Ileana VLĂDUȘEL: De dorul tău

De dorul tău

De dorul tău mi-au înflorit în piept

Jelanii. Cresc scaieții, cresc

Și îmi înțeapă inima apoi

Își răspândesc semințele prin văi

Însângerate unde se opresc

Și așteaptă să înflorească iar. Șoptesc,

De dorul tău, în noapte umbre sumbre

Și mă întreabă unde ești, de unde

Să știu să le răspund când din tăceri

Au înflorit distanțele în noi

Iar din distanțe cresc cu rădăcini,

Uitări ce îngroapă în mine amintiri.

De dorul tău, din cer coboară ploi

Să-mi spele ochiul inimii. Din noi,

Atât a mai rămas, un dor stingher

Și noaptea în care umbre cresc și-și cer

Tribut din pieptul meu nevindecat.

De dorul tău și visele au plecat!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

22 septembrie 2020

Alexandrina TULICS: TAINA SCRISULUI (116) – ÎNGERII DE ATUNCI

Motto:

„Atingând copilaria

îmi înfloresc teii în palmă…”

Născută în poala copilăriei cuminți, frumoase, unde razele soarelui mi se jucau pe față mângâindu-mă, ascunzându-se în ochii verzi care vor fi plimbați mai târziu prin câmpurile, dealurile înflorite am simțit aroma binelui și a dragostei părintești, a celor două surori mai mari.

Mă văd în mijlocul unei mutări, câțiva soldați veniți să care lăzi de campanie în care erau lucrurile familiei, pe tata grăbit să plece cu transportul și mama separând lucrurile copiilor să nu se amestece cu cele ce pleacă spre o altă destinație necunoscută mie. Măsor atent mișcările lor, țin în mâini un măgăruș din lemn care se mișcă dacă-l apăs, astfel că emoția în care sunt prinsă mă face să-l țin mai mult culcat pe bietul animăluț. La noi este Angela, sora mamei mai mică, venită să ajute la mutat dar mai ales să mă țină pe mine deoparte de curiozitatea și nerăbdarea „de a ști unde merge casa?”, dar „unde merge casa?” – întrebări care le puneam frecvent dar la care nimeni nu avea timp să -mi răspundă.

O văd pe mama în urmă, uitându-se dacă nu a uitat ceva și lacrimi i se scurg pe față ce nu ar fi vrut să fie văzute de mine care-i stăteam mereu aproape. Știam că de atunci, de când plecase tata în brațe – trist, abătut – cu o cutie albă, mică, un sicriaș, aveam să aflu mai târziu, simbolul mândriei numelui ce i l-ar fi purtat dacă ar fi trăit, o făceau pe mama să plângă. Ilie era îngerul din brațele tatei care-l dusese la odihnă și nu era lăsat să crească și să se joace cu noi. Mama mă luă în brațe, și-mi șterse fața ca o mângâiere, asigurare că sunt bine și eu și ea în dragostea-i minunată. Așa am ieșit împreună în curtea unde venise doamna Ferencz cu cei șase copii să ne îmbrățișeze, să-și ia rămas bun de la: „Noa doamna!” (așa credeam că o cheamă pe mama în limba ei necunoscută mie, dar care îmi era destinată să mă însoțească toată viața prin căsătoria cu Iosif, bărbatul bun și blând, iubitor, gingaș, cu dragostea ce încă mi-o poartă.

Ajunși în alt oraș, mă văd cu tata de mână cu rochița asortată în culoarea coșulețului cu floricele, mai mult țopăind decât mergând, de bucurie că eram doar eu și el. Rar avea timp să rămână cu noi care-i simțeam atât de mult lipsa, din cauza serviciului de militar. Timpul trece repede, repede și am ajuns pe înserate într-un oraș liniștit, am intrat într-o casă cu camere mari, cu teracote superbe… și după rapida si sumara instalare, mi-au ramas ochii pe tavanul unde erau niște desene (litere) și o stea mare, roșie, aproape cât tot spațiul. Mă uitam nedumerită, mai ales că nimeni nu-mi spusese ce este, acel roșu, de ce este acolo sus… că tare aș fi vrut să dorm… Mi-era teamă!

Mai târziu am înțeles că aveam toate motivele să mă tem de agresivitatea stelei roșii și cuvintele ei „victorioase”. Săgeată a gândului care îmi aduce aminte, că pe la trei – patru ani eram cu familia pe granița româno-iugoslavă mutați de unitatea militară pe termen nelimitat în gazdă la o familie cumsecade. Tot satul era plin de trupe ale armatei române să păzească fâșia de Tito, președintele Iugoslaviei. Eram copleșită de emoția atâtor uniforme militare, soldați și tehnica militară.

Copil fiind nu întrebam nimic din ce se petrecea dar sufletul îmi trăia în alarma ce se dădea noaptea, când soldatul bătea agresiv în geam să-l trezească pe tata, care sărea din pat cu o repeziciune ce mă speria! Se îmbrăca așa de repede de parcă-și dădea sufletul! Rămâneam cu mama și cele două surori mai mari în gânduri crude pentru un copil, așa de mic – dar cu suflet nespus de mare pentru România! Atunci am auzit cuvinte ca: „dușmani”, „prieteni”, am auzit ce este ura, dar și ce este dragostea arătată prin Mircea, băiatul familiei Vică, cel care venise cu o șapcă plină cu rățuște abia scoase din ouă când hohoteam în plâns de mușcătura unei albine, așezate pe nas…

Am rămas copil sufletește și prețuiesc mult ce-am trăit! Steaua roșie a urmărit binele nostru familial și din ce am trăit pe termen scurt, mă văd mutată cu familia întro casă fără condițiile avute. Pentru timp scurt tata avea să mai poarte haina militară de care a fost îndrăgostit până la trecere din viață. Era acuzat că făcuse școala de tehnică militară la Hanovra (Hanover) în Germania – de parca ar fi ales singur unde să studieze!

O după-amiază dureroasă mi-a marcat stabilitatea emoțională când am văzut colegi militari, gradați diferit, care au venit acasă l-au îmbrățișat pe tata și au plâns… M-am ascuns să-i văd, dar să nu mă vadă. Erau serioși, triști și-l conduceau în cântece militare înduioșătoare, urări de rămas bun pe părintele care de a doua zi a devenit civilul, greu adaptabil pentru un timp în societate, armata fiindu-i mama care l-a adoptat de la patrusprezece ani ca și copil de trupă, crescându-l până la grad și tehnică militară performantă.

Mai târziu alte săgeți ale comunismul dur, care-l amenința pe bunicul meu să le dea pământul. Se apăra cu barda de golanii – așa-i numea – care-l pândeau în umbrele înserării să-l înscrie forțat la colectiv prin amenințări și bătăi. Doamne! Cum a rezistat?! I-au luat pământurile, dar el nu a semnat! L-au furat, fiind înstărit, din casă tot, printr-o familie vecină și neam cu el, dar nu a cedat. A pierdut averea dar nu s-a înscris pe numele acelora care se îmbătau și batjocoreau numele fraților sacrificați. S-a ascuns în mine copilăria ce ține în mănunchi bucuriile, tristețea, fericită că am păzit-o bine și-n drag.

Mama Ana

Bunica era cea care cobora când n-o vedeam din poza înrămată pe peretele camerei celei mari și bune. Își lăsa aproape costumul; cămașa albă cu mâneci lungi, ilic și fustă negră din catifea și se apuca de treabă, parcă mutând unele lucruri din casă să știm cum să le așezăm să le potrivim în așa fel să ne bucurăm și noi și ea când se îmbrăca și se întorcea în rama care o odihnea de zeci de ani, decând plecase din starea ei de femeie frumoasă, cuminte și înstărită, fiind fiica primarului din Broscari, pe care bunicul meu o pețise și o primise ca dar de viață. Plecase în lumini plânsă că-și lasă în urmă șase copii să se crească unii pe alții dar și în grija bunicului care era mai mult cu munca pământului.

