Istoriografia noastră are de descifrat o nouă ”enigmă și un miracol privind poporul român”, parafrazând pe marele istoric Gheorghe Brătianu: originea romano-bizantină în sinteza etnogenetică a neamului nostru. Din motive politice și istoriografice, ce țin mai degrabă de interese și contacte cu mediul occidental, istoricii noștri au mers doar pe linia originii romane, încă de la cronicarul Grigore Ureche, din Letopisețul Țării Moldovei: ”noi de la Râm ne tragem”. Apoi prin uniația cu Roma și Școala Ardeleană, pentru a ne susține originea nobilă romană și italiană de factură occidentală, cărturarii și iluminiștii au marșat pe romanizarea latină a Imperiului roman de Apus privind etnogeneza românilor. Marii noștri istorici de la Nicolae Iorga, AD Xenopol, CC Giurescu până la Gheorghe Brătianu sau Ioan Aurel Pop susțin o romanizare de factură occidentală. În general, majoritatea copleșitoare a istoricilor noștri pun ca punct de cotitură a etnogenezei retragera aureliană din anul 275 a. H. și contactele cu romanii latini de apus după ce armata și funcționărimea Romei s-au retras din dacia. Tot eșafodajul formării poporului român este explicat cu acribie prin paradigma Imperiului roman de Apus cu capitala la Roma, încercându-se cu obstinație a identifica documentar și arheologic urmele unui imperiu de factură occidental pe aceste meleaguri. Ceea ce au ignorat istoricii în interpretarea unei isagogii a etnogenezei românești este rolul fundamental al Imperiului roman de răsărit, numit mai târziu Bizantin, de la care ne-a rămas forma credinței creștin-ortodoxe, dar și limba latină. Ignorarea sau indiferența influenței Imperiului roman de răsărit la Dunăre este de neînțeles, ținând cont doar de jocuri istoriografice geopolitice ce țin de imagologia Romei ca și simbol al Occidentului. Este o interpretare greșită și nefundamentată științific de către istorici a Imperiului roman de răsărit din primele secole. Se aruncă o imagine specifică greacă și creștin ortodoxă din ultimele secole de existență a Constantinopolului imperial asupra primelor secole ale marelui Imperiu roman de răsărit. Până în secolul VII în armată și adminsitrația bizantină s-a folosit limba latină. Imperiul era multietnic, e adevărat cu preponderență originară greacă, dar de limbă, cultură și civilizație latină cel puțin până la primii împărați de după Iustinian cel Mare, la sfârșitul secolului VI. Locuitorii Imperiului roman de răsărit se numeau romei sau romani până târziu spre anul 1100, iar sute de ani au controlat accesul și navigația pe Dunăre, precum au controlat de mai multe ori nordul Dunării până la Carpați și Dobrogea. Romanizarea Munteniei, Dobrogei și Modovei a durat până la începutul secolului VII, cu reveniri ale imperiului bizantin în zonă prin secolele XI și XII, dar atunci deja imperiul era grecizat, importanța și moștenirea rămâne la populația autohtonă doar prin religia ortodoxă.

Deci romanizarea nu s-a încheiat odată cu retragerea aureliană la 275 a. H. și ruperea tehnică de Roma, sudul fostei provincii Dacia romană rămas în sfera latinizării prin controlul Imperiului roman de răsărit, cu capitala la Constantinopol. Stăpânirea romano-bizantină a continuat la Dunăre până în anul 602, cu penetrarea limbii și culturii latine, dar și a religiei creștine, contribuind la formarea acelor ”romanii populare” după numele locuitorilor bizantini care-și spuneau romei sau romani. Împăratul Iustinian a cucerit numeroase poduri și cetăți la Dunăre. În cunoscuta lucrare ”De aedificiis”, Procopius a surprins cum nu se poate mai bine amploarea lucrărilor cu caracter defensiv întreprinse de împărat, în primul rând, pe linia Dunării. „Împăraţii romani de odinioară, – relatează istoricul din Caesareea – spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau de partea cealaltă a Dunării, a împânzit cu cetăţi întregul ţărm al fluviului, ridicând fortăreţe şi castele nu numai în partea dreaptă, ci pe ici colo şi pe cealaltă parte. […]. Mai târziu însă Attila, năvălind cu o armată mare, a cuprins fără nicio greutate acele întărituri […]. Dar împăratul Justinianus a refăcut cele dărâmate, nu în forma de mai înainte, ci întărindu-le foarte puternic şi, pe lângă aceasta, a făcut multe din nou, redând astfel Imperiului Roman securitatea ce se pierduse”.

