În urmă cu doar câteva zile am purtat o discuție, în spațiul virtual, cu o fosta colegă. În esență discuția era despre modul în care percepem “lumea” actuală, ce socotim să fie bun și rău în ea. Pe scurt nici unul, nici altul nu ne-am putut convinge și am rămas la părerile din început: ea încredințată că “globalismul” și accesoriile sale ar fi un lucru bun și eu încă mai convins că sunt un lucru rău. În mod civilizat am ajuns de acord că “nu suntem de acord”. Dar în încunoștințarea acestei stări, fosta mea colegă, a aflat de bine să afirme, în legătură cu spectaculoasa întoarcere la Ortodoxie a unei mari țări, de fapt ea a citat pe altcineva: “cva la bătrânețe se face damă Ortodoxă”. Bănuiesc că dorea să fie asta un soi de ironie derogatorie. De fapt nu era. Era afirmarea unui adevăr Ortodox fundamental despre cine sunt “cei chemați”.
Dacă “ea“ (“cv..a” citată) face acest lucru dovedește că este și inteligență și grijulie și biruitoare. ”Ea” nici măcar nu este singulară. Acest model de comportare l-a avut, mult înaintea “dânsei” în discuție, tălharul “de-a-dreapta”, cel care în ultimul ceas a “răpit” Raiul. În această privința să fim bine înțeleși. Sub legea Romei crucificați erau doar cei care puneau în primejdie statul Romei și tâlhării cei mai odioși, care uciseseră și între cei uciși se aflau prunci. Asemenea crime legea Romei nu le tolera. Deci acel tâlhar trebuie că era apăsat de mari păcate, categoric mai mari decât ale “dânsei” pomenite. Dar, o singură mărturisire l-a așezat direct în Rai, înaintea tuturor drepților Vechiului Testament. Iar asta este absolut consistent cu mesajul și voință Fiului lui Dumnezeu: ”n-am venit să chem, pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăința”. Dumnezeu îi cheamă și îi primește pe cei care știu și se căiesc de starea de păcat și nu pe “deștepții” trufași și nici pe “drepții” neascultători. Iar pocăință nu înseamnă plâns fățarnic și semne exterioare, înseamnă “întoarcere”(“metanoia”,”pokoi”) de la calea cea rea. Iar cine sunt cei chemați? Este fiul risipitor, este femeia “prinsă în adulter”, este vameșul, este tâlharul de pe Cruce, toți cei care în ceasul încercării, cu nădejde și credință, cheamă ajutorul Lui.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cine sunt cei chemați?”
Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul de teroare şi tortură permanentă (partea I-a)
„Mereu şchiopătând prin dezastre,
Mereu cu osânda pe frunte,
Credeam că tot spini sunt şi-n astre,
Şi-n ceruri tot temniţe crunte.”
(RADU DEMETRESCU GYR)
Teoretic anchetatorul şi anchetatul sunt două forţe, două puteri care se studiază ca la şah, încercând fiecare să intuiască mişcarea celuilalt, să-i anticipeze atacul, să simuleze o mutare greşită, uşoară pentru a contraataca greu, frontal, decisiv. Iniţial fiecare bănuieşte despre celălalt că ştie mai mult, că poate mai mult. Este un studiu de acomodare, de adaptare, de cunoaştere, de cântărire, de apreciere, poate chiar şi de admiraţie.
Ancheta este fiica moştenitoare, odioasă a Anchetatorului sadic. Ambii aparţin diabolicului.
Unul vine în numele legii, fără-de-legii, minciunii, mistificării, ipocriziei, abuzului, tiraniei puterii samavolnice, proletariatului, Internaţionalei, masoneriei, celălalt se apără în numele Adevărului, Dreptăţii, Credinţei, Conştiinţei, Iubirii de Neam şi Dragostei de Dumnezeu.
Metodele însă cu care lucrează şi operează cei doi sunt complet diferite. În general anchetatorul este înfiorător ca înfăţişare, schimonosit, semidoct, crud, ateu, o brută încrezătoare în sine, în regim, în cei care-l sprijină chiar greşind deseori.
Poate uza de orice mijloace, de orice tehnici, de orice brute, de orice bătăuşi, de orice joc.
Poate fi amabil, cald, calm, binevoitor, politicos sau rece, nervos, perfid, turbat, călău.
Poate promite ,,ajutor”, de orice natură, medicamente, vizite, pachete, reducere de pedeapsă, ameliorare, compasiune ori poate înscena, ameninţa, jigni, insulta, pedepsi, lovi.
Vavila POPOVICI: Minciuna ipocrită
„Minciuna premeditată nu mai e o chestiune de fantezie, ci de caracter.” – Tudor Mușatescu
Minciuna este definită de dicționar ca fiind o afirmație prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; neadevăr, deprindere de a minți, înșelăciune, vicleșug, ficțiune, plăsmuire, născocire, răsucirea adevărului într-o măsură mai mică sau mai mare. Când este însoțită de vicleșugurile mincinosului, de ipocrizia lui, produce confuzie, tulbură gândirea și atmosfera dintre oameni.