Se uită în jur și pornește repede pe drumul știut, începând cu bucătăria, ridică șervetul cusut de ea când era însărcinată cu Ioana, îl atinse ,închise ochii și parcă rugându-se începu să-i curga lacrimi mari, dese pe față, pe care nu le mai ștergea… Se uită să vadă ce-am mâncat aseară și un zâmbet discret îi aparu în colțul gurii, zărind doar niște resturi de carne scoasă din cantă, niște oase ce le țineam pentru dimineață când o vedeam pe Molda, cățelușa fericită ce dormea pe prag de dragul nostru. Puse ștergarul încet la loc, și se apropie de dulapul unde-și ținea ea vasele. Același, cu mânerele umbrite… Îl deschise și un miros stătut îi veni în față pe care-l știa de când ea aducea străchinile, lingurile, le așeza în dreptul fiecăruia la masă. Se ridică încet, și se apropie de masa rotundă care stătea un pic întro parte. O prinse, mișcă și-i potirvi bine, bine picioarele bătrâne, din lemnul atât de cunoscut… Se apropie de geamul acoperit de perdele țesute de mâna ei, decând era fată, înainte de măritat, când își cosea tot ce avea nevoie în zestrea ce-o urmase în casa căsătoriei.

Se uită în sus, pe rândurile cusute și auzi în timpul învechit:

– Ană, Ană, Ană! Era strigată de bunicul meu ,scoase capul doar printre drugii grei de fier ce despărțeau geamul de restul camerei și-l văzu venind de la arie cu fața plină de sudoare, hainele predate soarelui care i le decolorase.

Se apăsă instinctiv pe inimă, rămase așa… o vreme și se întoarse brusc ,parcă ar fi vrut să zboare, ajungă la fetița ce plângea aproape stins în copaie. Era Fineta cu ea, cu Ioana, fata cea mare care-i semăna ca o Ană mai mică…. Se aplecă dureros întro parte, să-și legene imaginar copila, s-o mângâie pe Fineta căreia-i lăsase toate greutățile decând căzuse la pat cu oftat și suflu greu…

– Mamă, mamă!

– Da Ionică, Dorine!

– Venirăm de la școală!

– Venirăți mamă, dar eu nu mai sunt… și iar plânge cu sughiț și nu se poate opri.

Se aud foșnete în casă. Parcă se sperie și-l recunoaște pe bunicul meu, care se trezise, făcea cruci mari pe piept și cerea paza bună a Domnului când zgâlțâia tare de uși să le încerce, iar din buzunar se auzea un zornăit de chei…multe, multe chei. Le cunoștea pe toate. Cele mai vechi erau de la casa mică unde era o cameră cu pământ pe jos, un pat de odihnă de după amiază, un scaun, masa, bicele uitate după ușă. În perete era o altă cameră mare, a butoaielor, buțiilor, vase mari care duhneau a comină în orice perioadă a anului.

Se simțea un gust și miros puternic de scârcior de strugure și semințele care iarna erau puse pe foc, făcând splendoarea artificiilor naturale. Acolo erau; mașina de stors struguri, cepurile, cioacele care băteau în lovituri scurte și puternice dopurile în slăvină. Era ca o sală a timpurilor vechi… vechi, această cameră cu cărămidă pe jos care ținea rece și rezista greutății butoaielor. Câte ture am mai făcut pe marginea butiei cele mari când nu mă vedea nimeni! Când mă ridicam cam amețită de lângă butoiașul pe care-l știam manevra, băgam tâlvul și beam… „cu teamă, de când mă ridicasem amețită de nu mai știam unde e ușa…!” OOOoof!

Numai Dumenzeu m-a ținut și atunci de mână când alergam inconștient pe marginea butiei întrecându-mă. Doar centimetri greșiți pe rama butiei m-ar fi aruncat în burtoasa de vreo 300 kg plină cu tescovină, făcându-mă înger păzitor de struguri storși…

Se întoarce, mângâie ușa dinspre holul lung, îi era dor să-și țină mâna pe profilurile care-i dădeau frumusețe aparte. Era din lotul lucrurilor ce făceau casa întreagă pe care bunicul și-o comandase, făcuse cu maistorii sârbi, veniți la plaț să-i facă așa cum și-a dorit-o dar plătiți în galbeni; Cu scară înaltă cu fața înspre poarta mare, geamuri colorate de jur împrejurul holului mic de la intrare, cu lemn decupat în forme geometrice, locaș pentru marele felinar, care dormea ziua și seara se lăsa mângâiat și parcă vorbea cu bunicul care-i promitea că-i șterge sticla. Începea să lumineze dându-ne o stare a bucuriei strigându-ne și alergând de parcă fusesem despărțite pe întuneric.

Pornește spre camera mare, acolo unde și acum mai sunt lucruri venite cu zestrea adusă la nunta lor. Ligheanul cu flori, cana mare și prosopul plușat înflorat cu același model. Și-l atinge de față și lacrimi îi curg din nou… Se întoarce brusc și se oprește în dreptul pozelor făcute lângă bunicul. Ei doi îmbrăcați frumos. El pe scaun cu costum de stofă, cu vestă și haină cu guler de astrahan, privirea omului avut și mulțumit care-și exprima starea și rangul social. Ea, mama Ana, frumoasă ca o uceniță văzută duminică la biserică, cu fața liniștită dar fără zâmbet, cu părul bogat și strâns la spate, haine de catifea negre, iminei cu ciucuri de piele și vesta, ilicul care-i arăta și mai mult frumusețea, silueta frumoasă…

Ar vrea să rămână, să rămână… Se ascunde auzind cum se întoarce bunicul și intră, trece pe lângă ea, se așeză pe pat zicând;

– De! Așa a fost să fie!

Cască prelung, și încă odată, zice Doamne-ajută si adoarme întrun șuierat odihnitor. Iasă pe hol, intră în cameră, și parcă n-ar mai vrea să intre în rama ce-o așteaptă goală, nedorind să-i știe durerea de copii, bărbat de care se despărțise când o scoseseră cu muzică și lacrimi din casa unde-și lăsase copiii mici, greu de crescut, ce veneau mai târziu sub fața-i tristă și înrămată, de unde o chemau; mamă, mamă, rugând-o să coboare.

Mă uit spre ea, mi-e dragă, știe si parcă-mi cricește:

– Să nu le mai sperii seara pe Mariana și pe Tania când vii pe furiș în spatele lor!

Îi promit înlăcrimată că nu, nu le mai sperii dar o rog să se întoarcă să mă învețe cum să-mi fac cozi și o ie înflorată…

Îngeri sărutați de vară…

Mă văd dintr-o dată în copilărie, cu rochițe de vară și pofta de poame cât frunzele pe gard, visez dorul nerăbdător de-a pleca în vacanță la țară. Mi-o iau înainte pașii parcă fugăriți prin praful dealului lin până la vie unde sunt stăpâna vișinului și ale „luminițelor roșii” cu gust dulce acrișor. Caut pui de păsări, le-aș vrea în sân să-mi cânte toate odată, iar eu, să le liniștesc cu bătăile inimii ca niște mânuțe ce știu să mângâie, liniștească, până la tăcere… Mănânc, adun în sân vișine, aș fugi după iepurii care sar și arată mai înalți decât mine. Încep să râd soarelui care e gata să mă ducă până acasă dacă ascult și o iau ușor în urma lui. Un drum de aur în care el, eu și umbra mea, mă vor întoarce de fiecare dată acasă.

Mă opresc în coastă la Cazacu, mai cânt o melodie pe care numai el soarele o înțelege și-mi promite din rugina razelor că mâine, mă va aștepta dimineața pe țol să mă răsfețe în dansurile razelor multicolore pe care aș vrea să le țin în sân ca pe păsările din vișin.

