fiul Său, adică pe Mântuitorul Iisus Hristos. Nu numai că nu s-au rușinat de Fiul lui Dumnezeu, dar L-au batjocorit, l-au torturat și l-au răstignit, după cum bine știm. Fără îndoială, că Dumnezeu nu se va lăsa batjocorit și nu va lăsa nepedepsiți pe cei care s-au purtat în felul acesta față de trimișii Lui și față de Fiul Lui. Iată cum această povestioară de câteva rânduri spune lucruri foarte profunde, ne descoperă o adevărată teologie;
  • Pilda în discuție ne pune în fața unei probleme de drept. La început a fost vorba de Drept cutumiar, adică de drept obișnuielnic, care a existat la toate popoarele înainte de a exista dreptul scris, dar și de drept civil, care a diferit de la un popor la altul. Înțelegerea dintre stăpânul viei și lucrători se făcea pe baza unui Drept cutumiar, adică bazat pe obiceiul pământului, obiceiul moștenit din moși-strămoși, obiceiul nescris în legi și coduri de legi. Unul era proprietarul, alții muncitorii. Aceștia își vindeau munca proprietarului, iar acesta le-o plătea, dându-le un anumit procent, conform înțelegerii dintre ei, din produsul muncii, respectiv din struguri. După ce se termina munca, stăpânul hotăra dacă mai ține muncitorii respectivi în via sa ori îi trimite acasă. Muncitorii din pildă au o strămutare de conștiință. Ei își depășesc rolul în mod voit, cu bună știință. Ei nu se mai socotesc beneficiari, angajați, ci stăpâni deplini asupra pământului. Nu mai înțeleg că este normal și legal să-i dea stăpânului dijma de pe terenul respectiv, ci, în mod violent, își impun voința, acaparează proprietatea stăpânului. Pentru aceasta recurg la crime abominabile, ucigând slujitorii și pe însuși Fiul Stăpânului, în speranța că astfel vor rămâne proprietari de fapt și de drept. La nici un popor nu a existat o lege care să consfințească o asemenea ,,împroprietărire” prin forță, prin jaf și prin ucidere. Sentința se întrevede din cuvintele Sfintei Evanghelii: ,,pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da partea sa!”
  • Raportăm împrejurările din Sfânta Evanghelie la mentalitatea poporului român. Vom fi uimiți, când vom înțelege câtă bună-cuviință și câtă înțelepciune se păstrează în sufletul, în mentalitatea lui. Românul nu a pretins niciodată că este stăpânul cu adevărat al pământului. Pentru el pământul a fost al lui Dumnezeu, Marele Proprietar, al domnului țării, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Pe cel ce a deținut pământ l-a socotit ca fiind un administrator, un lucrător, dar nu stăpân absolut. Avem în vedere o cunoscută zicală românească: ,,Mare e grădina lui Dumnezeu!” și vom zăbovi puțin asupra ei.

Zicala o întâlnim adesea în vorbirea obişnuită. Ea se referă la cazuri izolate, în care cel vizat deviază de la gândirea, vorbirea sau activitatea normală, cuviincioasă, raţională.

Omul din popor, bazat pe o concepţie clară, creştinească, despre lume şi viaţă, filtrează întreaga realitate socială prin prisma gândirii sale, calificând-o ca atare. El are un cod moral, un criteriu de referinţă bine conturat şi, în funcţie de aceasta, analizează faptele sale şi ale altora, alege între bine şi rău. Tot ceea ce nu este conform cu mentalitatea sa este un fals, un atentat la bunele moravuri, la credinţă, la convieţuirea socială. E firesc să fie aşa. Noi avem o tradiţie şi o civilizaţie multimilenară, în cadrul cărora s-au cristalizat cutume, legi nescrise, de la care nu putem să ne abatem fără să fim sancţionaţi de societate.

Câteva exemple concrete de folosire a expresiei în discuţie sunt edificatoare: când un ateu vorbeşte unui grup despre nonexistenţa lui Dumnezeu sau când un sectar spune că nu trebuie să cinstim pe Maica Domnului, sfinţii, Sfânta Cruce, Sfânta Biserică, Sfintele Taine, omul din popor priveşte la cel în cauză ca la un rătăcit mintal, clatină din cap, se îndepărtează şi spune pentru sine şi pentru ceilalţi: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ Tot aşa se întâmplă când românul asistă la acte de bravadă, de circ, când cineva vrea cu tot dinadinsul să impresioneze prin acte neobişnuite. Tot aşa se spune la vederea unor beţivi, unor hoţi şi criminali. Acesta este un înțeles al expresiei.

