Despre capodopera literaturii populare „ Miorița”, s-au spus multe lucruri frumoase și interesante, dar, din păcate, s-a reținut doar o bazaconie,anume că, în această operă unică, ar fi vorba de o crimă ordinară, iar ciobanul moldovean ar fi un laș, un resemnat, de aici decurgând trăsătura esențială a poporului român: fatalitatea, resemnarea, motiv pentru care unii păreologi au propus scoaterea acesteia din programa școlară, motivând că i-ar influența negativ pe tinerii aflați la vârsta formării intelectuale.

        Acestora le vom răspunde în rândurile de mai jos. Pictorul belgian Magritte a pictat o pipă și a scris dedesubt: Aceasta nu este o pipă .Ce a vrut să spună marele artist? Că tot ce vedem sunt doar aparențe, iar semnificațiile operei sunt ascunse ochiului comun după un Văl al Mayei care ne împiedică să vedem clar realitatea. Mergând mai departe, vom spune că, în Miorița, nu este o crimă, ci  un simbol cu multiple înțelesuri abstracte și sublime. Altfel spus, această creație unică prezintă, cu mijloacele simple ale marii arte, întreaga filosofie a poporului nostru, reușind să răspundă, în chip original și paradoxal, eternelor întrebări în legătură cu sensul existenței omului pe pământ, nefiind vorba de nicio resemnare în fața destinului.

     Teoria fatalistă a început să fie combătută de Dumitru Caracostea şi apoi de folcloristul Constantin Brăiloiu, continuaţi, de-a lungul anilor, de o suită remarcabilă de eseişti care au avansat observaţii şi argumente dintre cele mai pertinente, argumentându-ne că geniul nostru popular nu mai avea nevoie de o capodoperă pentru a demonstra că românul ştie să folosească o armă şi să învingă, chiar şi atunci când unii îl cred la pământ. Ideea aceasta a fost demonstrată cu prisosinţă în altă capodoperă, anume în balada Toma Alimoş, precum şi în alte creaţii cunoscute şi arhicunoscute: Mistriceanul, Vâlcan, Doicil, Păunaşul codrilor, Mihu copilu, Novac şi corbul, etc., ca să nu mai vorbim de basmele noastre în care binele – un Făt–Frumos, reprezentant al poporului român – învinge întotdeauna răul.

            Autorul popular a simţit, aşadar, nevoia ilustrării altei idei. Pe el nu l-a interesat deznodământul unui conflict social, ci atitudinea omului aflat – dintr-un motiv sau altul – într-un moment crucial al existenţei. Valoarea acestei capodopere decurge, deci, din soluţia originală şi genială pe care protagonistul ştie s-o găsească în faţa unui destin tragic, căruia nu i se poate împotrivi cu armele obişnuite şi pe care, totuşi, îl înfrânge. Acesta e motivul pentru care cursul epic se frânge, balada căpătând – în ciuda oricăror evidenţe – un caracter liric, materializat prin acel memorabil şi controversat testament.

            Mioriţa nu trebuie interpretată ca un ritual al morţii – chiar dacă acceptăm răspândirea ei sub forma unui bocet – ci ca “o înţelegere superioară a vieţii, ca un poem al dragostei de viaţă şi de frumos”. Moartea posibilă (“Şi de-o fi să mor”) este transformată într-o nuntă fantastică, de o frumuseţe ireală: “Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa / Brazi şi păltinaşi / I-am avut nuntaşi, / Preoţi, munţii mari, / Paseri lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!”.

            În concepţia autorului anonim, această nuntă fantastică Cu o mândră crăiasă / A lumii mireasă reprezintă o formă de integrare a vieţii în cosmos, un mod de continuare a existenţei în cadrul naturii eterne, ca parte a unui întreg din care s-a desprins doar o clipă, spre a reveni. Nunta – aşa cum se întâmplă în toate basmele noastre – semnifică triumful binelui asupra răului, triumful frumosului asupra urâtului, fiind în acelaşi timp un simbol al dragostei împlinite pe un plan superior, în marea familie a universului.

            Privit din această perspectivă, eroul mioritic nu mai este un învins, ci un învingător, el se dovedeşte a fi mai tare ca moartea, devenind nemuritor alături de elementele microcosmosului şi ale macrocosmosului.

            În acelaşi timp, trebuie să observăm că despărţirea de viaţă – mai bine–zis, de un mod de viaţă – nu se face cu pasivitate, cum au crezut şi mai cred mulţi exegeţi, nici cu voluptate, cum au văzut alţii, ci cu o mare durere, cu un mare regret. Adresând celor din preajmă dorinţa de a-i împlini ceremonialul funebru, el îşi exprimă certitudinea că va fi plâns de oiţele sale “cu lacrimi de sânge”, un epitet memorabil care se ridică la înălţimea metaforelor amintite. După cum se vede, nu mai poate fi vorba nici de resemnare şi nici de încântare în faţa morţii, cum s-ar deduce din alegoria acesteia, ci mai degrabă de regretul că o formă a existenţei va lua sfârşit. Pentru a-şi alina durerea, dar şi pentru a-i linişti pe cei dragi, el cere în testamentul său să fie îngropat: “Aice pe-aproape, / În strunga de oi / Să fiu tot cu voi / În dosul stânii / să-mi aud câinii”.

            În felul acesta, moartea este anulată, întrucât protagonistul se situează într-un timp al veşniciei şi într-un spaţiu pe care l-a îndrăgit până la adoraţie şi de care nu se va despărţi niciodată. Aşadar, nu se pune problema resemnării sau împotrivirii în faţa morţii, ci a unei atitudini mult mai subtile faţă de un sfârşit care se ştie că va fi de fapt şi un început. Ciobanul mioritic reuşeşte astfel să ofere un răspuns edificator tuturor celor frământaţi de eternele întrebări în legătură cu sensul existenţei omului pe acest pământ.

            Soluţia genială a baciului moldovean reprezintă, după afirmaţia unui ilustru savant român, “răspunsul cel mai eficace pe care românii pot să-l dea destinului, când se arată, ca de atâtea ori, ostil şi tragic”. (Mircea Eliade)

            Putem afirma cu deplină îndreptăţire că poporul român a dovedit, în această capodoperă, ca de altfel în întreaga sa creaţie nemuritoare, că este un mare filosof, dar şi un neîntrecut artist.

            Păşind mai departe pe terasa simbolică a interpretării, vom vedea că balada “Mioriţa”, “cântarea cântărilor noastre”, “răsăritul de soare al culturii române”, “bulgărele de aur al literaturii noastre populare”, nu şi-a câştigat aceste elogioase aprecieri datorită subiectului, firului epic extrem de simplu, ci graţie încărcăturii de idei şi sentimente pe care le degajă, multiplelor şi profundelor semnificaţii deschise de atât de originalele imagini artistice configurate în structura celor mai frumoase metafore din literatura noastră şi a celorlalte mijloace artistice din partea lirică a creaţiei, adică din cele două treimi – atât de controversate – ale dimensiunii sale de 123 de versuri.

            Având în vedere această schimbare a registrului mijloacelor de expunere, se subînţelege că profilul etic şi estetic al protagonistului se limpezeşte nu prin ceea ce săvârşeşte sau nu săvârşeşte, ci prin ceea ce afirmă cu atâta certitudine.

            Am văzut că balada debutează cu două metafore memorabile (“picior de plai” şi “gură de rai”) care reuşesc să ne introducă într-un peisaj fantastic, cu o natură feerică, plasându-ne într-un Continue reading „Mihai MERTICARU: Cine vede o crimă în „ Miorița” nu vede nimic” →