E seară, imaginile au trecut dealul spre Porumbu de unde se-aud zbierete de animale dornice de apă, copii fericiți de întoarcerea părinților acasă. Miroase a prune pârguite, fân, corcodușe cât stelele pe cer care te îmbie pe crengi. Mă întorc să iubesc poteca spre vie, rugii ce-mi agață rochița și… m-am trezit din dulcea, minunata copilărie, cu ochi umezi. Șederea la sat era un rai în care ne ducea bunicul cu povestiri despre războiul de Independență în care luptase. După ușa din „camera mare” stătea sprijinită o lance uzată, semn al vitejiei și prezenței sale acolo în razboiul amintit. Continue reading „Alexandrina TULICS: TAINA SCRISULUI (116) – ÎNGERII DE ATUNCI” →

Ionuț ȚENE: Clujul este capitala poeziei româneşti. O Istorie a poeziei postdecembriste clujene

Un eveniment editorial de excepţie are loc zilele acestea la Cluj-Napoca. Din păcate ignorat de media oficioasă ocupată de alegeri electorale trecătoare. Editura Casa Cărţii de Ştiinţă a tipărit prima istorie a poeziei postdecembriste din Cluj-Napoca. Este vorba de excelenta carte „Poeţi clujeni postdecembrişti”, scrisă de redutabilul critic literar Adrian Ţion, un toreador al verbului şi ierarhiilor literare. Lucrarea este o radiografie exhaustivă a fenomenului liric de după revoluţia din decembrie 1989. Întocmită cu acribie şi atenţie la detalii şi semnificaţii, compusă într-un stil penetrant şi preţios, cartea lui Adrian Ţion surprinde fenomenul liric postdecembrist clujean mai puţin cunoscut marelui public. Este un altfel de istorie literară călinesciană pentru poeţii ardeleni. Autorul s-a concentrat pe grupul literar de la cenaclul Zalmoxis, înfiinţat la Casa de Cultură a Studenţilor, în 1991, şi al poeţilor care au gravitat în jurul acestei sinergii lirice anvangardiste, cu accente pseudo-rebarbative de limbaj. A fost o restaurare a legăturilor cu lirica interbelică şi o revoltă împotriva „poeziei proze” promovate de poeţii optzecişti, care făceau ermetism, nu lirism, „cu voie de la poliţiune”.

Poezia postdecembristă clujeană a retrăit creator un paradox: pe de o parte revenea la înnoirile de limbaj a la Tristan Tzara, Ilarie Voronca sau Marcel Iancu, pe de altă parte recupera metafora interbelică transfigurată şi şlefuită în temniţele comuniste. Nu întâmplător poetul deţinut politic Teohar Mihadaş a fost mentorul cercului de la Zalmoxis. Cartea lui Adrian Ţion face suma acestor poeţi într-o manieră eseistică trecând prin critică, teorie şi istorie literară. E un pas livresc plus valoric la fascinantul dicţionar critic al lui Petru Poantă, care a cuprins poeţii postdecembrişti clujeni. E de fapt prima carte de critică, teorie şi de istorie literară, care aşează poeţii clujeni postecembrişti în panteonul liric naţional şi în ierarhia valorilor culturale. Adrian Ţion ne explică cu acribie argumentul isagogiei literare regionale. „La 30 de ani de la Revoluția Română (acest proiect a început în toamna anului 2019), prezentul volum ilustrează succint creațiile literare ale celor 30 de poeți clujeni afirmați în jurul grupului Zalmoxis sau în afara lui, subliniind contribuția fiecăruia la înnoirile limbajului și ieșirea din tiparele tabuizante ale epocii anterioare. Acești poeți sunt: Ionuţ Ţene, Horia Muntenus, Adrian Mihai Bumb, Ioan-Pavel Azap, Dumitru Cerna, Sorin Grecu, Tudor Ștefan, Ştefan Manasia, Marius Ţion, Adrian Suciu, Flavia Teoc, Daniel Hoblea, Ioan Negru, Dan Marius Drăgan, Victor Ţarină, Dorin Crişan, Alexandru Hălmăgean, Daniel Moșoiu, Ştefan Melancu, Persida Rugu, Dinu Virgil, Vasile Gogea, Luciana Medve, Ioan Buteanu, Iulia Cibişescu, Mihaela Handrea, Laurenţiu Mihăileanu, Victor Constantin Măruţoiu, Maria Pal, Ion Antoniu”.

În prefaţa cărţii, excelentul istoric literar Mircea Popa surprinde şi clasifică generaţia „nouă” poetică clujeană în registrul ierarhic şi valoric românesc. „Este astfel firesc ca în urma evenimentelor din decembrie 1989, percepute ca o „revoluție”, să socotim momentul ca pe un reper și să ne raportăm la el ca la un nou început. În ultimă instanță e vorba de timpul în care se coagulează și se afirmă o nouă generație literară. Și putem vorbi astfel de o așa-zisă generație „nouăzecistă”, ieșită la lumină după acest eveniment, odată cu proclamarea noilor valori etice, morale sau chiar politice, care nu mai sunt obligate la constrângeri, la cenzură și autocenzură. Odată cu prăbușirea ideologiei comuniste, prin acțiuni politice categorice, vechile slogane și rigori impuse de ideologia dictaturii au dispărut cu desăvârșire și avem de-a face cu un discurs liric care se respectă doar pe sine, se bizuie doar pe valorile tradiției și se poate afirma sub un nou soare al poeziei, al gândirii și al experienței poetice ieșite de sub obrocul unei dictaturi care controla până și modul de a fi al omului, al culturii, al literaturii. Anul 1990 poate fi socotit ca un an de început pentru un nou val liric, apărut în contextul libertății depline de a se exprima pe sine și lumea la care se raportează. În acest fel, toți debutanții în poezie de după acest an pot alcătui împreună o primă generație a libertății și a expresivității eului poetic.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Clujul este capitala poeziei româneşti. O Istorie a poeziei postdecembriste clujene” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: Școala vieții

Prin ”44 Țara noastră era încă hărtănită zdravăn de necazurile războiului așa că, părinții mei, cu chiu-cu vai de-abia au reușit ca să mă depună în brațele calde le bunicilor – părinții tatălui meu – din Comuna Bălănești ascunsă prin Munții Buzăului, localitate ceva mai retrasă și astfel, mai lipsită de necazurile care îi potopeau pe bucureștenii chinuiți de tot ce însemna război.

Ca atare, acolo am crescut și tot acolo m-am format, începând ca să aflu ce înseamnă viața, munca, grijile și bucuriile iar cu vânătoarea efectiv am crescut deoarece, eram nelipsit de la adunările celor mari și astfel, strecurându-mă printre ei, aflam o mulțime de treburi din care pricepeam numai pe unele dintre ele, însă pentru mine reprezentau adevărate minunății.

Pe lângă această sursă de basm care îmi oferea interminabile minunății, adunările vânătorilor strânși în jurul focului îmi rețineau respirația de încordare deoarece savuram tot ce era legat de tainica preocupare pe care nu o părăseam nici noaptea în visele mele. Nu odată, atunci când erau duși la muncă, ungeam câte un petic de țesătură cu uleiul pe care am văzut că și ei îl foloseau iar apoi, cu sufletul plin de emoție și mai ales de plăcere, dădeam câte o armă jos din locul în care era cocoțată și o ștergeam încetișor pentru ca astfel, treaba să dureze cât mai mult și nici să nu-mi las urmele.

În afara acestor momente de adevărat extaz, bunicii mei care mi-au simțit chemarea puternică pentru pădure nu pierdeau nici un prilej ca să mă dăscălească școlindu-mă cu tot felul de detalii pe care, spre binele meu era tare bine să le cunosc deoarece, după cum ei o repetau mereu, ”nu se știe niciodată când îmi vor fi de folos” iar anii care au urmat nu au întârziat ca să le dea multă dreptate. Marele meu regret care m-a amărât din totdeauna acum a fost faptul că, luat cu joaca și cu preocupările mele copilărești nu am căscat bine ochii pentru ca astfel, să rețin denumirile buruienilor de leac pe care, împreună cu femeile care o mai ajutau pe bunica mea mai ales la treburile gospodărești, le adunam cu sârg din pădure, buruieni din care, dumneaei făcea tot felul de leacuri după care, nu odată am fost de față când, a fost căutată de oameni veniți tocmai de la Buzău având tot felul de suferințe pe care numai leacurile bunicii mele le veneau de hac. Ba chiar și pe un unchi de-al meu care era mare vânător într-un alt sat, bunica mea îl punea ca, doar într-o noapte cu lună plină din august, să împuște un bursuc pe care să-l jupoaie mai înainte ca să se lumineze de ziuă și cu o surcea din lemn anume curățată de el de coajă, să-i răzuiască grăsimea de pe rinichi pe care să o împăturească bine în frunze proaspete de brusture și să i-o aducă bunicii mele de îndată deoarece, din ea, bine amestecată cu anume buruieni bine uscate, făcea o vaselină miraculoasă cu care vindeca o sumedenie de răni sau buboaie urâte.