Referindu-se concret la activitatea constructivă întreprinsă de împărat pe malul stâng al Dunării, acelaşi istoric relatează: „În faţa cetăţii Novae, pe continentul din faţă, se ridică un turn demult părăsit, aşa numita Litterata; cei vechi o numeau Lederata. Din ea împăratul nostru a ridicat o fortăreaţă mare şi mai ales foarte puternică”15. De o atenţie deosebită s-au bucurat cetăţile Dierna-Zernes şi Sycidiva-Sucidava. Cu privire la refacerea ultimei, istoricul romano-bizantin afirmă că „se găseşte un teritoriu în care de ambele părţi ale Istrului erau două fortăreţe, cea din Illyricum numită Palatiolum, cea din faţa ei Sycidiva. Acestea, ruinate cu timpul, împăratul Justinianus renovându-le a tăiat prin aceasta drumul barbarilor”. Referindu-se la reconstrucţia cetăţii Daphne, Procopius relatează că în faţa cetăţii Transmarisca (Turtucaia-Tutrakan), „pe malul opus, împăratul Constantin zidise odinioară, nu de mântuială, o fortăreaţă numită Daphne, fiindcă socotea că nu este fără folos de a păzi fluviul pe ambele părţi. Cu trecerea vremii, barbarii au distrus-o cu totul; Justinianus însă a rezidit-o din temelie”. Nu aceeaşi părere o are însă istoricul din Caesareea despre atenţia arătată de împărat fortăreţei Drobeta-Theodora. „În ceea ce priveşte pe cea de dincolo, care se numeşte Theodora, – scrie el – s-a gândit că nu trebuie să-i dea nici o atenţie ca una care era expusă barbarilor de acolo”. Descoperirile arheologice realizate aici, precum şi faptul, deloc neglijabil, că după recucerire cetatea fusese rebotezată cu numele Theodorei, soţia împăratului, infirmă după părerea noastră, afirmaţia lui Procopius. Datorită stăpânirii romane bizantine al Dunăre avem prima expresie în limba protoromână: ”Torna, torna, fratre!” (sau retorna, retorna!) reprezintă un îndemn rostit de către un soldat „în limba părintească” în timpul unei campanii a armatei bizantine împotriva avarilor, în apropierea munților Haemus în anul 587. Această expresie este acceptată drept protoromână de unii istorici. Majoritatea specialiștilor consideră că expresia este posibil cea mai veche mostră a ceea ce era limba română în Antichitatea târzie.

Stăpânirea bizantină la nordul Dunării a însemnat latinizarea daco-romanilor până în anul 600, deci nu retragerea aureliană este jalon al încheierii romanizării directe, ci retragerea bizantină în fața avarilor sau salvilor la cumpăna secolului VI. Așa cum o atestă expresia ”torna, torna fratre”, poporul proto-român era conturat la anul 600. Revenirea bizantină, mai ales a dinastiei Comnenilor după anul 1000, atunci imperiul era grecizat, a însemnat pentru autohtoni doar menținerea formei creștin-ortodoxe a românilor din arealul carpato-danubiano-pontic. Primul împărat al dinastiei, Alexie I Comnen (viața și realizările acestuia fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în poemul istoric Alexiada), a reușit să refacă armata, bazându-se pe sistemul donațiilor feudale și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Victoria totală obținută de bizantini și de aliații lor, ce i-a desființat pe pecenegi ca factor militar de prim-ordin al sud-estului european, i-a permis împăratului să restaureze autoritatea deplină a imperiului la Dunărea de Jos. După circa două decenii, thema Paristrion-Paradunavon, reconstituită, foarte probabil în vechile sale hotare, revenea sub stăpânirea deplină a imperiului. În anul 1094 „În timpul nopții, sosind un oarecare Pudilă, fruntaș al vlahilor și aducând vestea trecerii cumanilor peste Dunăre, <împăratul> socoti că trebuie să cheme în zorii zilei la el pe cei mai de seamă dintre rude și generali, pentru a se sfătui ce e de făcut.În prima sa mențiune din Alexiada legată de strămoșii noștri, fiica împăratului Alexie I Comnenul se referă la un moment în care conducătorii dacilor au decis să nu mai respecte tratatul (de pace) cu romanii (Imperiul Bizantin) și l-au rupt „în mod necruțător”.

În anul 1087, odată cu venirea primăverii, o armată amestecată, de 80.000 de luptători, condusă de către un anume Tzelgu a traversat Dunărea și a cucerit orașele din jurul Chariopolisului (așezare ce corespunde cu actualul oraș Hayrabolu, din Turcia). Respectiva oaste era formată din cumani, pecenegi, dar cuprindea și un număr de luptători daci (vlahi). În secolul XI, poporul român era sedentar și bine conturat în zona Dunării, Carpați, Haemus și Marea Neagră. De la contactul târziu cu bizantinii ne-a rămas frumusețea liturgică a ortodoxiei. Istoricii ar trebui să se axeze, în special, pe influența imperiului roman de răsărit în formarea și etnogeneza poporului român. Suntem mai mult romani bizantini, dacă fixăm în durata istorică lungă, de la retragerea aureliană din anul 275 până la anul 600 și cu influențele și cuceririle bizantine din secolele X, XI și XII în sudul României de azi. Un cronicar de azi din perspectiva teoriei istoriografice a analelor ar putea spune ”Noi de la Constantinopol ne tragem”. Influența romană bizantină asupra fostei provinii Dacia nu mai poate fi ignorată din punct de vedere istoriografic.

––––––––

Ionuț Țene