Alexandru NEMOIANU: Statornicia satului românesc

De foarte mulți ani satul românesc este atacat,insultat,amenințat cu distrugerea, minimalizat. În ciuda tuturor acestor nedreptăți satul românesc se încăpățânează să existe, să funcționeze, să fie viu și să lupte cu înverșunare pentru starea lui. Aceasta ură împotrivă satului a fost comună tuturor regimurilor politice românești. Uneori aceasta ură a fost îmbrăcată într-un limbaj lacrimogen sau „sămănătorist” ori într-o indiferență agresivă; alteori (sub comunism) ura a luat forme bestiale, demonice.

Mai întăi se cuvine repetat că într-un clasament al sistemelor de organizare omenești satul românesc ocupă un loc de frunte. Comunitatea sătească a făcut posibila existența și continuitatea omenirii iar în momentul de față, aceiași comunitate sătească, rămâne model care va asigura viitorul. Împrejurarea că aparent numărul satelor și locuitorilor satelor scade nu trebuie să înspăimânte. Asemenea fenomene au mai avut loc în trecut și cei care se grăbesc să intre în mizeria urbană curând vor avea ocazia să regrete amar decizia făcută. Iar cu aceasta să înțelegem de ce comunitatea sătească rămâne ca model pentru viitor. Iar la asta se adaugă o împrejurare care nu a fost suficient subliniata.

Comunitatea sătească este alcătuită din oameni liberi. Oameni care nu primesc comanda și nu sunt înregimentați unui program,oameni stăpâni pe timpul lor și pe voia lor. Aceasta nu trebuie să însemne că erau lipsiți de griji și de nevoi, din contra. Țăranii erau și au rămas împovărați și hăituiți dar asta nu schimbă împrejurarea că au fost și rămas oameni liberi. Libertatea este o condiție anevoioasă și eroică în același timp. În această înțelegere este limpede că doar condiția de țăran liber poate fi opusă lucrătorului de fabrică și în general a “salariatului” , care este la voia celui care îl plătește. Doar “țăranul” poate distruge conspirațiile și încercările de subjugare ale “omului”.

Comunitatea sătească este în primul rând o comunitate spirituală, duhovniceasca și prin aceasta stă peste orice fel de organizare sau identificare, fie ea de teritoriu, de “sânge” sau, mai rău, de ideologie politica. ”Comunitatea spirituală” înseamnă unitate de “lege și limba”. Sub acest semn au trăit Romanii în trecut și sub acest semn vor trebui să trăiască pentru a avea viitor. Începutul satelor se pierde în negura vremii. Oricum, săpături arheologice au atestat existența unor așezări de tip sătesc,pe teritoriul de azi al României, încă din vremea Neoliticului. Prezența structurilor sătești este documentata, pe același teritoriu, în tot cursul „mileniului întunecat” și mai apoi.

Cu toată dreptatea se poate spune că Poporul Roman s-a format „într-un sat”!

Atunci când satele încep să fie pomenite în documente scrise, deci din veacul XIII, ele apar că niște structuri sociale de o complexitate tulburătoare. Erau structuri omenești care aveau în comun un teritoriu, pe care îl știau al lor „din veci”. Fiecare familie avea în proprietate pământ arabil, livadă și fâneață,iar întreaga comunitate avea în devălmășie folosul pădurii,apelor și pășunilor montane. Pământul în devălmășie sub nici o formă nu putea fi înstrăinat,sub osânda blestemului comunitar. Dar dincolo de această realitate economică și socială care, inevitabil, era cea surprinsă în documentele scrise,satul era o fascinantă comunitate spirituală.

Întreaga așezare și rânduială se așezau în jurul Bisericii și de fapt,într-un înțeles mai adânc, satul era chiar Biserica, totalitatea poporului rugător. Din această realitate primă decurgeau toate celelalte: sentimental familiei, grija de copii și de buna lor creștere, solidaritatea comunitară. Nu este deci de loc surprinzător că aceste trăiri spirituale s-au exprimat în afară în frumusețea portului și a spuselor. Satul românesc unea ideal ,”eleganța cu demnitatea și demnitatea cu modestia”. Într-o asemenea organizare conducătorii sau,mai exact, fruntașii, se impuneau firesc. Ei erau aceia care dovedeau mai mare pricepere, erau aceia pe care, într-un chip deodată exact și emoționant,documentele îi numeau,”oameni buni și bătrâni”. Desigur ar fi greșit și naiv să ne imaginam că în toate satele și în toată vremea lucrurile s-au dezvoltat numai bine și în chip ideal.Ceea ce este important este faptul că satul oferea cadrul care făcea cu putință ca lucrurile să se poată dezvolta în bine. Comunitatea se putea dezvolta în bine în întregul ei și în același timp persoana nu era în nimic diminuata, dimpotrivă era promovată și stimată. În comunitatea sătească omul harnic și răzbătător a fost întotdeauna stimat dar numai atunci când el era deopotrivă cu milă și înțelegere pentru semenii sai. Satul romanesc a fost și a rămas un strălucit exemplu de organizare omenească și grupate în uniuni geografice bine delimitate și în care mai toți oamenii erau rudenii de sânge sau spirituale(nași, cumetrii), au alcătuit „țările romanești; din Bucovina și până în Almăj. „Țările” romanești au fost și rămas matricea arhetipală a „românismului” și garanția perpetuării modelului existențial romanesc; a înțelegerii românești a diferenței dintre bine și rău. Satele romanești au fost sub permanent atac, economic, social, cultural. În chip miraculos ele au supraviețuit și modul în care au știut să se adapteze condițiilor fiecărei epoci și să își păstreze identitatea și caracterul este semnul sigur al vitalității lor.

În momentul de față, în vremea „globalismului”(care caută să înlocuiască „persoana” cu individul,cu numărul socio-economic), satele romanești se afla sub un dublu atac, din afara și din interior. Din afară, sunt presiunile financiare, taxarea excesiva, „modele” culturale degradante, tentațiile penibile. Din interior, are loc acțiunea mișelească a unor „cozi de topor”, indivizi care sunt gata să abandoneze și să neguțătorească ființa satului; prin operațiuni dubioase, prin „concesionari” și așa mai departe. Momentul istoric este greu dar nu imposibil. Sunt foarte mulți cei care înțeleg că viața în comunitate sătească este, din punct de vedere calitativ,cu mult superioara înregimentării urbane.

Vremea satului nu apune, ea răsare într-o noua lumină. Mersul istoriei se schimba. În ciuda triumfalismului lozincar, „globalismul’ se dovedește falimentar moral. Satele romanești vor ieși biruitoare și vor fi în ființă atunci , când Cel care sta deasupra vieții și morții , va hotăra să venture ca pleava stăpânirea vremelnica și, din nou dovedind, că „apa trece și pietrele rămân”.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

Lasă un răspuns