Pe de altă parte, bunicul meu supranumit în zonă ”Înțeleptul munților”, constatând cât de atras eram de pădure, m-a instruit cum să aprind un foc folosindu-mă numai de ce-mi oferea locul din jur, cum să cunosc apa curată din care îmi pot potoli setea, cum să mă folosesc de mușchiul gros pe care să-l întorc și astfel, să mă pot culca numai pe partea cea și încălzită de soare peste zi pentru a nu răci în timpul somnului de noapte și câte și mai câte sfaturi minunate care, mai târziu mi-au fost de mare folos. N-am uitat niciodată cum, coborând spre casă din spre Bârza m-am văitat într-o doară că mi-ar fi foame iar bunicul pe care îl însoțeam, m-a cercetat mirat și indicându-mi jungla de buruieni din jur prin care cei doi câini care ne însoțeau zburdau fericiți sau ronțăiau satisfăcuți vreo frunză ori tulpina vreuneia dintre ele, m-a privit mirat și m-a școlit pe loc:

– Păi, dacă ți-e foame de nu mai poți răbda până acasă ori cine mai știe pe unde vei hălădui, urmărește cu atenție animalele iar acum, pe câinii noștri și la rândul tău, poți mânca fără teamă orice buruiană pe care ei o ronțăie deoarece, astfel afli că nu este otrăvită și deci, dacă pentru ei nu prezintă pericol, nici pentru tine nu vor fi periculoase..

Tot de la bunicul meu am învățat cum să-mi aleg și să-mi pregătesc locul pentru un somn în pădure unde m-ar apuca noaptea, iar astfel, îmi pot face cuibul, pe cât posibil în apropierea vreunui pârâiaș după ce răstorn mușchiul încălzit peste zi de razele soarelui. N-am să uit dimineața în care m-au deșteptat din somn cârâielile unui stol de coțofene gureșe care, descoperindu-mă mișcând la rădăcina arborelui printre crengile căruia se zbenguiau, au declanșat un vacarm enervant așa că, pentru a le calma, m-am ridicat de jos și, în căutarea unui loc unde să pot sorbi din unda lui cristalină a pârâiașului, am coborât panta prin ale cărei pietre se strecura voios pârâiașul zglobiu când deodată, ocolind o tufă de măceșe, m-am pomenit la câțiva pași de iedul unei căprioare care, la apariția mea, brusc a ridicat capul din iarba pe care o păștea cercetându-mă surprins.

La rândul meu, am rămas și eu nemișcat privindu-l la fel de surprins când deodată, din stânga mea am auzit un tropăit însoțit de un fel de strănuturi iar când m-am răsucit în loc, imediat m-am pomenit cu o căprioară, precis mama iedului care, mă cerceta supărată stând la fel de nemișcată ca si căprioara care brusc, a început ca să tropăie în loc pe picioarele din față precis Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Școala vieții” →

Augustin OSTACE: 400 în majorat mistic

Gândită iniţial ca o subprofesiune de tip hobby, hobby type profession, consecinţă a pasiunii cititului, aproape de tulpina naşterii din SILVA DER SIEBENBÜRGEN, autorul de cărţi, adică subsemnatul, a depăşit zilele acestea cifra de 400 de titluri Online sau E-Books, publicate sau postate virtual pe uriaşii Amazon KDP şi Google Play Books, sub adresele devenite cyber-obiectivate, întru universalitate şi temporalitate, within universality and temporality, deci în:

https://www.amazon.com/Augustin-Ostace

https://www.amazon.de/Augustin-Ostace

books.google.com/căutare Augustin Ostace

books.google.de/căutare Augustin Ostace

Evenimentul este sărbătorit prin muncă, workingevent, prin studiu, study-event, prin scriere şi rescriere, writing and rewrittingevent, prin proiecte tot mai ambiţioase şi bătălii pe toate baricadele adevărului, dreptăţii, raţionalităţii şi creativităţii, on barricades of truth, of righteousness, of rationality and creativity… Ah! Să nu uit de autor (de fapt, online autor)… adică de topicul primordial al existenţei mele, care depăşeşte în aceste zile dublul majorat mistic prin două unităţi de cifrare, încifrare şi codificare…

Mulţumesc întru toate tuturor strămoşilor mei şi ai tuturora, to all ancestors, of myself and everybody, care nu au murit înainte de a avea urmaşi, off-branches before dying, Speciei Sapiens care a înscris în noi mersul biped, upright posture, creativitatea mâinilor libere, creativity of free hands, şi abstractizarea gândirii, abstract thought, şi, deloc în ultimul rând Zeului Sănătăţii, Sound Deity, Wellness Deity, care, în măreaţa lui milă şi îndurare, His Greatness Pity and Endurance, mi-a prelungit în mod neaşteptat viaţa creativă şi educativă, nerămânându-mi decât să aduc rugăciune prin efort, prin inspiraţie şi transpiraţie, prin intuiţie şi informaţie… Muncă şi Rugăciune, Muncă şi Rugăciune, Muncă şi Rugăciune, Ora et Labora, Ora et Labora, Ora et Labora…

Acolo, în adâncul marilor mistere a genezei şi evoluţiei universului, a genezei şi evoluţiei stelelor şi galaxiilor, a genezei şi evoluţiei sistemelor solare şi sistemelor planetare, care s-au revărsat cascadic şi amplificatoric în sistemele mele filozofo-conceptuale, acolo deci, în primordialitatea începuturilor dominate de Zei Necunoscuţi, Unknown Deities, sau Zei ai Incertitudinilor, Uncertainties Deities, acolo îmi încerc umil şi singular, pedepsit şi rănit, o poeto-filozofie de structură trans-antropologică în corelativul, în noumenul şi cognomenul Anthropo-Sapiens, adică de cel ce căutându-şi originile (posibil, căutându-se pe sine însuşi), se prelungeşte în ramurile şi rădăcinile de premers existenţial şi esenţial, de întru Acelaşi Anthropo-Sapiens, multiplicat şi embriologizat în miliarde şi miliarde de individualităţi şi egocentricităţi…

„SUNT CEEA CE NU POT CITI

SUNT CEEA CE NU POT SLOVENI

SUNT CEEA CE NU POT ÎNŢELEGE

SUNT CEL CE NU POT SĂ DEZLEGE…

SUNT CEL CE NU AM REVELAŢII

SUNT CEL CE NU PORT PALPITAŢII

SUNT CEL CE NU POT DESCIFRA

SUNT CEL CE NU POT ÎNCÂNTA…

SUNT CEL CE NU SUNT DECÂT UMBRĂ

SUNT RĂTĂCITUL DIN AL SPECIEI PENUMBRĂ

SUNT CEL CĂZUT NEÎNGERESC DIN UNIFICATOR

SUNT CEL RĂNIT ŞI NEÎNSUFLEŢIT

PRIVIRII DIN PRIDVOR”…

***

SAPIENS ÎN REGĂSIRE

Oare vom putea regăsi ceva din misterul Sapiens, străbătându-ne şi înfiorându-ne într-o după-amiază de soare tropical, oferită generos de Mama Natură, MutterNatur, într-o grădină edenică de theatre – poesie – philosophie, la un Lyrikfestival SüdCologne, în care Lyrik îl întâlneşte pe Lyrics, în care video-poeto-filozofia se doreşte Satelitizată şi Funkizată, DichtPhilosophie erwünscht sich durch Sattelliten und Funken, în care orice graniţă trebuie depăşită, jede Grenze überwindet werden müsse, întru redevenirea de noi înşine, in der Wiederwerdung von uns selbst…

Oare picătura din leagănul primar din mitica Alba Iulia, mitische Karlsburg, ar putea conferi unui rezonator de Kult – Poietic, o altă dimensiune a sinelui de Faust Kultur, printr-un Online Magazin, ce ar regenera un Siebenbürgen transferat şi metamorfozat pe alte meleaguri şi litere, pe alte latitudini şi longitudini de fluvii, de alte plutiri de vise şi versuri?…

Oare s-ar putea găsi în întreaga poematică a Romantismul German, Das Ganze von Deutsche Romantism, acel univers de adâncimi din galaxii şi din noi înşine, care să ne lege mai mult de nevăzut decât de vizibil, mehr Verbundensein von Unsichtbare als Sichtbare, prin care Fiinţa din Sein–Dasein şi Mitdasein devine inepuizabilă? In Unerschöpflichkeit?

