Ionuț ȚENE: ”Sfârșitul Europei” preconizat încă din 1958. Așteptându-i pe barbari!

Europa retrăiește ”tendințe și crize”, din care renaște de fiecare dată, tonifiată și totuși schimbată, fără să mai fie totuși la fel. Oswald Spengler prezicea încă din 1930 ”declinul occidentului”, dar nu a Europei. Albert Camus încă din 1958 prevedea sfârșitul Europei. Experiența sa de scriitor francez născut și educat în Algeria l-a făcut să înțeleagă mai bine spiritul deconstructuvist, care a cuprins Europa în anii celui de-al doilea război mondial, dar și gulagul stalinist. Inițial, membru al partidului comunist algerian, din convingere naivă într-o posibilă lume mai bună, Albert Camus a fost exclus pentru că nu se cadra pe linia tiranică a Kremlinului și nu dorea ca Algeria să fie transformată într-o țară socialistă în urma unui război de independență împotriva metropolei franceze. Autorul romanelor ”Străinul”, ”Ciuma”, Căderea și ”Primul om” a realizat criza Europei în fața barbariei epocii: nazismul, stalinismul și…imigrația. E un paradox al marelui scriitor francez. Încă din 1958, proapătul laureat al Premului Nobel pentru Literatură, Albert Camus era convins că imigrația va duce la prăbușirea Europei iudeo-creștine și greco-romane. El vedea pierderea Algeriei de către Franța în urma unui război terorist feroce și extrem de sângeros din partea ambelor tabere, care se hrăneau reciproc prin crime, ca o retragere a civilizației occidentale din Africa de nord. El nu s-a lăsat păcălit de ”socialismul” mișcării arabe de independență FLN din Algeria, care folosea terorismul sângeros împotriva civililor francezi, femei, copii și bătrâni, ca o metodă de luptă împotriva metropolei pentru instaurarea unui stat independent comunist Algeria, cu susținerea Moscovei.

În realitate, mișcarea ”socialistă” algeriană finanțată generos de URSS era doar o parte din vârful aisbergului acțiunii pan-arabe islamiste cu sediul în Egipt. Pentru aceste păreri expuse în articolele vremii, Albert Camus a fost atacat atât de partidul comunist francez și intelecutalii plătiți de sovietici, ca Jean Paul Sartre, dar și condamnat la moarte de mișcările de gherilă islamiste pan-arabe. Retragerea francezilor din Algeria e interpretată ca o fugă de răspundere a Europei din Africa, la renunțarea unei lumi democratice a păcii și dialogului. Albert Camus, care cunoștea foarte bine din interior aparatul de propagandă comunist ca fost membru al partidului plătit de Moscova a perceput pentru prima dată alianța dintre islamiști și comunismul ateu în lupta împotriva Occidentului și Europei democrate în general. În 1958, în plină criză a creației personale, Albert Camus se reîntoarce la regia de teatru punând în scenă la un teatru parizian finanțat de ministrul culturii Andre Malraux, o piesă după romanul ”Demonii” de Dostoievski, care deconspiră dezumanizarea unei societăți fără Dumnezeu și care refuză transcendentul, unde crima și teroarea este permisă pentru că nu are cezură, măcar ipotetic. Cine metafizic să o mai condamne? Svidrigailov este personajul central, care, dacă este ateu și refuză divinitatea, atunci îi este permis orice: mai ales crima ca mod de existență în societate. Era un atac la stalinismul și islamismul care și-au dat mâna în Algeria pentru distrugerea Europei. ”Așteptându-i pe barbari” nu este numai un roman contemporan de succes al scriitorului sud-african JM Coetzee și recent ecranizat în care joacă Johnny Depp, ci și o profeție a lui Albert Camus din 1958, care într-o scrisoare către poetul Rene Char prevede sfârșitul Europei printr-o invazie demografică. Totul este legat de căderea Algeriei în ecuația unui imperiu islamic pe care politicienii epocii nu o percepeau fiind infectați de socialismul marxist. ”Pe termen lung, toate continentele (galben, negru și gri) se vor revărsa peste vechea Europă. Sunt sute și sute de milioane. Le e foame și nu le e frică de moarte. Noi nu mai știm nici să murim nici să ucidem. Ar trebui să predică, dar Europa nu mai crede în nimic. Nu ne mai rămâne decât să așteptăm anul o mie sau un miracol”.

La peste un an de la aceste rânduri scrise, Albert Camus moare într-un accident de mașină spre Paris, pe 4 ianuarie 1960.

Acest ”testament” al lui Albert Camus este cutremurător, ”o Europă care nu mai crede în nimic” este condamnată la moarte, mai întâi spirituală și apoi fizică. După 1960, peste 1.200.000 francezi nativi (pieds noirs) din Algeria fug în Franța. Politicienii care nu mai cred în nimic, nu mai jură pe nimic și refuză transcendența sunt mesagerii unei morți anunțate: Europa.

 

–––––––-

Ionuț Țene

Constantin MOȘINCAT: 80 de ani de lacrimi și durere

S-a rupt ceva din creanga românească… Povestesc cu mama, cele petrecute în urmă cu 80 de ani, despre rădăcina lor mult mai adâncă. Era pe vremea imperiului austro-ungar o tânără închegată familie de români, din dealurile Sălajului, ambii orfani de mamă. Așa începea povestea, din tinerețe, a bunicilor mei materni: Gavrilă și Floare. Născuți din părinții Buboi (Floare) și Moldovan (Onița), al căror prenume, bătrânețile de 95 de ani ai mamei, nu-i mai recuperează din memoria timpului. Răgazul, de până acuma, nu mi-a permis să fac necesara reconstituire. În caierul amintirilor, mama, încerca să-și amintească vremea prunciei părinților ei. Cu greu am reușit să clarificăm faptul că, bunicul rămas orfan de mamă la 6 ani, a trebuit să se descurce, căci moșul, cum îl numea mama pe străbunicul, după trei ani de văduvie s-a dus din Cerâșa, la Cosniciu, la o femeie rămasă văduvă, cu doi copii, pe nume Cozma, fapt pentru care bunicul neavând avea loc în acea familie a trebuit să-și poarte singur de grijă. Așa că sărac, și fără de sprijin, a ajuns slugă prin Camăr, Zalnoc, pe la case de unguri, oameni mai înstăriți. Așa a deprins limba și a cunoscut obiceiuri, care, mai târziu, i-au fost de folos în viață. N-a apucat să învețe carte, dar a prins drag de animale.

Despre bunica Floare, descendentă din ramura Moldovan (Onițu și Floare), mama știa că, a rămas orfană, de mamă, de când avea 13 anișori. La scurtă vreme și străbunicul s-a recăsătorit, bunica ajungând și ea slujnică prin case mai înstărite din jur, fiind ajutată și ocrotită de frații mai mari: Nuțica (Cosniciu), Vasilică(Halmajd), și Teodor, ultimul stabilit în colonia Rădulești.

În asemenea circumstanțe au ajuns să se întâlnească, pe meleaguri sălăjene, două sluji și să-și unească straița sărăciei cu nădejdea în Dumnezeu și într-o viață mai bună. Când exact și cum și-au unit destinele, n-am reușit să stabilim, dar probabil că a fost după 1905-1906 dacă socotim vârsta celor 10 copii ai lor: Măriuța(1905), Onița(1907), Anuța(1911), Mitru(1913), Petre(1915), Vasile (1917), Ileana (1919), Sabina (1921), Florica (1923), Ana (1925). Mama Ana își amintea, din poveștile copilăriei că, bunicul Găvrila a fost soldat în armata cezaro-crăiască, și de pe front a ajuns acasă, în concediu (permisie) după doi ani cînd nu s-a știut nimic de el, atunci fiind conceput unchiul Vasile. Date certe sunt cele ale decesului Buboi Gavrilă 1953, Buboi Floare 1957. Și mai știa mama exact că nici unul dintre părinții ei nu erau știutori de carte, dar că bunicul era om cu drag de pădure și de cornute mari, fiind un iscusit crescător de drigane (bivoli) și boi, iar bunica renumita moașă a satului, care n-a avut, din cei moșiți în sat, nici un prunc născut mort. Pe cei doi i-a unit credința și respectul reciproc. M-a uimit descoperirea făcută de mezina familiei: tata, povestea mama, cu lacrimi în ochii bătrâneții, mă cocoța în vârful carului iar el „mergea pe jos, în fața carului cu boi, cu clopul în mână și se ruga!, iar mama știa pe dinafară toate rugăciunile”. Se pare că, acele frumoase rugăciuni, au fost transcrise de către una dintre surorile mamei, Florica. Din cercetările de până acum, încă nu am dat de ele. Biblia cea veche, din care citeau cei mai mari la sărbători, a fost luată de sora cea mare, Măriuța, care știa carte și care citea adesea, a păstrat-o pe grinda casei. Din păcate a fost mistuită de flăcări și nu s-a putut recupera nimic.

Am mai aflat de momentul când, după primul război, în 1928, cu cei zece prunci, cei doi creștini greco-catolici, împreună cu alți 28 de „băștinași”, cum au fost numiți, au fost împroprietăriți, în mod egal, după Legea reformei agrare, din 1921, cu câte 12 jugăre de pământ în vatra satului pe care l-au format: colonia Rădulești. Cine ar privi gurile de hrănit (douăsprezece) ale familiei Buboi Găvrila și cinci ale familiei Moșincat Dumitru, ar constata lesne o mare lacună a legii. Buna înțelegere, hărnicia, cumpătarea i-a unit și le-a sporit averea. La Cerâșa, bunicul moștenise casa părintească în care au fost zămisliți cei zece copii aduși pe lume de eroina mea bunică, și în care a rămas mătușa Măriuța, căsătorită cu a Cucu-lui, dar dorul de familie a pus-o pe drum și pe ea și s-a reunit astfel întreaga familie în colonia Rădulești.

Mai bine de o săptămână, casa și toate acareturile de la Cerâșa, făcută din bârne, au fost demontate și transportate cu boii de bivoli, care făceau o zi „marșul” spre tărâmul „făgăduinței”, care se deschidea înaintea lor. Numai că baiurile se înmulțeau. Cele 12 jugăre trebuiau lucrate, pluguri, grape, etc, lipseau. Așa că doar cu sapa era măsurat, în lung și lat, pământul semănat cu mâna, greblat cu crengile de spini, tractate manual de copii și adulți, secerat manual din cosor și coasă, transport la arie. Cititorii își vor imagina, probabil, cât de istovitoare era munca coloniștilor coborâți din dealurile Plopișului, Halmăjdului și colinele din Cerâșa. Admirabil efort pentru a face un sat cu biserică, școală românească pe locul Toagului lui Berkovicz, pentru generația de după război. Legea colonizării din 1930 i-a tratat, însă, ca pe cetățeni înstăriți, astfel că pământul primit a trebui achitat prin cote din producție. Puținul care rămânea ajungea cu greu la toate gurile de hrănit. Perceptori, uneori dintre minoritari, erau foarte zeloși. Și „perina, ori dricarul din leagănul copiilor o luau dacă nu aveau cota stabilită”. Iluzia împroprietăririi gratuite, fără răscumpărare, a trecut relativ rapid. La muncă trebuia să participe fiecare dintre membrii familiei, fiecare după putință. Cei mici cu păsări și turma de 100 de mioare, care nu scădea ca număr din turma bunicului Găvrila. Cei mai mari cu vitele cornute, iar feciorii la arat, cosit și secerat.

