Nu de mult am primit de la poetul Dorel Neamțu din Petroșani volumul de poezii “Iubiri pierdute “, apărut la Editura Casa de Editură Exclusiv, 2020, Petroșani, cu o scurtă prefață, esențializată de profesoara Pătrașcu Carmen, iar pe a doua copertă descoperim un impresionant expozeu semnat de scriitorul Ioan Velica, intitulat “Gânduri despre un…Om. “

            Cartea am primit-o cu dedicația: “ Domnule Președinte, Vă dăruiesc, cu drag, aceste volume de poezii, unul special pentru dumneavoastră, în numele Ligii Scriitorilor din România, pe care, cu profesionalism o conduceți în mod spiritual.Sunt Dorel Neamțu, Petroșani, care alături de dl.Ioan Ovidiu Muntean, am primit botezul acestei serioase instituții, la începutul anului trecut. Avem o colaborare excelentă cu domnul președinte al Ligii Scriitorilor filiala județului Hunedoara, Ioan Velica. Cu prețuire și admirație, ss  Dorel Neamțu, 6 X.2020“

            Volumul se deschide cu un catren impresionant dedicat lui Alin, îngerul care a zburat la cer pentru a supraveghea  de Sus părinții săi Călina și Doreal: “Era un vis misterios/Și bland din cale-afară/ Căci era de tot frumos/ De-a trebuit să piară. “

            Cuprinzând 54 de poeme, în această carte cu un titlu simptomatic am descoperit un poet autentic cu simțul muzicalității ritmului, a rimei și al esteticului: “(… ) Dar în pacea nopții mele/ Când iar ochii-mi i-am închis/Te-am văzut cum printre stele/ Rătăceai cu al meu vis.“(Fruntea ta ).Poetul este un imagist, cu o respirație a versului amplă împletind fenomenele cu clipa trăirii. Iubirea de casa natală, de părinți este zugrăvită în culorile cuvintelor cu recunoștiință:”Mă opresc în fața casei, ca pe-un vârf  de munte sfânt/ Mi se pare o icoană, ce-i pictată de un vânt/ Dar icoana e pictată de un zbor de rândunele/ Și de îngeri, și-al meu tată și de sânul mamei mele. “(Pictorii mei sfinți ).Iar vibrația eului dă sens ideilor ce conturează un dor primordial

            Dorel Neamțu este un însemnat poet al naturii, poeziile sale, în materie de lirică par a fi o întinsă gravură de substanță rurală. Om rafinat și cult, dotat de Dumnezeu cu talent, el cântă în sine un profund eu categorical, atât de cuprinzător încât  exprimă prin subiectiv tot ceea ce are etnicul ireductibil. Poetul cântă, cu o uimitoare pătrundere, Soarele, cântecul de copil, ochii, evenimente din viață, înserarea, întregul univers în care trăiește. Natura lui, pe care o cântă și o percepe, este  vie, germinativă și vitală, uneori frisonată de un romantism cu nuanțe triste: “Am s-o caut, în vânt și-n ploaie, printre flori și printre spini/ Ca să bată-n miez de noapte, două inimi de străini!“ (Două inimi de străini ).Poet al iubirii femei, jumătatea mitologică a bărbatului, pentru motivații romantice, însă nu pentru sensuri picturale, ci mai cu seamă din rațiuni de ordin mitologic, așează poezia aceasta în altă ereditate: “Dar mi-a dat să te sărut/ Ca pe-un  inel peste trecut/ Ca doi copii ne-am logodit/ Și toată viața ne-am iubit.“ (S-au dus și ochii tăi ). Poetul iubește stările generice ale omului, al femeii, inclusiv ale lumii, el privește relația cu sexul opus într-un imens ordo amoris, care poate rupe conturul și face să tremure liniile poemului ca o suprafață de apă. Focul iubirii nu este stins de albastru apei, el persistă în poem ca o rugăciune: “ Tu m-ai aprins, am să te sting/ Dar tu m-ai stins, ai să te-aprinzi/Dorința ta? Vreau să te rog/  Ce să mă rogi? Să nu mă stingi!“(  Să nu mă stingi.) Continue reading „Al. Florin ȚENE: Vibrația ecourilor a unor “Iubiri pierdute“ în poezia lui Dorel Neamțu” →