Oare s-ar reuşi recombinarea dintre veşnicul căutător de himere, un Hyperion al Răsăritului, care ar repropulsa un Lucifer al extravertitelor stepe, ca spirit al spiritului, Geist der Geistheit, introvertindu-se ca interpret de mistere, Mysterium Hermeneutiker, reclădindu-se în imperiile slovelor, semnelor şi Sapientografiilor?…

Oare vom putea refragmenta amintiri, Bruchteilung der Erinnerungen, din cântul imnic al vechilor vetre, LobGesang des Abendlandes, ca un viers al revegherii, renăscând un lirism al oracolului tăcut, Orakel durch Stimmungsdichtung, ce ar contopi cele şapte magice arte înspre un infinit ce porneşte din noi, reîntorcându-se tot în noi, prin acel Ewige Umkehrung?…

Oare iluminările arhetipale, venite din lumina primară, Lichsinn der Anfang, din preziua tuturor zilelor, Von Vorgestern alles Tages, au conţinut „in nuce” acea memorie a dorului, Sehnsucht der Gedächtnis, care dau sfinţenia lui apeiron din fiorul nemărginirii, Die Heilige Unbegrenzheit, care probabil suntem noi, noi, de dincolo şi de dincoace de noi, de noi, prin trăirea visării din şuvoi în şuvoi…

„DE-AŞ FI O LITERĂ

AŞ VREA SĂ-I DAU LUMINI

DE PARADIS ALBASTRU

DE-AŞ FI UN NUMĂR

AŞ DORI SĂ PĂTRUND

COSMOGONII STELARE

DE-AŞ FI UN ALFABET

AŞ RESCRIE CÂMPURI DISPĂRUTE

ÎN VEŞNICII SOLARE”…

…Fragment insolit din dialectica lui Augustin Ostace cu Alexandru Bulucz…

Köln, Orangerie Theatre,

la 18 Septembrie 2020

***

REVALORIZARE PRIN SAPIENS

UMWERTUNG DURCH SAPIENS

„LĂSAŢI ORICE SPERANŢĂ ÎNTRU MÂNTUIRE PRIN SAPIENS

VOI, CEI CE NU ADORAŢI POETOFILOZOFIA”

AUGUSTUS VON SAPIENS

Aş putea condensa într-o după-amiază însorită din începutul Mileniului Trei, undeva pe malul Rinului legendar, upon a legendary River, însumând Nile şi Tigris, Gange şi Brahmaputra, Yang Tzi şi Mississippi, într-o citadelă revenită din Colognia Aggrippina desprinsă din măreţia Forumului Roman, întreaga cultură de tip Anthropo-Sapientic, Pebble Culture of Lower Paleolithic, începută undeva acum două milioane şi jumătate de ani, prin triada de Genus Homo Anthropos, şi anume Homo Habilis, Homo Ergaster şi Homo Erectus?

Aparent, imposibil, dar cum nedefinitul şi nelimitatul sunt la rândul lor abordabile prin concepte derivate tocmai din abstractul lor iniţial neclintibil, să ne continuam dialectica poeto-filozofică prin fiul de Alba Iulia, Karlsburg‘Sohn, în acest tropical neobişnuit de fierbinte din acest Septembrie de Mileniu Trei…

Oare ce ştie Natura, universul, plantele sale, în parte domesticite de om, în parte încă sălbăticite, prin acest Petroselinum Salivum (Pătrunjel), despre om, despre mereu disputatul şi întortocheatul Anthropo-Sapiens?

Să încercam o descindere, evident, anthropo-sapientică, însoţită de însuşi autorul lui WAS PETERSILIE ÜBER DIE SEELE WEIß, adică ce ştie Petroselinum Salivum despre sufletul omenesc (rog a fi iertat, fiindcă eu nu traduc ci dezvolt, eu nu scriu ci transcriu, scindându-mă pe mine însumi în nenumărate faţete, cufundându-mă în apele revărsate şi posibil inversate din apriori şi aposteriori, cu speranţa regăsirii întru altul, care, probabil aş fi tot eu multiplicat…)

Continue reading „Augustin OSTACE: 400 în majorat mistic” →

Galina MARTEA: Cultura politică în conștiința guvernanților

Credem, fiecare dintre noi cunoaște ce reprezintă conceptul culturii, conceptul de conștiință, conceptul de afirmare, conceptul de conduită în existența ființei umane. Referindu-ne la conceptul culturii, acesta este produsul intelectului uman, – deci, produsul rațiunii umane care se manifestă prin comportament și orice acțiune întreprinsă. Iar dacă să abordăm conceptul de conștiință, atunci acesta redă imaginea despre sentimentul de responsabilitate morală a omului față de propria sa conduită. De fapt, conștiința este unicul lucru care îl face pe om să mediteze asupra propriului comportament și a propriilor acțiuni pe care le realizează în viața publică și cea personală. Anume prin conștiință omul este menit să-și cunoască propriile manifestări în raport cu lumea înconjurătoare și, bineînțeles, cu mediul social prin care există. Contactul cu mediul social este componenta care-l predispune pe om spre diverse încercări emoționale/ sentimentale, la rândul lor, toate fiind însoțite de acțiuni ce pot provoca acorduri șau dezacorduri în procesele și manifestările realizate. În raport cu aceste manifestări, exprimări, contacte, conștiința omului își asumă diverse conținuturi prin intermediul cărora au loc perturbări de morală, echilibrul emoțional fiind predispus spre acțiuni cu efecte pozitive, cât și negative. Iar în cazul când omului îi sunt atribuite anumite împuterniciri publice, atunci el poate să se manifeste prin variate poziții, lăsând conștiința să acționeze atât în limitele rațiunii umane, cât și în limite iraționale. Din istoria omenirii, prin fapte concrete, se cunosc multiple exemple despre faptul cum se modifică caracterul/ morala omului atunci când ajunge în fotoliul putetii sau atunci când obține funcții de conducere în administrarea propriului stat. În astfel de situații conștiința omului este afectată de patogeni instabili care îi pot provoca dezechilibre serioase în comportamentul emoțional, ulterior omul puterii producând modificări esențiale în existența țării pe care o conduce, în viața propriului popor, dar și în cursul istoriei mondiale (exemple reale: Adolf Hitler, Augusto Pinochet, Benito Mussolini, Iosif Stalin etc), în consecință, având loc conflicte civile, războaie mondiale. Însă, tot din istoria omenirii cunoaștem faptul că omul cu o cultură autentică și o inteligență aparte sau, mai bine zis, cu o bogăție autentică sufletesc-umană este mai puțin influențat de funcția sau condiția puterii pe care o ocupă în ierarhia administrativ-guvernamentală, administrativ-regală, administrativ-politică, conducători de stat, care, la rândul lor, prin bunul simț moral au fost aproape de nevoile propriului popor, dar mai ales, de a face ca propria țară să devină cât mai prosperă (exemple: regina Victoria a Angliei, regele Carol I al României, regina Elisabeta I a Angliei, Iosif II al Sfântului Imperiu Roman, regina Ecaterina cea Mare a Rusiei; Napoleon Bonaparte – un exelent strateg militar, dar și un conducător care a acordat o mare atenție maselor, omului simplu din societate); pe când acel om al puterii care are o cultură și educație mai puțin satisfăcătoare este mereu supus unor schimbări emoționale care produc, în majoritatea cazurilor, doar efecte cu caracter negativ în nivelul de trai și de viață al propriului stat și popor. Prin respectivele se confirmă necontenit aspectele ce sunt dependente de conștiința omului, de sentimentul de responsabilitate morală față de propria sa conduită, acestea fiind atât în dificultate, cât și în ordinea decentă a rațiunii. Corespunzător, prin ordinea decentă a rațiunii omul puterii sau politicianul poate oferi o funcționalitate pozitivă în treburile unui stat, asigurând populației drepturi civile, sociale, economice, bunăstare, liniște socială etc. În caz contrar, prin ordinea indecentă a rațiunii omul puterii sau omul politicii poate oferi o funcționalitate negativă în treburile statului, oferind populației respective doar inechitate socială și, nemijlocit, un mod de trai plin de suferință, tensiune, neliniște, neajunsuri materiale/ culturale/ educative.