 

Casa bunicilor din Rădulești era plină totdeauna. La „ceata” propriei ogrăzi se lipeau și neamurile din vecini, a Moldovenilor. Gospodăria, arareori avea mai puțin de 10 capete de bovine, mari și mici, iar curtea era plină de păsări, rațe, gâște, curci. Lapte și brânză, unt, untură, legume îndestulau familia. Și totuși, mama își amintea, că era zi de sărbătoare când sarmalele erau făcute cu orez. De bază era fasolea, cartoful, mălaiul. Pâinea frământată în covată, coaptă în cuptorul încins de stăpâna casei, care a transmis tehnica dospitului cu maiaua rămas de la un copt la altul. Casa părintească a fost ridicată, prin clacă, de bunicu, a doua din partea stângă, privind spre nord, a satului Rădulești. Era făcută cu pereți din pământ bătut, pe prispa căreia, pe laviță, se odihnea Găvrila, după o săptămână de lucru la pădure, într-o zi răcoroasă de vară. În tinda casei era organizată, ad hoc, șezătoarea fetelor, încinse la brâu cu furca și caierul ce petreceau cu cântec înspre zorii zilei. Apoi pânzele prindeau vergile colorate, în războiul prins în mai multe ițe, după modelul dorit, de misir, tort, bumbac și lână. De Paști, era obiceiul, să ieși gătită cu haine noi, făcute și cusute de fiecare.

Traiul casei era asigurat din producția proprie. Lapte nu s-a fost vândut niciodată. Bunica, fiind moașă, știa cine avea nevoie de lapte pentru copii așa că totdeauna „împrumuta”, fără răsplată, pe cei în lipsă. Nici ouă, nici păsări n-a vândut niciodată, ele fiind trebuincioase casei. A dat cui i-a trebuit. Nici turma de 100 de oi nu scădea din bătătură, deși carnea nu era preferată în meniului familiei. Cu hărnicie și multă chibzuință, la vremea măritișului și însurătorii, fiecare din cei zece, au primit porție egală de pământ, câte o vacă și o junincă, să aibă de drum. Până și cel care se îndrăgostise de Sânziana, unchiul Vasile și „fugise de acasă fără învoire” a fost iertat și a primit zestre egală cu ceilalți. Prin truda sa a tot cumpărat pământ astfel că și-a dublat suprafața primită, cumpărând de la vecinii de hotar din satul Girolt. Din păcate, s-a prăpădit după o muncă grea prestată la pădurea din Histirez, unde a făcut o hernie. Netratată i-a fost fatală.

Vatra coloniei Rădulești, deși nouă, ca așezare modernă are urme din epoca bronzului,   după cum rezultă din cercetările arheologice întreprinse, din epoca tracică, a dacilor liberi și epoca romană, databile undeva cu 1100 de ani î. Ch. Urmele materiale de bronz și aur, de ceramică ornamentată, trasă pe roată și vopsită denotă o civilizație avansată. Apărarea cu valuri de pământ, întărite cu palisade de bârne și lemn, atestă o locuire continuă. În epoca târzie a migraţiilor, o aşezare a fost atestată la Răduleşti – Grădina lui Ţurcaş –, unde au fost descoperite fragmente ceramice modelate la roată, zgrunţuroase, databile în secolele IX–X. O aşezare din secolele XI–XIII a fost atestată spre sud de drumul Carei–Căuaş, în direcţia Insulei. Asemenea fragmente ceramice au fost descoperite şi în zona fermei de oi din Ghenci. Prima atestare documentară a Căuaşului datează din anul 1215, confor evidențelor din Registrul de la Oradea. Erau consemnate, în acel an, două procese în care locuitorii Căuaşului (în document menţionat în forma Cayhas, Kahas, Rahas), sunt acuzaţi de furt. Învinuiţii au fost trimişi la judecata divină, care se manifesta prin prezenţa sau absenţa urmelor de arsură de pe mâinile celor siliţi să poarte ferul înroşit în foc. Nobililor Kávási, care dau în „zălog o parte a satului” în anul 1466, li se adaugă alte nume, probabil pentru că posesorii iniţiali nu reuşesc să-şi răscumpere zălogul, familia Szántai-Becski care ajunge proprietară stabilă a unei părţi din sat, întregită ulterior de moşiile obţinute prin cumpărare. În 1543, familia Károlyi este menţionată printre proprietarii de sesii iobăgeşti din Căuaş, însă modul în care aceasta a ajuns să deţină moşie în sat rămâne deocamdată necunoscut. În 1588, posesia familiei Károlyi, la Căuaş, este întărită şi de principele Transilvaniei, Sigismund Báthori. În timpul atacului tătarilor de la 1682, unul dintre membrii familiei Kávási, numit Iov, este capturat de atacatori şi jupuit de viu în faţa bisericii reformate. Locuitorii care scapă cu viaţă părăsesc satul, care devine pustiu până la începutul secolului al XVIII-lea. Dintr-o statistică realizată în anul 1720 reiese că în acea perioadă în sat trăiau un nobil, 20 de iobagi, şapte jeleri şi opt armalişti. Familia Vay, dispunea iniţial de o mică moşie în zonă, însă în anul 1779 obţine prin arendă şi partea Căuaşului inclusă anterior în domeniul Tăşnad. Alături de nobilii Vay, între proprietarii satului Căuaş se numără, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o mulţime de alţi moşieri cu posesiuni mai reduse. Conform unei însemnări de pe o veche carte de cult, în anul 1768 biserica era încă ortodoxă. În acea perioadă, comunitatea utiliza un edificiu de cult din lemn. Biserica ortodoxă actuală, dedicată Naşterii Sf. Fecioare a fost construită între anii 1878–1882. Celelalte sate aparținătoare comunei au o istorie comparată, cu importanță mai mare sau mai redusă în funcție de epocă și de influența nobilului predominant.

Răduleştiul a făcut iniţial parte din satul Căuaş, devenind localitate de sine stătătoare în anul 1954. Biserica ortodoxă (nouă) a fost ridicată în anul 1975 şi are hramul Sf. Trei Ierarhi, în locul celei vechi, situată în mejdea casei în care m-am născut, în 1953. Microregiunea Văii Ierului, la izvoarele căruia sunt înșiruite satele, și văile adiacente acesteia, are definită o arhitectură proprie. După mențiunea anterioară, casele, coloniștii Răduleștiului și le-au făcut după nevoile gospodărești, pentru locuit și anexe gospodărești. Satul este liniar, iar casele au, de regulă, două, trei încăperi, cu târnaț, pe o latură și la fațadă. Talpa casei, acoperiș în două ape și coama, de obicei din scândură, simplă, fără ornamentică, iar coama e spartă de ușa de acces la pod, de regulă în spatele casei, sau de pe târnaț, pe scară de lemn.

Rememorând, gândurile înșiruite ale mamei, mi-am amintit de povestea prescurilor și ajutorul împrumutat. Iată pe scut povestea. De traista cu prescuri se bucura popa din vârful muntelui, când după slujbă făcea bucurie preotesei „anumărând comoara cu prescurile de la utrenia de duminică”. Pe drum însă, doi oameni pe care-i văzuse că pusese rămășag, i-au cerut o prescura. După cum arătau nu păreau a fi săraci și nevoiași a cerși o prescură de la părinte. Cum acesta n-avea obiceiul de-a refuza nici o solicitare, s-a aplecat spre traistă și a luat prescura cea mai frumoasă și a dat-o spre bucuria unui și amărăciunea celuilalt. După șapte ani, în al patrulea al marelui război mondial, prin Apuseni era foamete mare. Se vindea imediat orice „măsură de secară”. Prinzând de vestea că în satul vecin se vinde făină, hop și popa. Acolo a întâlnit oameni cunoscuți, chiar o femeie care dusese la biserică prescură pentru pomenirea bărbatului, care s-a întors din „prinsoarea de război de la ruși, teafăr”, era cea care vindea făina. I-a dat-o preotului pe „un preț de nimica”. Peste câteva săptămâni, femeia, însoțită de bărbat, s-a dus la biserică cu patru perechi de prescuri să i le slujească părintele de „mulțumire că i s-a întors bărbatul” [1]. Întrebat de ce a făcut-o, omul și-a „șters o lacrimă cu mâneca sumanului și a adăugat: nici n-am adus destule, părinte. Prescurile astea n-au fost numai de slujbă, au fost un împrumut, cu camătă…”[2].

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: 80 de ani de lacrimi și durere” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a III-a)

„Noi ne-am hrănit din tot ce-am dăruit,

   Avutul nostru, tot ce-am risipit.

   Nu pregeta să suferi şi să sângeri!

   Izbânda noastră creşte din înfrângeri!”

(RADU MĂRCULESCU)

 

Dacia – Regatul libertăţii peste care se întindea lumina Soarelui cu izvorul ei cristalin zugrăvindu-şi aura majestuoasă peste trecutul eroic rămas şi prezentul zelos ce dăinuieşte, peste munţii înalţi şi apele repezi, peste câmpiile mănoase şi dealurile dăltuite de vremuri, peste zăpezile scrobite răsunând de Colindele Naşterii, peste primăverile însorite de verdele vieţii, peste verile unde chindia fugărea răcoarea, peste toamnele doldora de pometuri, de orătănii, de turme, de porumb şi de vin, peste pădurile dese din care ţâşnesc altare şi cetăţi, peste legendele timpului şi vietăţile miraculoase, peste răsărituri şi amurguri, peste zările albastre şi paşii pelerinului, peste doinele răsfrânte în dumbrăvile sihastre, peste păsările măiastre şi mireasma florilor, peste roiurile de albine şi cugete aprinse ale îndrăzneţilor, peste cântecul, jocul şi portul emblematic purtător de taină, peste Ţărâna sacră – Pantheonul atâtor viteji şi pustnici, care cu pumnul lor de pământ sfinţit au urcat şi-au ctitorit lăcaşuri în cer.

 Dacia – Regatul libertăţii îşi avea propriul ei Soare – născut din Lumina Cuvântului!