Expresia are un conţinut profund teologic, este originală şi tocmai de aceea merită toată atenţia. În Sfânta Scriptură o întâlnim în forma: „În casa tatălui Meu multe lăcaşuri sunt“ (Ioan, XIV, 2). Cuvintele aparţineau însă Mântuitorului şi omul din popor, credinciosul, nu-şi putea permite să le rostească aşa, oriunde şi oricum. Erau cuvinte sfinte. El le-a tradus „pre limba sa“. Şi i-a reuşit de minune! În Sfânta Scriptură „grădină a lui Dumnezeu“ este numit raiul, Edenul: „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden“ (Fac., II, 8): „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului“ (Fac., II, 15); „El va face pustia lui ca un Rai…, ca o grădină a Domnului“ (Is., LI, 3) ş.a. După cum se poate observa, românul nu se limitează la rai, ci extinde noţiunea de grădină asupra întregii creaţii. Sesizăm parcă un ecou din Mioriţa: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai“. Alăturarea celor două noţiuni, în cazul de faţă, mi se pare extraordinară: cadrul natural de existenţă este definit drept „grădină a lui Dumnezeu“, iar „Grădina lui Dumnezeu“, în Sfânta Scriptură este raiul. Dar omul este „gonit“ din rai, un pedepsit. Iată cum românul se consideră un „reabilitat“ în contextul existenţei. Şi, şi-a zis românul, atunci natura de ce nu ar fi „grădina“ lui Dumnezeu, raiul? Dar omul e nevoit să muncească din greu pentru a-şi câştiga existenţa, ceea ce în raiul originar nu se întâmplă. Ei aş! De muncă să se vaite el?! Dar munca nu a fost socotită de român ca un blestem, ca un chin, ci ca o binecuvântare, ca o bucurie a vieţii. În muncă şi-a găsit împlinirea, idealul vieţii, aşa că numai pentru atât nu trebuie socotit că natura înconjurătoare, lumea cu toate ale sale, nu poate fi „grădina lui Dumnezeu“.

Existenţa unei grădini presupune imediat existenţa grădinarului, proprietarului. Vorba lui Voltaire: „Universul mă încântă şi nici pot gândi măcar,/ Că poate exista ceasul fără un ceasornicar“. Just. Grădina românului adevărat, a ţăranului român este un loc lucrat cu grijă, cu multă migală, un loc îngrădit, păzit, ocrotit. Este un loc „al grădinarului“, al proprietarului, al gospodarului, nu al oricui, în ea nu poate intra oricine, decât cel pe care-l acceptă stăpânul. Altfel, musafirul ar fi un intrus, un hoţ. În grădină nu poate creşte orice plantă, orice buruiană. Ochiul grădinarului veghează, mâna lui pliveşte, uneltele nu pregetă să lucreze şi să scoată buruienile nefolositoare, dăunătoare, din rădăcină. Grădinarul cultivă multe feluri de plante în grădina sa, iar din acestea mai multe soiuri. Vom întâlni pomi, vie, legume, zarzavaturi, condimente, plante medicinale etc. Ştie grădinarul ce-i trebuie pentru casa domniei-sale, ştie şi ce se caută pe piaţă!