Dacă conștiința este o formă de reflectare a realității obiective, un produs al materiei superior organizate creierului uman și al vieții sociale (conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române), atunci politica este o formă a puterii care se manifestă la nivel public, reprezentând activitatea omului în sfera administrativă a statului. Însumând în sine arta de a guverna, politica, ca atare, este un fenomen prin care se distinge lupta pentru putere – fiind o luptă atât de nivel național, cât și mondial, în rezultat, simbolizând corelația dintre conștiința politică și puterea politică. Am putea spune că sunt niște lucruri identice care se asociază în funcție de substanță, dar, în același timp, am putea spune că sunt și niște aspecte în opoziție directă; însă indiferent de cum sunt înțelese aceste conținuturi ele, oricum, reprezintă manifestări nespus de importante în existența omului. Deci, puterea politică, puterea administrativă care se manifestă într-un stat este dependentă de conștiința politicianului/ guvernatorului care, în diverse cazuri, se modifică de la un moment la altul în raport de poziția sa socială, starea morală, culturală, educativă, – lucruri ce există în realitate, dar nu sunt bune sau potrivite unui om de conducere sau unui om din arta politicii. Omul puterii trebuie să fie o personalitate cu o cultură autentică și cu un bun simț al moralei, având la bază echilibrul inteligent-uman adecvat în orice situație. Făcând politică, omul puterii are nevoie, mai întâi de toate, de o rațiune logică pentru a nu deregla funcționalitatea normală a societății, în același timp, are nevoie de a se impune și de a soluționa problemele prioritare ale statului pentru a crea o bunăstare socială cât mai sigură populației, astfel ignorând interesele personale față de cele publice. Este un adevăr că oamenii din sfera politicii tind de a obține beneficii personale cât mai impunătoare din contul statului și nu numai – fenomenul respectiv fiind specific țărilor slab dezvoltate unde conștiința politicianului este cu mult mai primitivă și mai degradată; dar nu excludem cazuri ce există și în țările mai dezvoltate ale Occidentului, însă, oricum în aceste țări conștiința politicianului este cu mult mai superioară și mai umană. În orice fel, diferența este destul de vizibilă în cele relatate mai sus, acest lucru fiind perceput prin nivelul de trai al omului, prin nivelul de dezvoltare al societății. Dacă să ne referim la societatea din țările slab dezvoltate, atunci vom vedea nu numai nivelul vulnerabil de trai al omului, dar vom vedea și un nivel primitiv de cultură și educație al omului-putere. Însă dacă vom prezenta societatea țărilor dezvoltate, atunci vom întâlni un nivel avansat de trai și cultură al întregii comunități, nemaivorbind de conștiința politicianului ce are o inteligență aparte și care, în majoritatea cazurilor, tinde în a soluționa probleme de importanță socială pentru a crea bunăstare și condiții cât mai decente în existența propriului popor. În acest sens, țările dezvoltate ale Occidentului de-a lungul timpului au promovat o politică culturală și economică întru totul benefică omului și societății. Astfel, s-au impus și s-au format sisteme democratice în organizarea și administrarea țării, iar prin cultura politică și prin sistemul de educație spirituală s-a dezvoltat omul și societatea acestuia pe principii civilizate. Respectivele sunt obținute datorită unei culturi politice bine definită sau, mai bine zis, prin conștiința politicianului care respectă în mod decent valorile umane ce sunt raportate la valorile sociale. Continue reading „Galina MARTEA: Cultura politică în conștiința guvernanților” →

Al. Florin ŢENE: Moartea – idei ale fragilității umane în analiza Cristinei Bogdan

Cartea primită de la cadrul universitar Cristina Bogdan din Capitală, având ca titlu „MOARTEA și lumea românească premodernă-discursuri întretăiate„ apărută la Editura Universității din București, este un studiu aprofundat despre Moarte, care este o trecere a materiei din starea vie în altă stare, redată de lumea românească premodernă și înveșnicită în iconografia bisericească, jurnale, mentalități, scrisori. obiceiuri funerare ale coreligionarilor, inclusiv în arta murală etc.

În rândurile care urmează nu am să fac o analiză aprofundată exhaustivă a cărții ce are referenți științifici de primă mărime, precum profesorii universitari dr. Eugen Negrici, dr.Toader Nicoară și cercetătorul științific Andi Mihalache de la Institutul “A.D. Xenopol “ al Academiei Române din Iași, ci mă voi rezuma la o prezentare schematică, de îndrumare a cititorilor.

Pe ultima copertă sunt publicate trei aliniate semnate de Cătălina Velculescu, care, printre altele, scrie:”Cristina Bogdan gândește însă lumea europeană ca un întreg și cultura ca un tot unitar, în care artele vizuale și artele cuvântului nu trăiesc în sfere separate, ci dau glas, fiecare cu instrumentul ei, felului la care oamenii își duc și își reprezintă existența. “

Coperta și grafica sunt semnate de Ana Breiner și fotografiile realizate de Corina Bogdan.

Cartea este structurată în șapte capitole . Fiecare capitol conține una sau mai multe subdiviziuni în care analizează aspectele unui “dat”de Dumnezeu, sau cum ar zice evoluționiștii, trecerea omului de la materia vie la cea moartă și ceremonialul acesta reprezentat în obiceiuri, superstiții și în pictura bisericească.Volumul se închide cu Capitolele VIII.Post scriptum, IX.Catalog al reprezentărilor morții în iconografia din Țara Românească și X. Bibliografie selectivă.

Încă de la început, autoarea așează analiza sa în contextul disciplinei științifice, început în secolul trecut, la îndemnul lui Lucian Febvre, un istoric modernist francez, ce a stârnit curiozitatea cercetătorilor să analizeze această temă. Opera acestui savant-filozof, este de o extraordinară varietate cuprinzând probleme teoretice ale istoriei, studii de istorie a civilizațiilor, a instituțiilor, a mentalităților, istoria religiilor, ce l-a influențat și pe Mircea Eliade, și probleme de istorie economică și socială. Adversar al istoriei politice tradiționale a promovat o istorie împotriva evenimentului, axată pe marile probleme ale civilizației și având permanent în centrul ei omul. Formula lui Febvre “omul măsura istoriei, singura sa măsură, mai mult, rațiunea sa de a fi” a schimbat metodologic abordările în istorie. Inspirat, probabil, de zicerea filosofului grec Protagoras din Abdera care spunea că “omul este măsura tuturor lucrurilor. “

În primul capitol, Cristina Bogdan, plonjează într-o analiză a pionieratului acestor probleme, folosind un bogat aparat bibliografic prin care a lărgit considerabil suprafața investigaților ce au condus la “apariția unor clasificări”, ce au structurat “o tipologie a comportamentelor și sensibilităților colective în fața morții. “

Philippe Aries scria în “Moartea sălbatică “la pagina 244, că revoluția și înțelegerea sentimentelor omului a declanșat în perioada romantică europeană, romantismul, care a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte, romantismul a fost o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Romantismul a influențat artele vizuale, literatura și muzica, dar de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale (științele naturii).a translatat observația de pe ” moartea sinelui” pe ”moartea celuilalt”.

Moartea survenită în urma unor calamități în Țara Românească este abordată prin optica lui Pierre Chaunu, pe care autoarea îl parafrazează, subliniind că moartea vine la Paris așa cum vine și în Țara Românească.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Moartea – idei ale fragilității umane în analiza Cristinei Bogdan” →

Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (7) – DACĂ BUCUREȘTIUL POATE, CLUJUL DE CE NU POATE?