 

 Dacia – Regatul libertăţii avea hărăzit în Sânul Vetrei sale străbune un Pământ martiric şi un Cer profetic cu Soarele său, care prefigura pe SOARELE – HRISTOS – Lumina lumii. „Soarele Daciei, grăia marele profet-rege Zamolxis, m-a născut şi am fost trimis în Egipt cu o Mână de Pământ în Sân ca Icoană a Fiinţei mele de adânc… Voi nu ştiţi, (le grăia preoţilor egipteni) ce sunt OCHII de Ţărână în care Soarele răsare… Ţărâna acestui Pământ are în ea SOARELE. Noi Dacii nu avem Zei, Avem ICOANA unirii Cerului cu Pământul… Văd Lumea în SOARE, cum din Pieptul lui răsare SOARE Întrupat ce se face şi Pământ… Dar tot aici pe Pământul strămoşesc era „Marea TAINĂ”… (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi (Căutarea Originilor), Colecţia Isihasm, 2000, p. 6-11)

Pământul Daciei Mari şi Soarele ei trăiau într-o armonie deplină de comuniune cerească, de frumos, de adevăr, de libertate, de cântare şi părtăşie cu Dumnezeu. „Sufletul acestui Neam”, continua Profetul, are deja „TAINA LUI”. Pământul ce noi îl luăm în Mână la moarte, este închipuirea Plămadei dintre El şi Lume. Poporul meu, Neamul nostru a „DUS” din Moşi-strămoşi Pământ la Cer, din care DUMNEZEU „TRUP” şi-a făcut. Recunoaşteţi Poporul meu în CHIPUL Lui HRISTOS, şi Pământul Neamului nostru.” (ibid., p. 14)

Expresia: „Neamul nostru a „DUS” din Moşi-strămoşi Pământ la Cer”, prefigurează şi ofranda sacră adusă cu smerenie Cerului, respectiv Atotcreatorului, de către Neamul geto-dac, „cel mai drept şi cel mai viteaz dintre traci”, după afirmaţia lui Herodot, pentru Cea care se v-a naşte pe Pământul Daciei Mari al Profetului-rege Zamolxe, ce v-a primi ulterior şi cognomenul de Grădina Maicii Domnului, pentru cea mai faimoasă prinţesă a Vlahilor, deci, Crăiasa MARIA – Vlaherna – Carpatina, prin care se v-a uni pururea Cerul cu Pământul.

Mare v-a fi fost bucuria legendarului-rege Zamolxe când s-a îmbrăcat smerit şi profetic cu Cămaşa lui Hristos, revelată prin Taina cea Mare, prin Taina mai presus de orice Taină – Întruparea Domnului. „O cât se va „Bucura” ZALMOXE când va lua „HAINA Lui HRISTOS” ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ.” (ibid., p. 15)

 

   Ce privilegiu sacru! Ce binecuvântare cerească să fiu în preajma părintelui Ghelasie, clipe, ore, zile, dar întrerupte pe parcursul câtorva ani cât eram student la Teologie! El, misticul şi isihastul nu m-a grăbit în tainele sale spre a nu mă poticni. A lăsat binecuvântarea să-şi continue ciclul: formare, creştere, cunoaştere, înţelegere, cultură, creaţie, mistică, mărturisire.

Totuşi, cu răbdare şi tainic mi-a transmis şi inserat în cuget spiritul nostru Iconic Carpatin.

Aşa s-a întreţăsut în sinele meu metafizic Icoana dumnezeiescă: Maria-Vlaherna-Carpatina!

Mare bucurie, frumuseţe, nădejde, har, dragoste şi împlinire mi-ai făcut Avva Ghelasie!

 

   Expresia: „Haina lui Hristos” ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ”, se tâlcuieşte astfel: „Haina lui Hristos” – face referire la Trupul lui Hristos, Înomenirea Sa, iar  „ce are în ea şi „Ţesătura” acestui Pământ”, semnifică Plămada sacră, Obârşia care a luat-o Iisus din fiinţa Fecioarei Maria – Fiica acestui pământ dacic, prin Naşterea din Ea, din acest Pământ ales de Tatăl ceresc şi pe care l-a odrăslit dumnezeirii şi omenirii Duhul Sfânt.

Nu întâmplător, profetul Mihail Eminescu ne-a transmis expresia: Hristos – Regele Daciei.

Marii cercetători care s-au ocupat conştiincios de Studiul Religiilor lumii, confirmă monoteismul geto-dac, ca o religie superioară antichităţii. „E destul să pomenim aici credinţa strămoşilor noştri daci, care mărturiseau un singur Dumnezeu, credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare… O ştire precisă ne aduce Iisus. El împlineşte toate cerinţele ca să fie absolut crezut. Este, într-adevăr, o altă lume, desăvârşită.” (Protos Arsenie Boca, Ţara de Obârşie, în Gândirea, Anul X, Nr. 1-3/ 2001)

Obârşia Daciei Mari explică şi destinul ei în Iconomia şi Împărăţia Mântuitorului Hristos, Care are aceeaşi Obârşie cu nemuritori daci. „Iisus a reîntors Sensul existenţei iarăşi în Ţara de obârşie: Împărăţia sensului şi a explicaţiei depline.” (idem., Gândirea…)      

Tensiunea vitală a vieţii Dacului liber s-a aprins şi înteţit permanent în Vatra străbună a Cetăţii, în cotidianul cerinţelor, trebuinţelor, încercărilor, responsabilităţilor, iar consistenţa spiritualităţii lui religioase eroico-martirice s-a înălţat pe Rugul Aprins al focului ceresc al creştinismului, permiţând trecerea spre o nouă renaştere, spre adevărata împlinire, a dacului recreat, care a pătruns odată cu Învierea lui Hristos prin toate încheieturile şi fibrele vieţii sale, cutremurându-i sufletul, uimindu-i cugetul, stârnindu-i dragostea ca Frumuseţe divină.

În Dacul liber, devenit trăitor creştin, temelia, stâlpul, farul conştiinţei sale spirituale este Adevărul revelat, singurul pe care se pot clădi: viaţa, binele, dreptatea, frumosul, crezul, nădejdea, suferinţa, dăruirea, veşnicia sa şi a celorlalţi cu care îşi împleteşte destinul haric.

Prin noua axă creştină toate categoriile vieţii, naşterea, mişcarea, creşterea, maturizarea, conştiinţa, credinţa, adevărul, timpul, spaţiul, cauza şi efectul, materia, substanţa, realitatea, pogorârea harului, trecerea în transcendent, capătă dimensiunea hristică a orizontului eshatologic, care dă sens şi plinătate vieţii spiritual-religioase, mărturisitoare a Dacului liber.

Adevărul divin revelat, în credinţa creştin-ortodoxă, nu trebuie manifestat în credincios, în luptător, decât în conştiinţa sa mistică, harică, mesianică, hristică, prin trăire, ca menire, ca atitudine, ca responsabilitate, ca iubire, ca mărturisire, asumându-se demnităţii şi onoarei Neamului său, indiferent de încercări, de zguduiri, de drame ori tragedii, care se văd mult mai clar când suferi cu ele, prin ele: „Astfel, avea să spună eroul nostru marele Român, Radu Mărculescu, pas cu pas, cu inima strânsă, am urmărit toată drama poporului nostru: ocupaţia sovietică, foametea, dezorganizarea organizată, arestările, condamnările, execuţiile, deportările, în genere toată răsturnarea lumii noastre cu capul în jos şi cu fundul în sus. Dar şi începuturile unei << rezistenţe>> (eroică, disperată, dar fără noroc). Iar în final, abandonarea noastră de către Occident (din interese de joasă specie) la picioarele de lut ale uriaşului sovietic.” (Radu Mărculescu, Pătimiri şi Iluminări din Captivitatea Sovietică, Ed. Humanitas, p. 447)

Dacia Mare a fost liberă şi imperială cât timp a promovat în cadrul sistemului său social cele două forme de guvernământ monarhice, imperative: Teocreţia – forma absolută şi Etnocraţia – forma perfectă. Tocmai de aceea am avut mari  voievozi demni şi domnitori aleşi care s-au jertfit pentru Neam, pentru Patrie şi pentru Dumnezeu.

Când s-a abdicat de la aceste forme superioare s-a pripăşit natura inferioară a celor trei mari degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia, ultima fiind cea mai atroce, cea mai lungă şi cea mai perfidă: o ţesătură din haos, având imprimată pe ea hegemonia numărului, brodată cu viciul incurabil, tivită cu sufragiul turmei, fără criterii de selecţie a valorilor, urzită pe parvenitism, ateism, idioţenie, imoralitate, demagogie, dezastru economic, minciună şi furt.

De aceea Ciocoii Vechi şi Noi sunt vânzători de Neam, de Biserică, de Patrie şi de Pământ.

Marele filosof creştin şi naţionalist Petre Ţuţea, considera că: „Democraţia totală e un cimitir istoric. Prin însăşi ordinea ei ideologică, democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: ce mai faci, frate?” (321 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA, Ed. Humanitas, Bucureşti-1993, p. 40-41)

Etnocraţia este marea ctitorie a etnicului care îşi are drept temelie şi stâlp valorile supreme, moral-religioase ale Neamului creştin ortodox. Valorile supreme semnifică varietatea indestructibilă a spiritualităţii etnicităţii respective care o circumscriu Patriei şi Bisericii. Numai raportându-ne la aceste valori suntem CREŞTINI ortodocşi şi totodată ROMÂNI!

Valorile moralo-religioase sunt coordonatele fundamentale ale SINELUI prin care se reflectă conştiinţa adevăratei identităţi de DACOROMÂN şi CREŞTIN ORTODOX.

Numai în Etnocraţia creştin-ortodoxă în conlucrare cu Teocraţia se întrupează aceste înalte valori: adevărul, binele, curajul, dreapta măsură, demnitatea, frumosul, fidelitatea, jertfa, înţelepciunea, libertatea, onoarea, solidaritatea, care trasează continuu Calea devenirii noastre naţionalist-creştine în Istorie, precum religiozitatea, limba, tradiţia, cultura, independenţa, unitatea, suveranitatea şi suzeranitatea statului naţional.

Democraţia este absenţa totală a Valorilor supreme, în golul cărora se ridică prin eforturi disperate edificiul unui conglomerat imaginat pe promisiuni, pe iluzii deşarte, pe deşertăciuni.

Filosoful Ilariu Dobridor face o radiografie a omului prea contemporan şi prea neliniştit, sărac cu duhul, lipsit de originalitatea tradiţiei creatoare, care absolutizează un concept nihilist, aplicându-l procustian, cu „grilă” interpretativă, societăţii, în plan multidimensional: pe „economicul” lui Marx, pe „instinctul” lui Bergson, pe „sexualitatea” lui Freud şi pe „marea conspiraţie” dirijată de puternicii lumii, gen miliardarul iudeo-maghiar G. Soros ş.a.

De ce neliniştiţii, oligarhiştii urii, mercenarii haosului, agită violent liniştea Cetăţii creştine?