Este și teribilism, dar și o stare de spirit negativă a stăpânilor față de supuși. Ei au interesele lor care sunt mai presus de grija pentru popor, țară, deși, actori buni fiind, jură că le pasă. Unii – supușii – deznădăjduiesc, alții – conducătorii – se împătimesc. Devin hoți, mincinoși, palavragii, trădători. Pasul înainte făcut de mincinos este ipocrizia – minciuna transpusă în comportament uman bine conturat pentru cel ce o folosește, în care naturalul dispare complet. Ipocritul se arată altfel de cum este, adoptă această atitudine pentru a ascunde gândurile și acțiunile lui, urâciunea din suflet, fiind ghidat doar de dorința de putere și avere.
Despre minciuna am mai vorbit cândva, dar se pare ca în zilele noastre ea are un alt colorit. Pe vremea scriitorului Alexandru Vlahuţă, în apocalipticul an 1907, minciuna sta cu regele la masă: „Minciuna stă cu regele la masă…/ Doar asta-i cam de multişor poveste: / De când sunt regi, de când minciună este, / Duc laolaltă cea mai bună casă…”. Acum alți actori, piese noi… „Minciuna e grăbită, adevărul întotdeauna așteaptă”, mai spunea Vlahuță.
Viorel ROMAN: După Congresul PSD
După Congresul PSD, România și Europa parteneri inegali, care se străduiesc să ascundă sub preș ce știe tot statul global.
După vizita istorică a Sfântului Ioan Paul II la București, vin oficialitățile UE/NATO si in 2007, fără să îndeplinească criteriile, România ortodoxă e acceptată generos, integrată cu drepturi aproape depline în civilizația catolică, tot așa, cum după Războiul Crimeei și Războiul Mondial, occidentalii au hotărât Unirea Principatelor, Marea Unire și integrarea iî civilizația apuseană, împotriva Rusiei pravoslavnice și ortodoxo-comunistă, mereu în poziția de a invada Europa.
Fără refacerea unității creștine cu Roma, România, Bulgaria, Grecia, Cipru, 45 de milioane de ortodocși integrează normele, valorile și tradiția catolica, milenara a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, codificata în acquis / drepturile și obligațiile statelor Uniunii Europene. În Sfântul Imperiu ortodocșii erau tolerați, poate și de aceea rezultatele de până acuma sunt modeste. Grecii sunt faliți, bulgarii nu știu ce-i acquis-ul, moldo-valahii, care n-au făcut parte din Sf. Imperiu, ca ardelenii uniți cu Roma, distrug industria, irigațiile, vând pământul la străini și sunt băjeni în vest, pe locul doi în lume, după Siria în război civil.
Înainte de întâlnirea cu Bush la Malta, la Roma, Sf. Ioan Paul II îi atrage atenția lui Gorbaciov să nu se grăbească, pentru că adaptarea mentalităților celor rupți de lume în Lagărul ortodoxo-comunist, la cerințele globalizării, cere timp. Sfat desconsiderat și la Congresul partidei ortodoxo-socialiste moldo-valahe PMR, PCR, FSN, PSD, care decide brusc ca tara va fi a opta putere a Europei în 2040, dar trece cu vederea generozitatea Sf. Ioan Paul II, că Papa Francisc nu mai vine la Centenar, băjenirea a cinci milioane la catolicii dn Italia, Spania etc., trece cu vederea necesitatea refacerea unității de credință cu Roma, conditio sine qua non a egalității, a acquis-lui. În acest context rupt de realitate, Adrian Severin vede în Congresul PSD „o butaforie ipocrită menită a acoperi lupta nemiloasă pentru putere într-o țară fără putere“. Rupta în state paralele ilegale în război, cât mai rezistă o astfel de țara? Încă doi ani, cu speranța că se înșeală fostul ministru de externe, deputat PSD și în Parlamentul European. Continue reading „Viorel ROMAN: După Congresul PSD”
Irina Lucia MIHALCA: Poesis
Ultima filă dintr-o viaţă
E-o dimineaţă albastră, dar nu şi pentru tine, Reyhaneh,
fata din tărâmul de aur, închisă şapte ani,
maltratată şi judecată a fi executată
prin spânzurătoare
pentru împotrivirea întinării ei.
În noaptea aceea blestemată
ar fi fost moartă,
după ce ar fi fost pângarită,
de nu ar fi înfruntat, cu un stilou,
frica şi demonul atacator.
Nouăsprezece ani i-a permis lumea ei să trăiască.
Nouăsprezece ani până să înţeleagă ororile lumii în care-a venit.
În vacarmul asurzitor, sub teroarea supusă,
n-a vărsat lacrimi, n-a implorat,
n-a plâns, nu s-a lamentat,
pentru a fi absolvită de crima comisă.