Grădina de care vorbeşte zicala noastră nu-i o grădină oarecare, ci e „grădina lui Dumnezeu“. Pentru cel neiniţiat, deruta e aproape. Se va întreba de îndată: unde se află această grădină? A doua întrebare decurge în mod logic: cum de se află în grădina lui Dumnezeu asemenea specimene? Românul zâmbeşte cu înţelegere şi răbdare. Ştie el ce ştie! Şi nu e rău aşa! Pentru el „grădina lui Dumnezeu“ este însăşi creaţia în totalitatea ei. Este lumea văzută şi nevăzută. Dumnezeu a făcut-o, o conduce, o ocroteşte, o îngrijeşte. Fără El, toate s-ar usca. Nimic nu există fără ştirea şi fără voia lui Dumnezeu. Chiar şi buruienile, aparent nefolositoare sau dăunătoare, sunt zidite de grădinar şi lăsate să crească. De ce? Ştie Dumnezeu de ce! E grădina Lui şi nu-L putem noi obliga să ne dea socoteală ce cultivă în grădină. Tot aşa este şi cu oamenii. Toţi suntem din grădina lui Dumnezeu, buni sau răi. Toţi suntem creaţia Lui. Noi nu suntem îndreptăţiţi să judecăm lumea şi semenii, decât doar dacă avem un mandat special pentru aceasta. Nu avem dreptul să plivim, să distrugem semenii care ni se par nouă că nu sunt „de soi“. Este treaba lui Dumnezeu. Noi avem datoria să ne străduim a-i îndrepta, a-i readuce pe calea cea bună, a credinţei, a omeniei, a bunei-cuviinţe. Dacă nu putem, să-L lăsăm pe Dumnezeu să împlinească cele ce ne sunt cu neputinţă nouă. Românul autentic nu dispreţuieşte pe fratele decăzut din punct de vedere moral, intelectual. Chiar şi despre nebuni el spune acelaşi lucru: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ Expresia denotă o exemplară modestie şi bună-cuviinţă. Omul din popor acceptă existenţa, aşa cum îi este dată, nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu, nu-L acuză că e nedrept sau nepăsător, că nu poate răbda atâţia „trăsniţi“. Românul respectă proprietatea fiecăruia. Ar putea fi altfel faţă de Dumnezeu?  Bineînţeles că nu. Cum ar putea să-L hulească pe Dumnezeu sau creaţia Lui? Ar fi un „amestec în treburile interne“ şi aceasta nu e în firea noastră. Chiar şi cel rău are un rost al lui în lume şi Dumnezeu este singurul care i-l cunoaşte. Iuda a fost un apostol şi a sfârşit prin a fi un trădător şi un sinucigaş, tâlharul de pe cruce s-a mântuit, Maria Magdalena dintr-o femeie de moravuri uşoare a devenit o sfântă. Poate tocmai „buruienile“, care ni se par nouă nefolositoare sau dăunătoare, sunt plante medicinale, menite să trateze boli socotite incurabile. Grădinarul, Marele Grădinar, ştie ce şi cum. În grădina Lui, în marea Lui grădină, suntem şi noi un firicel. Atât şi nimic mai mult. Să dăm slavă lui Dumnezeu Cel ce ţine şi ocroteşte grădina Sa, iar de cei despre care spunem, dând din cap cu compătimire: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ să ne ferim cu prudenţă.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 429(1 –15 Septembrie)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: O plimbare în zori

Bună dimineața

Stimată Doamnă

A venit vremea iubirilor de toamnă

și așa de goi ne-a prins pe  amândoi în patul viselor aseară

că am uitat și de nevoi

și de tot

ce ne înconjoară

 

hai

să facem o plimbare în zori pe malul mării

prin pădurile de afară

să vedem

marea cum se pregătește să primească toamna

și ce se întîmplă prin păduri

după ce  vara

a plecat din diminețile tîrzii

 

ne om ține strîns de mînă

și cînd  ajungem în poiană

ne vom iubi din nou în prima zi de toamnă

privind cum marea se uită liniștită înspre noi

și nici că-i pasă

că ne vede așa goi

și nici geloasă nu-i

pe freamătul pădurii de sub noi

 

 

Ce  farmec au iubirile de dimineață

cînd  fără de  griji

și fără de  nevoi

doar te iubești pe malul  mării

la început de toamnă

într-o pădure de mesteceni

pe-un pat de ierburi și de frunze

căzute pradă dorințelor

din noi

 

 

DOAMNA  ANOTIMPURILOR

                                                              (din vol. Cuantice iubiri)

 

 

Când vine vremea iubirilor de toamnă

tot universul meu se întoarnă în văzduhuri

și port în mine atâtea  spicuri

amestecate cu dorințile din vară

și atunci îmi iau în brațe scumpa doamnă

și o dezbrac de fostele nimicuri

ce îmi ascund privirilor

splendorile care le poartă

acoperite în borangicuri

și în mătăsuri

țesute într-o ogradă

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: O plimbare în zori” →