„Fiindcă domină spiritul faustic – răspunde Spengler; fiindcă se revoltă forţele telurice – răspunde Keyserling; fiindcă se deplasează centrii spirituali pentru un nou ev creştin – adaugă Berdiaev; fiindcă a invadat misticismul slav – completează Massis. Fiindcă s-au dizolvat certitudinile, adevărurile stabilite şi convenite – dogmele – răspundem noi. Pentru sufletul omenesc(românesc) Certitudinea e rodul vieţii şi condiţia rodirii, (mântuirii).” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor, Ed. Fronde Alba Iulia – Paris, 1999, p. 1)

Comandorul de Aviaţie Radu Theodoru numeşte această deviaţie anticreştină citatomania, mişcare bântuită de „ideea unui guvern planetar, guvern care trimite obligatoriu la programe, instituţii care să le transforme în viaţă, o justiţie planetară şi, implicit, o poliţie şi o armată planetară necesare să aducă pe calea cea bună indivizii, comunităţile, popoarele, naţiunile şi statele care, înapoiate fiind, nu s-au ridicat la conştiinţa globalizării.” (Radu Theodoru, New Age – Imposibilul Hermafrodit, Ed. Miracol, Bucureşti-2004, p. 3)

„Degeaba”, au murit tinerii creştini însângerând cu inima lor curată, Tricolorul Patriei în Decembrie ’89, strigă marele rapsod şi patriot creştin-ortodox Tudor Gheorghe.

Degeaba, reconfirmă „nechemaţilor”, care impun presiunea eradicării urmelor identităţii noastre, academicianul Ioan-Aurel Pop, că IDENTITATEA românească este „felul de a fi şi de a se simţi împreună al românilor, pe temeiul câtorva caracteristici, cum ar fi limba (vorbirea), originea (stirpea), cultura (creaţiile spirituale şi instituţiile adiacente), religia (creştinismul), teritoriul, obiceiurile (tradiţiile).” (Ioan-Aurel Pop, Identitatea Românească-Felul de a fi român de-a lungul timpului. Ideea Europeană, Bucureşti-2016, p.17)

Degeaba, grăieşte optimist Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate că „Gunoaiele şi otrepele se vor pierde în propria nimicnicie.”

Degeaba, mărturisea permanent în Agora vremii sale, profetul Mihail Eminescu că „Biserica Ortodoxă Română este Mama poporului român!”

 

Degeaba, marele apologet creştin ortodox Mihail Diaconescu reiterează semnificaţia imperativă a valorilor supreme, precum că, „Preocuparea pentru lumea valorilor, ca măsură supremă a relaţiilor umane este o dimensiune majoră a  tuturor creaţiilor spirituale prin care poporul nostru s-a impus în istorie.” (Mihail Diaconescu, Istorie şi valori, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti-1994, p. 15)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a III-a)” →

Vavila POPOVICI: CE TREBUIE SĂ ȘTIM ȘI SĂ NU UITĂM (Despre Religie și Morală)

„Există un singur bine – cunoașterea și un singur rău – ignoranța”. – Socrate   

 

   Prin Morală se înțelege modul de comportare a individului în familie și societate, Morala fiind linia generală de conduită a cuiva.

  Civilizația este nivelul de dezvoltare a culturii materiale și spirituale ale unei societăți.

  Religia și Morala, credința și moralitatea constituie un tot organic, inseparabil. Marii oameni de știință și  artiști, care ne pot fi un exemplu de urmat, au fost oameni de o profundă religiozitate: Poeți ca Ovidiu, Horațiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori  și sculptori ca Leonardo da Vinci, Tițian, Michelangelo și mulți alții. La fel, istoria ne dă multe exemple de oameni, conducători și oameni simpli, revoluționari, a căror moralitate a constituit un exemplu, ei luptând pentru binele și progresul țării lor.

   Forțele active ale creației binelui general, sunt forțele morale ca: patriotismul, virtutea domestică, sufletul curat, credința în Dumnezeu.

   S-a spus de nenumărate ori că știința care se clădește pe religie dobândește un plus de adevăr, iar arta care are în vedere religia dobândește un plus de frumusețe spirituală.

   Am mai scris despre morală, amintind spusele Apostolului Pavel și anume, că legea morală e înscrisă în inima omului, iar conștiința morală a omului îl ajută să judece și să aprecieze ideea de bine și în final îi îndreaptă pașii în așa fel încât omul se poate conforma legii morale.

   Marii filozofi, precum germanul Immanuel Kant, au prețuit în mod deosebit argumentul moral. El spunea că este firesc și logic ca în lume virtutea să aibă drept răsplată fericirea și întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute și fericire, viciu și nefericire nu se realizează întotdeauna, admiteau existența altei lumi, existența unui judecător, care nu poate fi decât Dumnezeu. Conform ideilor lui Kant, Dumnezeu, libertatea și nemurirea nu sunt obiecte de cunoaștere teoretică, nu pot fi deci demonstrate științific, ci sunt obiecte ale rațiunii practice, deci nu pot fi justificate decât moral.

    Poetul și prozatorul german Heinrich Heine afirma cu convingere că „O națiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedește o înaltă forță morală”.

   Să înțelegem că rațiunea noastră de a fi în lume nu se mărginește la existența terestră care urmăreste numai satisfacerea nevoilor materiale. Spiritualul, înalta moralitate, sfințenia vieții devin scopuri de bază pentru cei ce urmăresc binele și liniștirea sufletului.

   Socrate, filozoful Greciei Antice – gânditorul creștin înainte de creștinism – spunea să nu ne îngrijim mai mult de trup, ca de suflet. Și mai spunea: „Nu pot învăța pe nimeni nimic, pot doar să-l fac să gândească”.

   Ideile se materializează prin sentiment, iar sentimentul  acționează asupra materiei. Spiritul trebuie să treacă prin suflet ca să atingă materia, adică prin intelect și inimă. Sentimentul pune corpul în mișcare. Or, ce sentimente avem când auzim de comportamentul imoral al unora care stau în fruntea noastră și ne conduc? Putem admite comportamentul lor, al unor oameni orgolioși, lipsiți de morală? Putem să fim de acord ca puterea să fie în mâinile lor și ei să ne dirijeze viața?

   Dacă nu vom da importanță simțirilor sufletului nostru, nu vom putea avea parte de sentimentele nobile, ne vom transforma în simple animale sau chiar roboți.

   Avem nevoie de libertate și de ordine în libertate. Un filozof ne amintea că „Ordinea este prima lege a universului”, adică nu putem trăi veșnic în degringoladă. Prin ordine câștigăm timp pentru viață.

   Un filozof român (Constantin Noica) întreba: „Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas și din pașii zilei tale un mers, și nu o împleticire ?

  Continue reading „Vavila POPOVICI: CE TREBUIE SĂ ȘTIM ȘI SĂ NU UITĂM (Despre Religie și Morală)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Teorie

Este posibil ca speciile umanoide apărute pe Terra:

Africa, Mesopotamia, Egiptul, India, China, Amerindienii, Polinezieinii, Aborigenii, Nordicii- să fi locuit iniţial pe alte planete din universul nostru celular sau poate chiar din alt univers, mă întreb?

       Modificarile poziționale ale planetei pe care locuiau, consumarea resurselor energetice care le asigurau existența spațială sau poate chiar comportamentul lor existențial să îi fi dus la părăsirea acelui spaţiu astral şi la venirea lor pe următoarea planetă pe care se putea locui-Planeta Pământ?

          De ce nu ?

          Îşi aduc cu ei forma trupului, a chipului, culoarea pielii şi a părului, limba şi obiceiurile, cunoştinţele pe care le-au putut stoca, seminţele şi ADNul fiecărui animal specific planetei lor.

          Distanţa venirii, ca timp geologic astral de succesiune nu o cunoaștem.

            Ca timp biologic de  succesiune umanoidă este de minim 2000-4000 de ani, în funcţie de data astrală la care planetele lor, cred,  au dispărut, sau nu au mai avut condiţii pentru întreținerea vieții .

          Să urmărim împreună care, credem, că a fost prima planetă care a avut iniţial condiţii propice vieţii, așa cum o știm noi azi specifică planetei noastre. În ce poziţie era ea acum 20000- 40000 de ani, mai exact.

          Să luăm procesul invers. Acum aceste condiţii prielnice vieţii; de distanţă, orientare, poziţie în sistemul nostru solar, este deţinut de Planeta Pământ.

           Prima dată este posibil să fi fost deţinută de o planetă aflată în Norul Oort.

          Acolo, la granița sistemului nostru solar, se zice că există un câmp de resturi telurice şi gheaţă rămase după crearea planetelor şi că ar fi sursa cometelor mari, cu perioadă lungă de existenţă spaţială.

            Ori, cometele sunt, sigur, o sursă a vieţii. Ele deţin microbi, gheaţă şi probabil elementele iniţiale ale viului.

          De ce nu ar fi resturile de la o planetă care iniţial a susţinut viaţa, mă întreb ?

          Este cunoscut faptul că universul este în continuă schimbare, el însuşi fiind un organism viu- din moment ce însăşi viaţa provine din structura lui.

          Ce azi are o anumită poziţie, o anumită structură în univers, mâine dinamica universală o poate modifica în timpul astral cuvenit.

          Timpul geologic, faţă de punctul iniţial, peste o măsură astrală, poate avea altă poziţie, altă structură în univers.

         Oamenii de ştiinţă ştiu exact unde s-a aflat Planeta Pământ acum un număr universal de măsură. Ce poziţie avea față de soare, faţă de alte planete, în sistemul solar şi al galaxiei. Logic, pot afla aceste date şi despre alte corpuri cereşti din sistemul nostru solar.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Teorie” →

Paul CELAN: Corona – Poezie dedicată aniversării a 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan

                                    Josef Bordat, Germania

***

Corona

 

Din mâna mea toamna frunza și-o mănâncă: suntem prieteni.
Din nuci cojim timpul și le învățăm să se ducă:
timpul se întoarce în coajă.

 

În oglindă este duminică,
în vis se doarme,
gura rostește adevăr.

 

Ochiul meu cată spre sexul iubitei:
ne privim,
ne spunem ceva întunecat,

 

unul pe altul ne iubim precum luna și memoria,
dormim ca vinul în scoici,
ca marea în jetul de sânge al lunii.

 

Îmbrățișați stăm în geam, ei ne văd de pe stradă:
e timpul să se știe!
E timpul ca piatra să se dedea înfloririi,
neliniștea să bată o inimă.
E timpul să se facă timpul.

 

E timp.

