
Unii cercetători au afirmat că Miorița e veche de doar câteva secole, iar alții că a fost creată pe vremea dacilor, dar nu au venit cu dovezi sau argumente. Miron Scorobete este primul care prezintă dovezi, ce atestă, prin metoda comparativă, că Miorița exista în secolul întâi î.Hr. și că poate fi cu mult mai veche, din vremurile preistorice. (Victor Ravini)
Deşi e considerată emblema spirituală a poporului român, deşi toate somităţile condeiului au scris despre ea, vechimea Mioriţei a rămas ascunsă în ceaţă. Culeasă de Alecu Russo şi publicată de Vasile Alecsandri la mijlocul secolului XIX, despre ea nu s-a putut spune cu certitudine decât că e mult mai veche. Dar cât de veche?
Fără a putea da răspunsul exact la această întrebare esenţială, noi putem doar dovedi că în secolul I î.H. ea exista, aceasta nefiind, totuşi, data creării ei, dată ce cu siguranţă se situează mult mai adânc în timp.
Pentru a fi însă înţeleşi în demonstraţia pe care o facem, va fi nevoie să explicăm nişte termeni tehnici din domeniul păstoritului, termeni necunoscuţi nici de cititori şi nici de exegeţi.
Eu pe acest teren am un privilegiu-unicat: toţi cercetătorii sublimei balade sunt “colegi de breaslă” cu Russo şi Alecsandri, intelectuali, scriitori, folclorişti; eu sunt singurul cercetător care a fost „coleg de breaslă” cu mândrul ciobănel. Eu chiar am păscut oile (ciobanul din fotografie sunt eu). Măcar la acest nivel, cel mai de jos, cel concret, ştiu aşadar despre ce vorbesc. Pentru că una e să fi coborât la vale zi de zi pe-un picior de plai în mijlocul turmei de miei şi cu totul altceva să zăreşti piciorul de plai din goana maşinii, să-l admiri în pliantele turistice şi să vorbeşti despre el după lecturi, ca despre Groenlanda sau Tahiti.
Toată lumea vorbeşte despre Mioriţa fără să ştie exact ce e aceea mioară. Mioară nu e sinonimul lui oaie, aşa cum îndeobşte se interpretează, ci termenul denumeşte o vârstă precisă a oii. Fiica oii până la un an e mială, ceea ce ar corespunde la om cu copilă. De la un an la doi, ea e noatenă, corespondentul pentru adolescentă. De la doi la trei ani, vârsta la care devine aptă pentru reproducere, e mioară, adică tânără. La patru ani e strămioară, în toiul vârstei, pentru ca de la cinci ani să fie oaie bătrână.
În vechime, mioara avea o semnificaţie aparte. Dintre oi, numai ea era eximia, aleasă pentru jertfă, consacrată. „Termenul eximius – la sacrificii – nu este un έπίθετον (epitet) poetic, ci un termen sacerdotal, simte nevoia să precizeze Macrobius. […] se numesc «hostiae eximiae» acelea (dintre animale) care – destinate jertfirii – sunt scoase din turmă…” (Saturnalia, p.156).
Vergiliu în Eneida pomeneşte în repetate rânduri despre jertfe, specificând de fiecare dată că e vorba de mioare (oi de doi ani), eximiae, alese: „Ea jertfeşte, după datină, oi de doi ani (mioare), alese” (Eneida, IV, 57), „Ar fi mai nimerit să se jertfească acum […] tot atâtea oi de doi ani (mioare)” (Eneida, VI, 38-39), „Ea înjunghie, după datină, oi de doi ani (mioare), alese” (Eneida, VIII, 544), „La început, merg la temple şi-şi cată pe lângă altare/Pacea, la zei: aduc jertfe cu bine alese mioare/După obicei…” (Eneida, IV, 93).
Nimeni, nici traducătorii, nici exegeţii, nu dau vreo atenţie acelei precizări, „de doi ani”, luând-o ca pe o expresie oarecare, fără importanţă, când ea, tocmai prin repetiţie, prin prezenţa ei obligatorie când e vorba de jertfirea unei oi, ar trebui să dea de gândit. Iar ea asta face: precizarea că e vorba de mioară exclusiv şi nicidecum de o oaie de altă vârstă.