„Price is what you pay. Value is what you get.” (Prețul înseamnă ceea ce plătești. Valoarea este ceea ce primești.)

„Someone’s sitting in the shade today because someone planted a tree a long time ago.” (Cine stă la umbră astăzi beneficiază de faptul că cineva a plantat un copac cu mult timp în urmă)

Warren Buffett – filantrip american

De mai mulți ani încoace, se tot folosește tema metroului în municipiul Cluj-Napoca ca un cârlig electoral. Mi-am spus că nu pot rata să expun opiniile personale cu privire la necesitatea construirii unui metrou în Cetate. Este sau nu necesar? Este sau nu posibil?

Ce s-a realizat la București se poate realiza, în mod sigur, și în Cluj-Napoca.

Pentru a veni în sprijinul convingerii mele, proiectantul metroului bucureștean, Metroul S.A., a participat la licitația pentru studiile de prefezabilitate și fezabilitate în vederea realizării metroului din Cluj. Oferta câștigătoare aparține însă unei asocieri italiano-franceze, din care face parte și o altă firmă românească, se pare contribuitoare la realizarea Caietului de sacini^[1].

Fiind o investiție complexă, cu mare impact asupra calității vieții și activității clujenilor, a mediului de afaceri din municipiul nostru, realizarea Metroului aici a generat dezbateri ample referitoare la necesitatea și sustenabilitatea financiară a acestuia. Să ne amintim că nu demult, în 2018, primarul în funcție spunea, aproximativ următoarele:

(1) din studiile de trafic rezultă că trebuie gândită o soluție supraterană sau subterană, amândouă nu pot fi;

(2) din nefericire soluția ideală a metroului nu este sustenabilă, ca dimensiune și populația de 500.000 de locuitori, a orașului, costul estimat al investiției fiind de 5 miliarde de euro, pentru o magistrală între Centrul Vivo (Polus) și Aeroport; aceasta în condițiile în care, pentru exercițiul financiar 2014-2020 bugetul total al Primăriei Cluj-Napoca, cel puțin la nivelul lui 2018, era doar o mică fracțiune din această sumă (bugetul Primăriei avansat de edil era aproximativ de 200 milioane de euro);

(3) soluția supraterană ar putea consta într-un tren suspendat sau a unei linii de monorail, de-a lungul Someșului Mic, costul acesteia fiind de câteva sute de milioane de euro – (în jur de 500, spunea edilul în același interviu); (4) o soluție de tranzitare subterană a Clujului, cel puțin între zona Clinicilor și Prefectură ar fi costat, la nivelul anului 2018, între 200 milioane de euro și 400 milioane de euro^[2].

În prezent însă, valoarea estimată, pentru realizarea unei magistrale de Metrou în Cluj-Napoca, având 15 stații și 16 Km, este de 1 miliard de euro. La aceasta, s-ar adăuga un tren metropolitan pentru realizarea căruia se estimează un necesar de 75 de milioane de euro^[3].

Continue reading „Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (7) – DACĂ BUCUREȘTIUL POATE, CLUJUL DE CE NU POATE?” →

Alexandrina TULICS: Mama Ana

Bunica era cea care cobora când n-o vedeam din poza înrămată pe peretele camerei celei mari și bune.

Își lăsa aproape costumul; cămașa albă cu mâneci lungi, ilic și fustă negră din catifea și se apuca de treabă, parcă mutând unele lucruri din casă să știm cum să le așezăm să le potrivim în așa fel să ne bucurăm și noi și ea când se îmbrăca și se întorcea în rama care o odihnea de zeci de ani, decând plecase din starea ei de femeie frumoasă, cuminte și înstărită, fiind fiica primarului din Broscari, pe care bunicul meu o pețise și o primise ca dar de viață. Plecase în lumini plânsă că-și lasă în urmă șase copii să se crească unii pe alții dar și în grija bunicului care era mai mult cu munca pământului.

Se uită în jur și pornește repede pe drumul știut, începând cu bucătăria , ridică șervetul cusut de ea când era însărcinată cu Ioana, îl atinse ,închise ochii și parcă rugându-se începu să-i curga lacrimi mari, dese pe față , pe care nu le mai ștergea… Se uită să vădă ce-am mâncat aseară și un zâmbet discret îi aparu în colțul gurii, zărind doar niște resturi de carne scoasă din cantă , niște oase ce le țineam pentru dimineață când o vedeam pe Molda, cățelușa fericită ce dormea pe prag de dragul nostru. Puse ștergarul încet la loc, și se apropie de dulapul unde-și ținea ea vasele.Același ,cu mânerele umbrite, îl deschise și un miros stătut îi veni în față pe care-l știa decând ea aducea străchinile , lingurile ,le așeza în dreptul fiecăruia la masă . Se ridică încet, și se apropie de masa rotundă care stătea un pic întro parte. O prinse , mișcă și -i potirvi bine , bine picioarele bătrâne , din lemnul atât de cunoscut…

Se apropie de geamul acoperit de perdele țesute de mâna ei ,decând era fată , înainte de măritat, când își cosea tot ce avea nevoie în zestrea ce-o urmase în casa căsătoriei .

Se uită în sus, pe rândurile cusute și auzi în timpul învechit;

-Ană, Ană, Ană ! Era strigată de bunicul meu ,scoase capul doar printre drugii grei de fier ce despărțeau geamul de restul camerei și-l văzu venind de la arie cu fața plină de sudoare, hainele predate soarelui care i le decolorase.

Se apăsă instinctiv pe inimă, rămase așa.. o vreme și se întoarse brusc ,parcă ar fi vrut să zboare, ajungă la fetița ce plângea aproape stins în copaie.

Era Fineta cu ea , cu Ioana, fata cea mare care-i semăna ca o Ană mai mică…. Se aplecă dureros întro parte ,să-și legene imaginar copila , s-o mângâie pe Fineta căreia-i lăsase toate greutățile decând căzuse la pat cu oftat și suflu greu…

-Mamă, mamă!

Da Ionică, Dorine!

-Venirăm de la școală!

Venirăți mamă dar eu nu mai sunt… și iar plânge cu sughiț si nu se poate opri.

Se aud foșnete în casă parcă se sperie și-l recunoaște pe bunicul meu , care se trezise , făcea cruci mari pe piept și cerea paza bună a Domnului când zgâlțâia tare de uși să le încerce iar din buzunar se auzea un zornăit de chei…multe, multe.

Le cunoștea pe toate.

Cele mai vechi erau de la casa mică unde era o cameră cu pământ pe jos, un pat de odihnă de după amiază,un scaun , masa , bicele uitate după ușă.

În perete era o altă cameră mare, a butoaielor, buțiilor vase mari care duhneau a comină în orice perioadă a anului .

Se simțea un gust și miros puternic de scârcior de strugure și semințele care iarna erau puse pe foc, făcând splendoarea artificiilor naturale.

Acolo erau; mașina de stors struguri, cepurile , cioacele care băteau în lovituri scurte și puternice dopurile în slăvină.

Era ca o sală a timpurilor vechi, vechi această cameră cu cărămidă pe jos care ținea rece și rezista greutății butoaielor.

…Câte ture am mai făcut pe marginea butiei cele mari când nu mă vedea nimeni!

Când mă ridicam cam amețită de lângă butoiașul pe care-l știam manevra, băgam tâlvul și beam ”cu teamă decând mă ridicasem amețită de nu mai știam unde e ușa…

OOOoof!

Se întoarce, mângâie ușa dinspre holul lung, îi era dor să-și țină mâna pe profilurile care-i dădeau frumusețe aparte. Era din lotul lucrurilor ce făceau casa întreagă pe care bunicul și-o comandase, făcuse cu maistorii sârbi , veniți la plaț să-i facă așa cum și-a dorit-o dar plătiți în galbeni;Cu scară înaltă cu fața înspre poarta mare, geamuri colorate de jur împrejurul holului mic de la intrare ,cu lemn decupat în forme geometrice ,locaș pentru marele felinar, care dormea ziua și seara se lăsa mângâiat și parcă vorbea cu bunicul care-i promitea că-i șterge sticla .