Paul Celan, Cernăuți-Paris (1929 – 1970)

din „Mac și memorie“
Editura Suhrkamp

Ionel NOVAC: Andrei Ciurunga – poetul osândit pe ambele maluri ale Prutului

Andrei Ciurunga, pe care literatura română avea să-l eternizeze ca fiind „poetul în schimbul căruia a înviat Hristos”, s-a născut la 28 octombrie 1920, la Cahul, într-o „casă mare și luminoasă, cu vreo cinci-șase camere, pe Strada Cazărmii, una din acele străzi late și drepte care tăiau Cahulul în două de la miazănoapte la miazăzi. Și mai erau o curte și-o grădină pline cu fel de fel de minunății: saraiul cu lemne de foc pentru iarnă, bucătăria de vară, cușca dulăului nostru Reapcic, merii și gutuii în care se aprindeau către toamnă felinarele roșii și galbene ale fructelor pârguite. Acolo m-am născut eu, într-una din acele odăi, în luna octombrie a anului 1920, când calendarul arăta ziua de 28.” [1]

Pe numele adevărat Robert Eisenbraun, provenea dintr-o familie de pedagogi, tatăl său, Herman Eisenbraun, făcea parte dintr-o familie de colonişti germani din sudul Basarabiei și era profesor de limbă germană la liceul „Ion Voievod” din Cahul, iar mama sa, româncă, era profesoară de pian. Cum tatăl său a decedat când viitorul poet de abia împlinise patru ani, de creșterea și educarea acestuia a trebuit să se ocupe singură doar mama sa. „Până să mă ridic ˂băiețaș la casa părinților mei˃, cum zice Ion Creangă, am tot stat câțiva ani pe lângă fustele mamei. Eram tare pipernicit, iar mama, draga de ea, se temea pentru mine, mai ales că eram tare poznaș și nu prea ascultător – și cine știe ce rău aș fi putut prăvăli asupra capului meu!” [2]

Robert Eisenbraun a urmat școala primară și liceul în orașul Cahul, cu excepția ultimei clase de liceu, pe care a absolvit-o în Bolgrad. Vacanțele școlare le petrecea la Ghioltosu, la moșioara unchiului Sofocle Cavalioti, cumnatul mamei sale, împreună cu verii mai mari, sosiți de la școli sau universități și în grija cărora era lăsat. Băi la cotul Prutului, călărie, plimbări în via „râpa cu nuci” și harbuzăria cu pepeni uriași,  înălțarea zmeielor și câte și mai câte nu făceau! „Așa am petrecut vreo opt-nouă vacanțe, până a început a-mi mirosi a catrință și nu mai plecam verile din Cahul, unde mă îndrăgosteam de câteva ori pe an tot de câte-o colegă de școală, cu care mă întâlneam în serile frumoase de vară în parcul orașului.” [3] Tot în această perioadă se leagă prietenia de o viață cu colegul Constantin Reabțov, de care nu îl va despărți decât moartea tragică a acestuia.

Aptitudinile sale pentru literatură îl vor determina să frecventeze cenaclul literar al liceului, în a cărui revistă, „Îndrumarea tinerimii”, în ianuarie 1932, profesorul Constantin Radu, directorul liceului „Ion Voevod”, îi va tipări prima poezie, intitulată „24 Ianuarie”. Erau patru strofe dedicate Unirii Principatelor și domnitorului Alexandru Ioan Cuza, semnate pentru prima dată cu pseudonimul Robert Cahuleanu, pe care l-a adoptat din profundă simțire românească, cum a declarat el mai târziu.

Aprecierile, ca și încurajările primite, îl ambiționează, tânărul continuând să scrie noi și noi poezii. Încă elev, în iunie 1936, scoate la Cahul, prima plachetă de versuri întitulată „Melancolie”, care includea 29 de poezii din cele peste 100 câte avea la acel moment. Un alt unchi, Haralambie Vizanti, prefect de Cahul, i-a plătit hârtia și tiparul pentru 300 de exemplare imprimate la tipografia lui moș Anastase Mănescu. Astfel, „debutul meu editorial se datorează orgoliului unui om care a avut ambiția să se afle în oraș că este unchiul unui poet cu volum.” [4] „Doamne, la nici 16 ani împliniți, ce mare ˂scriitor˃ m-am crezut eu atunci! Colegii mă ironizau, dar fetele m-au luat în serios și mureau de plăcere când le dăruiam câte un volumaș cu autograf!” [5], se va destăinui mai târziu poetul.

Tot în această perioadă colaborează la revista cadrelor didactice, „Graiul satelor”, o foaie tipărită de poetul și scriitorul Vasile Hondrilă, revizorul școlar al județului Cahul.

Din septembrie 1938 urmează ultimul an al liceului la Bolgrad, Liceul „Ion Voevod” de la Cahul fiind închis din motive financiare. „La începutul anului de învățământ 1938-1939 la liceul de băieți din Bolgrad apăru în clasele superioare un nou elev. Probabil evenimentul ar fi trecut neobservat dacă nu s-ar fi răspândit zvonul că noul nostru coleg e poet – iar în liceu poezia se afla la loc de cinste! Ba mai mult, reușise să publice chiar și o plachetă de versuri, deci era firesc ca vestea să trezească numaidecât curiozitatea multora. Curând l-am văzut și eu prin curtea liceului, discutând aprins cu alți câțiva colegi. Am mai aflat că-i spune Robert Cahuleanu și că a venit din Cahul să-și continue studiile (liceul de acolo fusese desființat).” [6]

Printre colegii de aici se numără, alături de cei veniți de la Cahul, poetul Chiril Aldea-Cuțarov și prozatorul Gheorghe Gheorghiu. La Bolgrad își continuă activitatea literară, colaborând la „Bugeacul” lui Teodor Nencev și la „Moldova” condusă de profesorii Ioan Șt. Botez și Vladimir Cavarnali, dar și frecventând cercul poeților Vladimir Cavarnali, Teodor Nencev, Iacob Slavov sau Ioan Sulacov.

La 28 iunie 1939 tipărește, cu sprijinul financiar al aceluiași unchi Haralambie Vizanti, cea de-a doua plachetă de versuri, „În zodia cumpenei”, la tipografia „Capitala” din Bolgrad. Este ziua în care a absolvit liceul, dar și în care face cunoștință cu poetul Ion Minulescu, venit cu o șezătoare literară la Bolgrad.

După terminarea liceului se întoarce la Cahul, unde va lucra în calitate de profesor la fostul liceu „Ion Voevod”, acum redus la doar patru clase gimnaziale. În paralel, colaborează cu poezii la reviste literare de prestigiu din București („Curentul literar” și „Pepoem”) sau cu articole în pagina de cultură a ziarului „Neamul românesc”. Tot în această perioadă, împreună cu poeții Haralambie Țugui și Napoleon Nițescu, dar și cu prietenul Constantin Reabțov, pune la cale apariția unei reviste literare locale, „Cahulul literar”. [7] Deși tipărită și așteptând aprobarea de la București pentru a fi difuzată, după 28 iunie 1940, când are loc anexarea forţată a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, stocul de reviste a fost confiscat în întregime de către sovietici și acesta a dispărut fără urmă.

În 1940-1941, primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei, a lucrat ca învăţător în şcoala primară din satul Tartaul de Salcie. Tot din anul 1940 începe colaborarea la publicațiile chișinăuiene „Raza”, „Basarabia literară” și „Basarabia”, conduse de preotul Vasile Țepordei, originar din Cârpeștii Cahulului. Peste trei ani va fi adus la Chișinău pentru a lucra în redacția acestora, dar mai funcționa și ca pedagog la Liceul „B.P. Hașdeu”, sub direcția profesorului Vasile Harea, o somitate a intelectualității basarabene. „Aici am avut marea bucurie să locuiesc un timp într-o odăiță chiar cu Ștefan Ciobanu, marele basarabean, autor al unui capital studiu despre istoria literaturii române vechi și al altor lucrări substanțiale, era un om cam ciudat, numai cu cartea-n mână. Țin minte iarna lui 1943, descoperisem un dulap uriaș cu ziare de la Moscova, mai vechi, „IZVESTIA” mi se pare. Am tot făcut focul în sobă bine cu ele, ne-au încălzit ce să zic…” [8]

Este o perioadă fructuoasă pentru poet, acesta reușind să publice două cărți: sceneta „Poemul desrobirii” (1943), la Editura ziarului „Cuvânt moldovenesc” al profesorului L.T. Boga și volumul de poezii „Cântece de dor și de răsboiu” (1944), la Editura „Dacia Traiană” a Ministerului Propagandei, ambele semnate cu pseudonimul Robert Cahuleanu.

La 27 februarie 1944 participă la un mare festival literar-artistic, cu invitați din toate provinciile românești. „A fost una dintre cele mai mărețe manifestări pe care le-a trăit Chișinăul în acei ani de românească simțire. Toate provinciile țării veniseră veniseră la surata mai mică, parcă pentru a-și lua rămas bun de la ea. Spectacolul s-a încheiat într-o atmosferă de nedescris, spectatorii râdeau și plângeau. Seara, guvernatorul Basarabiei, generalul Olimpiu Stavrat, ne-a oferit un banchet cum numai în basme și-n Basarabia se putea oferi. Până aproape de ziuă n-au mai contenit cântecele, epigramele, vorbele de duh și versurile recitate cu paharul în mână.” [9]

După trei săptămâni, din cauza frontului care se apropia amenințător și crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, urca, împreună cu mama și bunica sa, în trenul care îl ducea în România. „M-am născut la 28 octombrie 1920 în orașul Cahul și am murit la 20 martie 1944 la Ungheni, când am părăsit Basarabia, refugiindu-mă din calea războiului.” [10]

Cei trei se stabilesc la o mătușă de la Brăila, oraș în care se născuse și bunica sa, dar pe care tânărul poet îl vedea pentru prima oară. Încă din primele zile se interesează de viața literară și gazetărească a urbei, descoperind sediul publicației „Expresul”, cunoscută încă de la Chișinău, al cărui editor, Sotir Constantinescu, îi încredințează pagina literară. Aici publică o serie de versuri, note sau articole de mici dimensiuni, dar atrage și o serie de tineri condeieri brăileni (Mihail Crama, Mihu Dragomir, Valeriu Gorunescu, Daniel Constantinescu ș.a.), pe care îi face colaboratori ai „Expresului”.

La începutul lunii noiembrie a anului 1945 publică articolul „cu caracter net anticomunist, intitulat „Sunt prezent aici”, adică la „Expresul” – am omis să vă spun că ziarul avea o tentă pronunțat liberală – și nu „dincolo”, adică la ziarul „Înainte”, organ al Județenei Partidului Comunist.” [11] Peste câteva zile, la 8 noiembrie 1945, în centrul Brăilei are loc un miting spontan, la care au luat parte mii de brăileni din aproape toate categoriile sociale. „Indignați de faptul că în ajunul Sfântului Mihail oficialitățile comuniste organizaseră, la 7 noiembrie, un miting muncitoresc întru slava lui Stalin și a Marei Revoluții din Octombrie 1917, câteva mii de cetățeni ai Brăilei s-au adunat în piața orașului pentru a-i aduce un omagiu Regelui nostru, de a cărui zi onomastică oficialitățele se făcuseră a uita.” [12]

Cum către sfârșit mitingul a degenerat prin câteva acte de violență (escaladarea gardurilor poliției sau deshămarea cailor de la trăsura chestorului), a doua zi au început să se facă arestări în rândul turbulenților. Nu mică i-a fost mirarea lui Andrei Ciurunga când, la 14 noiembrie, s-a pomenit și el invitat la poliție , „acuzat de incitare la dezordine prin articolul publicat în „Expresul”, ba chiar eram socotit „autorul moral” al întregii manifestații.” [13]

După o anchetă sumară este închis în penitenciarul Brăila, împreună cu alți 30-40 de participanți la manifestație, și eliberat după 29 de zile de detenție, printr-o sentință a Curții Marțiale Galați. Autoritățile nu reușiseră să găsească vreun paragraf în codul penal care să încrimineze scrierea unui articol și omagierea Regelui său!