Continue reading „Miron SCOROBETE: Vechimea Mioriţei iese din ceaţă”
Prispa avea cam peste trei metrii lungime, dar lățimea se potrivea pentru cele necesare unui comfort de odihnă. Măsuța împrejmuită de cele trei scaune cuprindea tocmai spațiul necesar. La orele unei după-amiezi cînd soarele își arunca, din cînd în cînd fășia colorată într-un galben roșiatic peste arborii cu crengile încărcate, lăsînd în voie să ajungă pînă în prispă doar sclipirile voioase. Peretele destul de înalt cu ușa de lemn a cărui ochi de sticlă luminat puternic ne despărțea de una din camere.Mirosuri îmbietoare ne turmentau simțirile. Desigur stăpîna casei era în toiul pregătirilor. Cîte un val de parfum fin ne vestea prepararea unor bunătăți sau cum îngîna nea Nichifor, de-ale Linei, scoțînd un zîmbet discret în care se deslușea secretul ,,parfumului,, din camera alăturată. Ne despărțea de bucătăria în care Lena zorea de treabă, un perete pe care erau înșirate –într-o ordine coloristică cîteva fășii de pînză a căror țesături erau presărate cu broderii:Ici trandafiri de un roșu aprins pe care zbîrnîia un roi de albine a căror aripioare străvezii lăsau să se întrevadă roșul intensiv. Pînzele cu distinsele cusuturi vioaie înșirate de-a lungul și latul peretelui, dădeau un aspect micii încăperi a unei adevărate expoziții de ,,lucru manual,,. Din cînd în cînd își lăsa a fi observată prezența prin spintecătura ușii. Un corp svelt, susținut de picioare acoperite pînă la genunchi de fusta, bine strînsă la șold de unde se prelungea partea superioară a unui trup desvoltat. Cămașa din poplin vernil se acorda cu fusta maronie care avea brodată pe ici- colo buchete de flori gălbuie acoperite parțial cu frunze lunguiețe verzui ca și culoarea ochilor stăpînei. Vrei nu vrei ,privirea-mi fugea către cea care ,cu tot zorul pregătirilor ,mai arnca cîte o vorbă: sunt din vremea tinereții…pe cînd ochimi erau ageri și degetele țineau acul care împungea .O parte aparțin mamei lui Nichifor. Poate veți avea prilejul să trecem pe la casa mamei. ..,,Mîini de aur,, nu alta….M-am apropiat de originala expoziție de ,,lucru manual,, privind țesăturile delicate,îmbinarea colorilor-armonioasă !
Nu de mult am primit de la poetul Dorel Neamțu din Petroșani volumul de poezii “Iubiri pierdute “, apărut la Editura Casa de Editură Exclusiv, 2020, Petroșani, cu o scurtă prefață, esențializată de profesoara Pătrașcu Carmen, iar pe a doua copertă descoperim un impresionant expozeu semnat de scriitorul Ioan Velica, intitulat “Gânduri despre un…Om. “
De câte ori îmi aduc aminte de această povestire din copilărie… încep să râd cu hohote! Sper să vă molipsesc şi pe dumneavoastră!
IN FAȚA CASEI TALE
Ah, Doamne!, cum de-ai creat atâtea minunății ale lumii?! Și cum de-ai împletit binele și răul, făcând să apară printre noi, pe acest pământ, ticăloși și otrepe blestemate. Unii pot fi chiar foarte inteligenți, iscusiți și ordonați. Foarte capabili. Dar… și capabili de orice! Aceștia sunt chiar superiori nouă, majorității oamenilor; dar sunt superiori până și fărâmei de nelegiuire pe care o avem, fiecare, în noi. Ai fost darnic, Doamne, cu ei chiar și în josnica lor egoistă și agresivă! Le-ai dat de toate, și i-ai făcut din buni răi. Vorbim de răutate organizată, limpede și conștientă…
Se apropiau zilele sortite a fi destinate concediilor și prin urmare, de câte ori surprindeai pe doi sau trei șușotind discret în mod cert se punea ceva la cale pentru un concediu cât mai pricopsit. Și nici nu se putea altfel deoarece, deși ajunsesem în prima pare a verii marea majoritate a traseelor ori ale zonelor cele mai pitorești erau deja închiriate de mult.