Începea să lumineze dându-ne o stare a bucuriei strigându-ne și alergând de parcă fusesem despărțite pe întuneric.

Pornește spre camera mare, acolo unde și acum mai sunt lucruri venite cu zestrea adusă la nunta lor.

Ligheanul cu flori, cana mare și prosopul plușat înflorat cu același model .

Și-l atinge de față și lacrimi îi curg din nou…

Se întoarce brusc și se oprește în dreptul pozelor făcute lângă bunicul.Ei doi îmbrăcați frumos. El pe scaun cu costum de stofă ,cu vestă și haină cu guler de astrahan, privirea omului avut și mulțumit care-și exprima starea și rangul social. Ea, mama Ana , frumoasă ca o uceniță văzută duminică la biserică, cu fața liniștită dar fără zâmbet, cu părul bogat și strâns la spate, haine de catifea negre , iminei cu ciucuri de piele și vesta , ilicul care-i arăta și mai mult frumusețea , silueta frumoasă.

Ar vrea să rămână, să rămână…

Se ascunde auzind cum se întoarce bunicul și intră, trece pe lângă ea, se așeză pe pat zicând;

-De! Așa a fost să fie!

Cască prelung, și încă odată , zice Doamne-ajută si adoarme întrun șuierat odihnitor.

Iasă pe hol , intră în cameră, și parcă n-ar mai vrea să intre în rama ce-o așteaptă goală, nedorind să-i știe durerea de copii, bărbat de care se despărțise când o scoseseră cu muzică și lacrimi din casa unde-și lăsase copiii mici, greu de crescut, ce veneau mai târziu sub fața-i tristă și înrămată ,de unde o chemau ;mamă, mamă, rugând-o să coboare.

Mă uit spre ea, mi-e dragă, știe si parcă-mi cricește;

-Să nu le mai sperii seara pe Mariana, Tania când vii pe furiș în spatele lor!

Îi promit înlăcrimată că nu, nu le mai sperii dar o rog să se întoarcă să mă învețe să-mi fac cozi și o ie înflorată .

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

19 septembrie 2020

Continue reading „Alexandrina TULICS: Mama Ana” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (17)

MOTTO: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine; învaţă ca şi cum ai trăi la infinit. (Mahatma Gandhi)

Mahatma Gandhi (n. 2 octombrie 1869 – d. 30 ianuarie 1948), cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi, a fost părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

ACORDUL

Povestea fără seamăn rămasă-n așteptare

sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit,

îmi tulbură uitarea cu zvonuri trecătoare

care-mi aduc în cuget un vechi acord rănit.

Chiar clipele ajunse în ceasul cu pendulă

se zbat fără speranță, pe albul secundar,

când orele barbare, pe-o margine credulă,

încearcă să dezlege înscrisul legendar.

De-ar fi să dăm crezare ursitei nevăzute,

prezentă-ntotdeauna în astfel de povești,

nici n-ar fi fost înscrisul în actele trecute

pe opisul legendei cu pagini nefirești.

Dar noi voiam desigur să fi avut acordul

măcar într-o poveste marcată pe contur

cu vrăjile rescrise pe umbra din fiordul

unde lăsam regrete, să plângă prematur.

Poate-ai crezut că ele, trezite pe tăcute,

vor readuce-n cuget un simplu dezacord

din margini de legendă, rămasă pe redute,

când vara-ntârziată trecea peste fiord.

Dar nu-i așa, iubito, acordul existase –

în clipele eterne noi doi l-am conceput,

să ducă peste vreme însemnele rămase

pe umbra neuitării din visul convolut.

Tatiana Doina Popovici: Încă o poveste de iubire trăită în „fiordul/ unde lăsam regrete sa plângă prematur”. Titlul se referă la un document (Acordul) conceput pentru a păstra „Povestea (de iubire) fără seamăn rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”.

Prima strofă sugerează că Eul liric nu uită acest „acord rănit” de „zvonuri trecătoare”. Însă nici măcar timpul nu „dezleagă înscrisul legendar” pe care ursitoarea nu l-ar fi trecut în „opusul legendei cu pagini nefirești”. Cu toate acestea, „noi visam […] să fi avut acordul / măcar într-o poveste”, care să valideze iubirea legendară „rămasă pe redute/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”. Eul liric este sigur că acordul existase. Adresându-se iubitei prin vocativul „iubito”, Eul liric amintește ca „noi doi l-am conceput (acordul) să ducă peste vreme însemnele ramase / pe umbra neuitării din visul convolut” (întors aspra lui însuși).

„Acordul” este un poem în cinci catrene cu rima încrucișată în care Eul liric retrăiește o iubire legendară „marcată pe contur /cu vrăjile rescrise pe umbra din fiord”. Participarea afectivă a Eului liric este marcată de formele pronumelui personal neaccentuat „îmi”, „mi”, din prima strofă. Pe parcurs, apare Eul dual : „să dăm”, „noi”, „noi doi”.

Realitate și visare se împletesc într-o poveste de iubire răscolitoare, asemenea legendelor. Obiectele reale care capătă expresivitate artistică sunt: înscrisul (document), opisul (lista de acte), fiordul (golf maritim), vara (anotimp).

Pe de alta parte, visul (cel cu ochii deschiși, nu cel din timpul nopții) secondat de „umbre” și dorul întors asupra lui însuși (convolut) dau valoare onirică acestui poem de o frumusețe tulburătoare

Din punct de vedere al realizării artistice sunt de semnalat câteva metafore: „înveliș de umbre”, „timp nedefinit (sugestie a dăinuirii)”, „zvonuri trecătoare”, „margine credulă”, „margini de legenda”, „umbra neuitării”. Vocativul „iubito”, împreună cu metaforele dau expresivitate poemului, făcându-l pe cititor parte din poveste.

Corneliu Neagu: Poemul aduce în fața cititorului dilema existenței unui acord legendar scris, încheiat de poet cu propria muză. Întregul discurs liric, derulat pe parcursul celor șase strofe, de tip catren, cu rima încrucișată, este marcat de atribute specifice expresionismului oniric.

Din prima strofă aflăm că „povestea” acestui acord, „rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”, „tulbură uitarea” Eului liric „cu zvonuri trecătoare”. Chiar clipele din ceasul cu pendulă (strofa a doua) „se zbat fără speranță” […] „când orele barbare” […] „încearcă să dezlege înscrisul legendar”. Dar iată că, în strofa a treia, apare o ursită (ursitoare) care pune la îndoială existența acestui înscris legendar (adică acordul).

În strofa a patra Eul liric precizează faptul cei doi (poetul și muza) ar fi dorit să existe „acordul”, întrucât acesta ar fi redat povestea lor „din fiordul” unde lăsaseră „regrete, să plângă prematur”. Mai adaugă Eul liric, în strofa următoare, adresându-se muzei: „Poate-ai crezut că ele (regretele), trezite pe tăcute,/ vor readuce-n cuget un simplu dezacord/ din margini de legendă, rămasă pe redute,/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”.

Dar, în ultima strofă, Eul liric accentuează, cu tărie, că acest acord existase. Fusese conceput de cei doi (Eul liric și muza) pentru a duce „peste vreme însemnele rămase/ pe umbra neuitării din visul convolut”. Să reținem cele două metafore originale cu impact emoțional foarte puternic: „umbra neuitării” și „dorul convolut”.

Poemul ACORDUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat, un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a adunat numeroase aprecieri favorabile din partea cititorilor.

LA CEASUL UITĂRII

E toamnă târzie – aud la fereastră

doar ploaia venită pe aripi de vânt,

garoafele puse de ieri într-o glastră

desfac din corole un vechi jurământ.

La ceasul uitării, ieșind din petale,

cuvintele scrise cândva în trecut

aud la fereastra cu geamuri ovale

rafale desprinse din vântul pierdut.

Sosite acum din fiorduri stâncoase,

cu vechiul vapor andocat lângă port,

ajung la fereastră spre seară să lase

un alt jurământ pe un mitic suport –

o floare de gheață, demult rătăcită,

purtând în petale înscrisul cel nou

cu versuri rescrise de-o mână rănită

la masa tăcerii de lângă hublou.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (17)” →