În cele 29 de zile reușise să scrie 29 de poezii, deoarece colegii de suferință îi cereau „noutăți” pentru șezătorile pe care le organiza seară de seară în camera de detenție, în văzul și auzul paznicilor debusolați. Din păcate, dintre acestea s-a păstrat numai una, „Poem de închisoare”, pe care a reușit să o publice mai târziu în ziarul local „Facla”. [14] Abia peste aproape cincizeci de ani, poezia va fi inclusă și în volumul autobiografic „Memorii optimiste”.

După eliberarea din penitenciar, Andrei Ciurunga este angajat de S. Păstorescu în redacția ziarului său de informații, „Ancheta”, reușind ca astfel prin salariul pe care îl câștiga să-și asigure „costul țigărilor și-mi mai rămânea pentru câteva kilograme de mălai pe care le duceam acasă bunicii și mamei”. [15] Avea, în schimb, câteva avantaje pentru care nu îl costa niciun leu: permis gratuit pe tramvai, intrare liberă la cele trei cinematografe ale orașului, plus bilete la matineele date de trupele teatrale bucureștene venite în turneu la Brăila!

Tot în această perioadă îl cunoaște pe scriitorul Radu Tudoran, care, inspirat de acțiunea temerară a navigatorului francez Alain Gerbault, venise la Brăila pentru a construi o corabie cu care intenționa să facă înconjurul lumii. Cum cheltuielile aferente construcției erau mari, dar și aflând că regimul comunist nu i-ar fi aprobat plecarea pe mare, după câteva luni Radu Tudoran și-a lichidat șantierul și s-a întors la București. A rămas însă o frumoasă prietenie, cei doi reîntâlnindu-se după două decenii, „când l-am vizitat la locuința sa pentru a-i solicita o recomandare, aveam toate șansele să fiu reprimit în Uniunea Scriitorilor, de unde fusesem radiat la scurt timp după condamnare. Mi-a dat-o cu bucurie, era convins că locul meu nu putea fi decât printre scriitori”. [16]

La Brăila, poetul va fi obligat să renunțe la pseudonimul Robert Cahuleanu, cu care semnase până atunci, inclusiv plachetele de versuri publicate. „Mă cheamă Robert Eisenbraun, dar pentru că toată instrucția și simțirea mea erau românești, mi s-a părut firesc să adopt pseudonimul „Robert Cahuleanu”, de la orașul meu natal, Cahul. acesta ar fi fost numele meu de-o viață, dacă în 1946, la Brăila, pe când lucram la „Ancheta”, n-aș fi fost pfotit urgent până la județeana de partid (comunist, se înțelege). Aici mi s-a spus: Vezi, dumneata, Cahulul nu mai este la noi, numele dumitale se poate interpreta, așa că fă bine și caută-ți altul. M-am înfuriat, replicând: Dar Chișinevschi? Că nici Chișinăul nu mai e la noi. Atunci s-a oțărit activistul: Lasă-l tu pe tovarășul Chișinevschi, nu-i purta tu de grijă, și ia aminte la ce ți-am spus. M-am dus la Poștă, am pus mâna pe o carte de telefon – era a Brșovului – am deschis-o la întâmplare și am citit primul nume care mi-a căzut sub privire: Andrei Ciuruga. L-am scris pe o bucată de hârtie și l-am dat administratorului să-mi facă altă legitimație. Acesta, nevinovat, preia un „n” la Ciuruga. Și așa am rămas, Andrei Ciurunga.” [17]

Cum, în aceeași vreme, Jaques Davidescu tipărea la Brăila a doua serie a ziarului „Facla”, Andrei Ciurunga, considerat „de-al casei”, publica și aici versuri număr de număr, ba figura chiar și în juriile care acordau premii la concursurile de poezie organizate de ziar. Așa că nu i-a fost peste mână atunci când, după ce îl rugase pe unul dintre culegătorii de la „Facla” să-i păstreze zațul poeziilor sale după tipărire, l-a rugat iarăși să-i mai culeagă câteva poezii „de sertar” [18], cu gând de a le tipări într-o plachetă de vreo 30-40 de exemplare. Pentru copertă a apelat la fostul său coleg de închisoare, Boris Petrovici, care i-a tăiat în relief, pe o bucată de linoleum, o linie șerpuită închipuind Prutul, linie care brăzda în diagonală coperta. Pe la finele lunii aprilie 1947, broșurica, sugestiv intitulată „Poeme de dincoace”, conținând 15 poezii, tipărite numai pe o singură parte pentru a părea mai groasă, apare în 32 de exemplare.

Bucuria îi este mare, împarte câteva exemplare prietenilor și colegilor, dar i le arată și mamei sale, care, îngrozită de versurile citite, îl sfătuiește să le arunce pe foc. Cum însă demonul aventurii îl poseda, așa cum avea să mărturisească mai târziu, nu-i dă ascultare, dar face și greșeala de a arăta un exemplar poetului Mihu Dragomir, colaborator și el al ziarului „Facla”, gest care îl va costa scump mai târziu.

„Ancheta” fiind suprimată în februarie 1948, Andrei Ciurunga este numit responsabil cu presa și propaganda la organizația Județeană a Tineretului Muncitoresc, apoi, de la 1 iunie 1948, este transferat în redacția ziarului „Înainte”. Aici va redacta câte două pagini pe săptămână, a tineretului și a femeii, dar mai târziu, când conducerea ziarului a observat că „huzurește” (deh, era ziarul partidului!), i s-a repartizat și pagina culturală.

În toamna anului 1949, la sugestia poetului Mihai Beniuc, la acea vreme secretar al Uniunii Scriitorilor, este adus la București și angajat în redacția revistei „Flacăra”, revistă a Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști (USASZ). Aici i s-au încredințat rubricile „Antologia provinciei” și „De la stânga la dreapta”, dar mai răspundea și la „Poșta redacției” unor eventuali colaboratori, dintre care câțiva au ajuns nume de rezonanță în literatură. Se înțelegea foarte bine cu colegii de redacție (Geo Dumitrescu, Vladimir Colin, secretarul general de redacție, J. Popper, Vera Hudici, Pompiliu Andronescu-Caraioan, George Dan, Geo Șerban, Nicolae Mărgeanu), își îndeplinea sarcinile cu plăcere și toată lumea părea mulțumită. Dar, la sfârșitul lunii ianuarie 1950, a fost chemat la conducerea revistei și i s-a pus în vedere că de la 1 februarie va fi concediat, motivul invocat fiind restructurarea determinată de noul format al revistei. Era începutul unui calvar care avea să dureze ani de zile…

În după-amiaza zilei de 2 februarie 1950, casa din strada Caragea, unde locuia de câteva luni, îi este scotocită de trei indivizi, aceștia zvârlind la întâmplare obiecte și haine, în căutarea plachetei „Poeme de dincoace”, „aia împotriva regimului democrat, unde ne înjuri pe noi, comuniștii”. Plachetă despre care aceștia aflaseră că fusese tipărită ilegal la Brăila. „Maestrul Delator”, Mihu Dragomirescu, își făcuse „datoria”!

Cum cei trei nu au găsit niciun exemplar, Andrei Ciurunga este arestat pe loc, deși a doua zi, sâmbăta, era așteptat la Brăila pentru ceremonia cununiei sale religioase. Vestea arestării sale ajunge și la mama sa, care, înștiințată la timp de familia unui fost coleg de liceu martoră la percheziție și arestare, a pus pe foc ultimele exemplare ale primejdiosului corp delict.

Închis la penitenciarul din strada Uranus, anchetat de nenumărate ori, dar fără a se putea da de urmele cărții incriminate („Poeme de dincoace”), la una dintre anchete i se prezintă volumul „Cîntece de dor și de război”, apărut în februarie 1944 la Chișinău. Cum primele două cicluri ale cărții cuprindeau versuri net antistaliniste, unuia dintre anchetatori i-a venit ideea de a-l trimite acasă, în Basarabia, pentru a fi judecat. În așteptarea extrădării este trimis întâi la Brăila, pentru un supliment de anchetă, unde a stat câteva luni în penitenciar, iar mai apoi a fost transferat în arestul militar din Galați. De aici, într-una din zilele lunii septembrie, a fost readus la București, acuzat de „crimă împotriva păcii”, potrivit unei legi împotriva criminalilor de război, care prevedea pedepse cu munca silnică începând de la trei ani în sus.

La București a fost închis la Văcărești, alături de așa-zișii „criminali de război”, „ofițeri care și-au făcut datoria pe frontul de Răsărit, magistrați, scriitori și ziariști al căror condei susținuse campania pentru eliberrarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, ca să nu mai zic de preoți, medici sau avocați, oameni tot unul și unul.” [19] Printre „colegii” săi de închisoare se numărau scriitorii Isac Peltz, cu care a dormit un timp în același pat, și Ștefan Ionescu, ziaristul Benone Negrețu de la „Universul”, prozatorul Dumitru Atanasiu[20], generalul David Popescu, ultimul ministru de interne al regelui Carol al II-lea, maiorul Mustislav Vasilievski[21], colonelul Octav Vorobchievici[22], avocații Aurel Teodorescu și Nicu Ghibaldan ș.a.

În iunie 1951 este transferat la „Fortul 13” Jilava, cunoscută ca cea mai temută închisoare, unde, printre colegii de suferință i-a reîntâlnit pe confrații de redacție de la Chișinău, poetul Sergiu Matei Nica și gazetarul preot Sergiu Roșca. Judecat în luna septembrie, la începutul lui octombrie i se comunică sentința definitivă: patru ani muncă silnică, așa cum prevedea „Legea criminalilor de război” la capitolul „Crimă împotriva păcii”.

Vor urma, așadar, patru ani de detenție, petrecuți în gulagul românesc, începând de la Poarta Albă și continuând cu șantierele Peninsula, Mamaia[23], Mustață[24], Tașaul, Coasta Galeșu. Readus, după moartea lui Stalin, la Poarta Albă, este mutat apoi disciplinar, împreună cu alți deținuți, la Peninsula, până la 2 decembrie 1953, unde, cu două luni înainte de expirarea pedepsei, este transferat la izolare. Va fi însă eliberat abia la 13 mai 1954, cu o întârzâiere de fix o sută de zile…

În toți acești ani de detenție, Andrei Ciurunga nu va înceta să scrie poezii, pe care începuseră să le învețe chiar și colegii deținuți. „Scrisesem cele mai bune poezii, dar nu mă temeam că se va pierde vreuna. Le știam pe de rost, atât eu, cât și alte zeci, poate sute de deținuți, depășiseră sârmele coloniei și circulau de-a lungul Canalului și prin închisori, ba chiar – așa cum am aflat, după eliberarea mea, de la cunoscuți de-afară – unele dintre ele fuseseră citite la emisiunile transmise în limba română ale posturilor străine de radio – Europa liberă, BBC, Vocea Americii – iar altele apăruseră în publicațiile de peste hotare.” [25]

O parte din poeziile scrise pe sacii de ciment, transcrise pe o hârtie subțire procurată de colegul-deținut, avocatul Alexandru Roland, au fost scoase cu lădița de companie confecționată la sugestia acestuia, lădiță ce avea patru orificii într-unul din pereții verticali. În două orificii fuseseră ascunse hârtiile cu poeziile sale, iar în celelalte două o scrisoare a avocatului către consoarta sa și un model de memoriu pe care aceasta să îl depună pentru a i se ierta soțului restul pedepsei. „Am ieșit pe poartă împreună cu alți 85 de deținți ai căror termen de punere în libertate expirase și el la diverse date, și nu ne-am mai uitat înapoi până la gara Ovidiu. A doua zi, 14 mai, băteam la ușa casei noastre de la Brăila, în care mama avusese tăria să mă aștepte mai bine de patru ani. Lădița avocatului Alexandru Roland, cu cele câteva mii de versuri, mă însoțea credincioasă…” [26].

La Brăila nu a rămas decât puțin timp, atât cât să-i povestească mamei prin ce a trecut în cei patru ani de detenție și să-și transcrie versurile de la Canal. Apoi a luat drumul Bucureștiului, unde a locuit, pentru început, la familia bunilor prieteni cahuleni, Mariana și Andrei Cembrigi. Tot Mariana a fost cea care l-a angajat la creșa „Viitorul”, a cărei directoare era, în calitate de om de serviciu. După câteva luni se mută într-o cămăruță pe strada Avrig, demisionează de la creșă și își găsește un post de portar la Trustul pentru industrializarea lemnului.

Nu este mulțumit nici aici, încearcă să fie reprimit în Uniunea Scriitorilor, care i-ar fi asigurat un venit cât de cât rezonabil, însă încercările sale sunt sortite eșecului. Atât Aurel Mihale, secretarul Uniunii, cât și Mihai Beniuc, cel care îl adusese la București în urmă cu patru ani, rămân insensibili la doleanța poetului… Nici criticul Ovid S. Crohmălniceanu, care îl publica prin anii 1949-1950 în „Contemporanul”, acum ajuns director-șef adjunct la „Viața Românească”, nu-i dădea prea mari șanse. Decât doar dacă ar „scrie ceva extraordinar, care să facă gaură-n cer, un lucru fără de care să nu se mai poată concepe poezia de azi, pe care să nu-l poată nimeni nici contesta, nici ascunde, nici ignora. Dar e greu, nu-i așa?” [27]

Nereușind să publice pe undeva, Andrei Ciurunga se angajează, cu ajutorul unui prieten (doctorul Fai Petreanu), ca instalator în echipa lui Adrian Poenaru, angajat la rândul său al Trustului de construcții și instalații București. Astfel ajunge să lucreze la Fabrica de țigări, apoi la Fabrica de ciorapi, de unde se aproviziona gratuit cu produsele aferente. Unde mai pui că primea și câte 500 de lei, din cele câteva mii cu care figura pe statul de salariu. Dar, adevărul era că nici nu făcea mare lucru, trebuind doar să fie mereu prezent pe șantier cu o sculă oarecare în mână, de ochii eventualelor inspecții inopinate…

Tot în casa doctorului Petreanu participă la mai multe serate literare, unde se citeau versuri sau fragmente de proză scrise pentru sertar, se comentau evenimentele zilei sau se spuneau ultimele bancuri politice. La una dintre ședințe prinde curaj și își aduce carnețelele cu versuri din închisoare, citește câteva care plac audienței, iar la urmă, familia Elvira și Nelu Manolescu îl roagă să le lase câteva zile, pentru a transcrie câteva dintre poezii. Nu bănuia că, astfel, rugămintea celor doi îi va salva poemele de la pieire. Era în luna noiembrie a anului 1957…

Cu câteva luni în urmă, în iulie, la București apăruse primul număr din revista lunară „Rebus”, în care publica câte două careuri de cuvinte încrucișate. Dar nu sub numele de Andrei Ciurunga, care i-ar fi fost imposibil, ci sub pseudonimele Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu E. Grădinaru și altele. Sub pseudonimul Radu Calomfir publică și niște versuri în „Urzica”, dar fără a-i deconspira redactorului-șef Mircea Pavelescu adevărata sa identitate.

La cumpăna anilor 1957-1958, în seara de revelion, se căsătorește cu Ina, nepoata fostului prefect al Cahulului, Haralambie Vizanti. Originară de la Odessa, Ina era mai mare cu un an decât el, dar asta nu conta pentru cei doi. Anul nou părea că începe sub cele mai favorabile auspicii.

Numai că, în noaptea de 28 noiembrie 1958, la nici un an de la căsătorie, s-au pomenit cu bătăi puternice în ușă, care a cedat loviturilor aplicate cu bocancii. Câțiva indivizi au răsturnat casa pe dos, răsfoind fiecare carte din bibliotecă și golind cuferele și sertarele, căutând, sub privirile îngrozite ale soției și soacrei, ceva anume. Ce însemna acel ceva avea să se lămurească curând, când, văzând că nu găsesc ce căutau, indivizii l-au întrebat unde a ascuns poeziile din închisoare. Refuzând să recunoască faptul că le-ar fi scris cândva, este încătușat și dus la închisoarea Văcărești: „Mi-au pus cătușe la mâini și m-au luat. Ina abia a avut timp să-mi așeze câteva schimburi într-o valiză, și dus am fost șase ani. Rămâneau în urma mea două femei îngrozite- ca să nu mai vorbesc de disperarea mamei de la Brăila – o casă răvășită până-n tavan și-o ușă făcută zob de zelul revoluționar al exponenților clasei muncitorești”. [28]

Ce se întâmplase oare? Cu prilejul unei descinderii în casa fostului său coleg de detenție, Nicolae Mărășescu, securitatea a găsit un caiet în care acesta, mare iubitor de versuri, trecuse câteva zeci de poezii, cu numele autorilor dedesubt. Pe lângă poemele de la Aiud ale lui Radu Gyr și Nichifor Crainic figurau și cele de la Canal, învățate direct de la Andrei Ciurunga, autorul acestora. Cum în acea vreme se pornise o vânătoare de vrăjitoare împotriva deținuților politici, până la a ajunge la Andrei Ciurunga nu a fost decât un pas.

La ancheta ce a urmat după arestare, Andrei Ciurunga nu avea cum să nege paternitatea versurilor (în toamna anului 1952, la Peninsula îi fusese confiscat un carnețel din hârtie de saci de ciment, pe care își trecuse versurile, carnețel care acum se afla pe masa anchetatorului), dar trebuia să explice cui le-a dat în grijă, nefiind găsite la percheziția care i se făcuse. Inspirat, acesta a susținut că le-a distrus în timpul evenimentelor din 1956 de la Budapesta, de teama unei descinderi la domiciliu, astfel că l-a mai domolit puțin pe anchetator.

La finalul anchetei a fost transferat la închisoarea militară Malmaison, unde, singur într-o celulă cu două paturi, a trebuit să aștepte vreo trei săptămâni data procesului. La proces, desfășurat la tribunalul militar București, s-a întâlnit, în boxă, cu coinculpații săi, Nicolae Mărășescu, sora acestuia și un tânăr necunoscut, iar într-un colț al sălii le-a zărit pe Ina și Mariana Cembirgi. Poetul fusese acuzat de „crimă de uneltire contra ordinei sociale” și urma să-și primească pedeapsa.

La puține zile de la proces a fost transferat la Jilava, în așteptarea sentinței. Teribila temniță nu se schimbase cu nimic în cei șapte ani, din 1953, când mai fusese închis aici. Ba chiar i-a regăsit pe unii dintre gardienii de atunci, care l-au recunoscut imediat. În așteptarea sentinței a făcut noi cunoștințe, s-a legat de alți tovarăși de suferință sau scria versuri, pe care le spunea și colegilor de celulă. Printre primele s-a aflat poezia „Nu-s vinovat față de țara mea”, învățată imediat de colegii de celulă. Mai târziu a auzit-o recitată și în alte închisori sau colonii de muncă, evident cu denaturări și știrbiri nedorite, ba chiar atribuită unui alt poet.

Continue reading „Ionel NOVAC: Andrei Ciurunga – poetul osândit pe ambele maluri ale Prutului” →

Al. Florin ȚENE: Fenomenul globalizării pericolul dispariței neamurilor. Un agent deosebit de important în procesul de integrare al străinilor este reprezentat de mass media.

În Biblie capitolul Geneza 22:18 se consfințește: ”Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!“.

În această lumenă al acestui verset voi dezbate  problema fenomenului globalizării, prin faptul că după ce-l de-al Doilea Război Mondial s-a obseravt că acest fenomen a devenit în zilele noastre o realitate. Napoleon POP*

Globalizarea a devenit un fenomen studiat de economiști și sociologi din întreaga lume, fiind dictonul principal al specialiătilor în management, lozinca jurnaliștilor și politicienilor din întreaga lume. Globalizarea desemnează o gamă largă de schimbări și interdependențe economice, ideologice, tehnologice și culturale. Schimbările economice se referă în principal la internaționalizarea producției, creterea rapidă a mobilității capitalului, dezvoltarea corporațiilor transnaționale, precum și adâncirea și intensificarea interdependențelor economice la nivel mondial. Manifestările economice ale globalizării includ reorganizarea spațială a producției, dezvoltarea piețelor financiare, distribuirea de bunuri de consum fungibile în diverse țări și mișcări masive de populație. În concepția anglo – saxonă, globalizarea reflectă tendința întreprinderilor de a-i stabili unități de producție în întreaga lume, adică oriunde piața este suficient de mare pentru a permite economii de a se dezvolta. Aceasta conduce la creșterea numărului și a mărimii întreprinderilor multinaționale. Trăstura de bază a globalizrii rezidă în faptul că bunurile, serviciile, capitalul, munca, ideile sunt transferate pe plan internațional prin intermediul întreprinderilor. În concepția continentală, globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei piețe de dimensiuni mondiale, în condițiile nivelării trebuințelor consumatorilor, standardizării produselor și dezvoltării firmelor, al comunicațiilor și al mass-mediei. Firmele interesate de fenomenul globalizrii sunt caracterizate printr-o structură elastică, dinamică și un conținut tehnologic înalt. Concurența acerbă de pe piață le pune în situația reexaminării frecvente a planurilor lor strategice pentru a nu se găsi în situația de a fi excluse de pe piață. Făr îndoială globalizarea nu se referă numai la activitatea firmelor și la fluxurile lor comerciale. Ea include și la globalizarea financiară, care a provocat schimbri semnificative în structura economiei mondiale.

Însă globalizarea este un fenomen care extompează sau anulează unele tradiții ale neamurilor, reduce folosirea limbilor vorbite până în prezent, predominând engleza, franceza și germană, limbi impuse populațiilor din teritoriile cucerite și făcute colonii.Apoi aceste limbii s-au impus prin literatură, educație și acum folosite în comunicațiile internaționale..

În acest proces, paradoxal, imigranții încearcă să-și impună religia și tradițiile populației majoritare.Nici decum nu sunt asimilate.Avem exemplul romilor în România, a bulgarilor de la noi și a lipovenilor (ruși ), a turcilor din Germania etc. Migrația este abordată ca un proces care trebuie gestionat și nu ca o problemă care trebuie rezolvată, obiectivul principal fiind acela de a maximiza efectele pozitive și a limita efectele negative ale acestui fenomen. Migrația poate contribui semnificativ la schimbul cultural, dezvoltarea economică și progres. Integrarea imigranților din state terțe constituie una dintre cele mai importante provocări la care Europa și, deci și România, trebuie să ofere răspunsuri eficiente întrucât, existența unor politici imigraționiste de succes este imposibilă în lipsa politicilor de integrare ale imigranților. Prin urmare, integrarea reprezintă un punct central al unei politici comprehensive de gestionare a fenomenului imigrației.

Pericolul este că mulsumanii extremiști doresc să impună condițiile lor religioase, cultural or, obiceiurilor țărilor din care provin, populațiilor majoritare, recurgând la terorism.. Pe termen mediu şi lung demersurile în vederea integrării sunt considerate ca fiind un proces de durată, este necesar ca atât imigranții, cât și întreaga societate românească să fie bine informață şi pe deplin conștientizată asupra tuturor aspectelor relevante ale imigraţiei şi integrării, fie că ne referim la acestea din punct de vedere legal, economic, social sau cultural precum şi asupra responsabilităţilor ce le revin în cadrul acestui efort comun. Doar într-o societate informată, în care presa de orice gen are un rol foarte important ,cuprinzând deopotrivă societatea , imigranți şi specialişti pregătiţi în domeniu, informaţi şi capabili să-şi asume într-un mod activ rolul în societatea gazdă, pot fi combătute stereotipurile şi prejudecăţile care conduc la atitudini discriminatorii și la marginalizarea socială a imigranților. Participarea și implicarea imigranților în procesul de elaborare și dezvoltare de politici publice pot constitui un mecanism eficient prin care este îndeplinit obiectivul de coerență a cadrului de reglementare la nivel instituțional și de politici. În acest mod experiența imigranților servește ca ghid și punct de plecare în construirea politicilor publice și a cadrului instituțional la nivel central și local. Integrarea nu se face într-o societate statică, imigranții se inserează într-o societate fluidă, dinamică, într-o continuă schimbare.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Fenomenul globalizării pericolul dispariței neamurilor. Un agent deosebit de important în procesul de integrare al străinilor este reprezentat de mass media.” →

Tudor PETCU: Estetica la Platon și Aristotel

           În primul rand, atunci cand vorbim despre estetică, ar trebui să luăm în considerare idea de frumos pentru că frumosul în sine reprezintă specificul esteticii ca disciplină.

         În general, în ceea ce priverște estetica, s-au formulat mai multe teorii, fiecare dintre ele încercand să explice ce este frumosul și ce este uratul. Cu alte cuvinte, frumosul și uratul sunt principalele categorii estetice. Desigur, întrebarea care se pune este următoarea: putem noi spune cu certitudine ce este frumos ș ice este urat? Pană la urmă ceea ce este frumos pentru mine poate fi urat pentru celălalt și invers. Astfel, ne putem da seama de o realitate foarte importantă: atata vreme cat vorbim despre etetică și dorim să cercetăm un asemenea domeniu, principalul aspect cu care ne confruntăm este subiectivismul.

        Într-adevăr, a încerca să definești concret o categorie a frumosului și o categorie a uratului ține foarte mult de gradul nostru de subiectivism pentru că, în general, fiecare dintre noi este subiectiv, adică fiecare are propriul gust. Inclusiv din punct de vedere esthetic avem gusturi care ne diferențiază unii de ceilalți, prin urmare, din pounctul meu de vedere întrebarea cea mai justificată nu ar fi doar ce este estetica? sau ce este frumosul și ce este uratul? ci în primul rand cum pot gandi frumosul și cum pot gandi uratul?

            Este foarte să înțelegem ca cele două categorii estetice invocate sunt concepte pure, deci estetica în sine este o disciplină conceptuală.

            Evident, acum ne putem pune următoarea întrebare: ce este un concept? De fapt, ar trebui sa pornim de la aceasta întrebare pentru a putea vorbi ulterior despre conceptul de frumos.

            Fara a dori să insist prea mult acestui aspect și în ciuda faptului că pot fi date multe răspunsuri, s-are putea afirma următorul lucru: conceptul este o teorie. Adică, atunci cand problematizăm ceva, ne întrebăm cu privire la un anumit aspect și discutăm despre el, teoretizăm și acesta devine automat un concept. Altfel spus, demersul la care recurgem în încercarea noastră de înțelegere este acela al conceptualizării.

            Ținand cont de tot ceea ce s-a specificat pana acum, următorul pas este raportarea la conceptul de frumos și la felul în care acesta a fost perceput de diferiți ganditori.

            Istoria filosofiei, sau mai coerct spus a esteticii abundă în teorii și puncte de vedere care de care mai interesante, astfel încat se poate spune că frumos este una dintre marile preocupări și interogații filosofice asemenea binelui, Ființei, adevărului sau libertății.

            Este normal să fie așa din moment ce frumosul ca atare este un orizont general, adică abstract, ceea ce înseamnă că frumosul în calitatea lui de categorie poate cuprinde mai multe segmente, de exemplu: comportamentul uman, grija acordată celuilalt, mesajul pe care îl transmitem printr-o anumită activitate pe care o desfășurăm, mai ales din punct de vedere artistic, etc.

            Spun asmenea lucruri, gandindu-mă mai cu seamă la poetul și matematicianul Ion Barbu pentru care era foarte important grija fața de mesajul pe care un scriitor îl transmite cititorilor sai. Altfel spus, există și o estetică morală în interiorul căreia se regăsește și frumosul.

            Însă, independent de ce la afirmate mai sus, cel mai interes îl prezintă frumosul artistic. Principalul instrument de lucru al artei este frumosul ca rezultat direct al unei creații.

            Ținand cont de o asemenea realitate, am putea să ne concentrăm atenția asupra rolului și impactului pe care le poate avea frumosul artistic asupra noastră. În primul rand, atunci cand vedem de exmplu o pictură frumoasă sau o sculptură frumoasă, rămanem uimiți, adică avem un sentiment de profundă admirație față de creația respective. Vorbim așadar de rolul și impactul emotional al frumosului artistic în viața noastră.

            Apoi, o creație frumoasă ne determină să ne punem o serie de întrebări cu privire la mesajul pe care artistul respectiv a vrut să ni-l transmită, cu alte cuvinte, frumosul artistic ajunge să fie învăluit de o aura de mister. Nu întamplător am fi îndreptățiți să spunem că cea mai importantă caracteristică a frumosului artistic și, pană la urmă, a frumosului în general, este misterul. În definitiv, a înțeles cineva cu adevărat ce a vrut să spună Leonardo Da Vinci cu Cina cea de taină, poate cea mai mare capodoperă a Renașterii italiene?

            Nu în ultimul rand, întalnirea noastră cu o creație artistică ieșită din comun ne face să ne întrebăm dacă propriul ei frumos coincide cu frumosul nostru, cu felul în care noi îl percepem, îl Continue reading „Tudor PETCU: Estetica la Platon și Aristotel” →

Paul LEIBOVICI: Itzhac Rabin z.l – Comemorarea

An de an în perioada tristei comemorări a celui care a fost conducătorul guvernului, generalul care a stat în fruntea apărării Israelului, a omului care şi-a închinat viaţa, din fragedă tinereţe, pentru ţara sa Israel, răsfoiesc şi mă adâncesc asupra documentelor.

Chiar dacă o singură dată am avut prilejul să fiu în preajma sa,în vizita pe care a întreprins-o la Aşkelon, am constatat interesul său faţă de cetăţenii localităţii, prosperitatea populaţiei şi în acelaş timp cunoaşterea perfectă a desvoltării oraşului. Aşkelonul, ca aşezare israeliană îşi are în fapt vârsta ţării. Vizita s-a petrecut în Parcul de lîngă Mare. Copii orașului petreceau vacanța în cadrul taberelor de vară. Pregăteam un spectacol de ,,cîntece și dans,, Rabin a acordat cîteva minute vizionînd una din scentele pe care le repetam. După felicitările adresate colectivului, mi s-a dresat. Avea o față zîmbitoare. Noi l-am condus spre ieșirea din parc cu cîntece de voie bună.

Aruncând o privire asupra evenimentelor care au loc în această perioadă a anului 2020 şi întorcând paginile calendarului spre evenimentele petrecute în 1995, pot conclude: n-am învăţat nimic!

Perioada de după iscălirea convenţiei de la OSLO, a determinat numeroase evenimente tragice, manifestări ale dreptei israeliene –brutale în care Rabin a fost prezentat ca ,,fascist”. Portretele sale în haine naziste sau cele cu Kafia pe cap au fost provocări anormale.

Trebuie să menţionez intervenţiile organizate de partidele de dreapta care la orice adunare la care participa Primul ministru Iţhac Rabin ,zgomotele ,bubuiturile difuzoarelor plasate pe acoperişurile clădirilor făceau imposibilă ascultarea cuvântărilor sale.

De asemenea au avut loc numeroase crime ,sinucideri (1994-1995) organizate de criminalii arabi împotriva poporului israelian.

Partidele de dreapta au desfăşurat o campanie de incitarea împotriva guvernului ales, pe care la condus primul ministru Iţhac Rabin z.l.

Una din aceste ,,adunări” a avut loc în centrul Ierusalimului. Vorbitorii au apărut pe un balcon de unde în fraze provocatoare l-au atacat pe Primul ministru, iar în acest centru au fost aduse mase de evrei din coloniile Iehuda-Şomron, bine instruiţi, cu lozinci şi numeroase caricaturi ale lui Rabin z.l.

Toate acestea au dat frâu liber incitatorilor,provocătorilor care în ultimă instanţă au tras cele trei gloanţe murdare asupra Primului ministru ales al Israelului IŢHAC RABIN z.l.

Trebuie afirmat ,între membri partidelor de stânga şi nu numai, au fost unii care au sesizat aceste mârşave provocări ale partidelor de dreapta şi au avertizat ,,marea nenorocire”.

Numai atunci au fost organizate manifestaţii în care lozincile erau: ,,DA,PĂCII !  ,,NU VIOLENŢEI!

25 de ani după uciderea lui Iţhac Rabin simt obligaţia să arunc o privire retrospectivă şi în acelaş timp să răsfoiesc pe cât posibil arhivele.

În acest mod ,mi-am propus să găsesc elementele necesare care stau mărturie ,,uciderii lui Rabin”.

Delicvenţa ideologică a dat încă din anii optzeci semnele unei crize ideologice.

Deoparte extremiştii de dreapta şi nu mai puţin acei din lagărul partidelor de stânga.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Itzhac Rabin z.l – Comemorarea” →