Anna-Nora ROTARU: De-am mai fi odată…
DE-AM MAI FI O DATĂ…
Mă plimb pe aleea noastră de-altădată,
Și-acum, ca și atunci, sunt pomii înfloriți…
Parfumul lor suav mă poartă cufundată,
În amintiri ce retrăiesc, cu mintea inundată,
Pe-acolo, unde-n urmă, mi-s pași bătătoriți,
Pe piatra timpului aspriți…
Parcu-i pustiu, pe noi parcă ne-așteaptă…
Mai este banca noastră, scorojită-n vreme…
Ba, chiar e și statuia, cu femeia pe o treaptă,
Cu cap plecat, de-o soartă mai nedreaptă,
Că tare ar striga, pe noi din nou să cheme,
Să-i ștergem lacrima când geme….
Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poezii de dragoste
CHEMAREA IUBIRII
te caut în gânduri răvășite
printre ceaceafuri frământate
pierdut în plecări temerare
rătăcit în cuvinte nerostite
scriu ieri și azi
un vers doar ție
te aștept în amurg
pierdut în clipa cea dintâi
pe buze aduc aroma pură a unui vis
ce lungă e cărarea către tine
nu-ți cer decât să fiu al tău
o noapte sau o veșnicie
apoi, fie ce o să fie
dau de pereți cu toate
iubindu-te cu patimă în noapte
FLACĂRA IUBIRII
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poezii de dragoste”
Nicolae VĂLĂREANU-SĂRBU: Poeme dedicate sculptorului Constantin Brâncuși (19 Februarie, 1876 – 16 Martie, 1957)
Sculptorul
Brâncuşi îşi ciopleşte gândul
peste inima pietrei
în forme de sărut.
Poarta se deschide,
îndrăgostiţii trec
sculptorul moare.
Se aşază masa tăcerii,
pe scaune doar doisprezece
cei care l-au iubit,
Jiul doar murmură.
Spiritul său se înalţă
prin coloana fără sfârşit,
Eleonora SCHIPOR: Martie fără Ion Cozmei
La acest început de martie, mai bine zis la 11 martie poetul sucevean Ion Cozmei ar fi împlinit vârsta de 66 de ani. Deja al doilea an întâmpinăm un martie fără cunoscutul poet, prozator, traducător, epigramist, profesor și un bun prieten al nostru, al nord-bucovinenilor Ion Cozmei. Era prezent deseori la manifestările noastre de suflet, la Cernăuți, unde ne încânta cu poeziile sale, cu sonetele, dar și cu vocea-i solo căci poseda și o voce bună. Întotdeauna ne aducea cărți și reviste, unde atât el, cât și alți scriitori din sudul Bucovinei, dar nu numai, aveau publicat câte ceva. Era și un bun eminescolog, or, nu odată publicase materiale despre poetul nepereche al neamului, și din spusele domniei sale era chiar o rudă îndepărtată a marelui poet.
Marea sa pasiune a fost opera Cobzarului ucrainean Taras Șevcenko. A tradus în întregime opera marelui clasic ucrainean, de mare folos fiindu-i cunoașterea limbii ucrainene, pe care o vorbea foarte bine. Studiase și făcuse cunoștință cu traducerile altor scriitori și cunoscători ai operei șevcenkiene și studiase cu de-a-mănuntul totul despre viața și opera Cobzarului. Putea ore întregi să recite pasaje din poemele clasicului ucrainean, atât în original, cât și în traducere. Una dintre cele mai reușite, dacă nu chiar cea mai reușită traducere făcută de-a lungul anilor din opera lui Taras Șevcenko, îi aparține fără îndoială traducătorului sucevean Ion Cozmei. A reușit să scoată de sub tipar în afară de cărțile proprii de versuri, mai multe volume, care de fapt cuprind toată opera șevcenkiană. Aceste traduceri au fost și teme doctoratului pe care l-a susținut.
Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (5)
Constituţia din 1866. La 11/23 mai 1866, a fost desemnat un nou guvern condus de Lascăr Catargiu, care avea drept principală misiune elaborarea unei Constituţii veritabile. Principele şi guvernul, deopotrivă, erau confruntaţi cu probleme grele interne ale ţării, dintre acestea cea mai dificilă era necesitatea de a obţine fonduri, deoarece Cuza lăsase o datorie publică de 55 milioane piaştri. Cei mai mulţi funcţionari, ca şi ofiţerii armatei nu erau plătiţi de şase luni, iar posibilitatea unui împrumut era exclusă câtă vreme Puterile nu voiau să-l recunoască. Costul vieţii fiind îngrozitor de urcat, era dificil să se aştepte de la cetăţeni să acopere deficitul. I. C. Brătianu încercase zadarnic să convingă Adunarea să decidă o emisiune fiduciară, guvernul fiind silit să trăiască din expediente Ceea ce complica şi mai mult situaţia era o epidemie de holeră, izbucnită în Moldova. După ce a fost supusă unor modificări de către un comitet al delegaţilor secţiilor, proiectul legii fundamentale a intrat în dezbaterea generală a Adunării, la 17/29 iunie 1866. Însă începutul dezbaterilor pe această temă a prilejuit o neaşteptată izbucnire antisemită în Moldova, ce s-a extins rapid în Bucureşti. Încercările progresiştilor din rândurile radicalilor de a obţine emanciparea evreilor au eşuat în faţa curentului contrar din sânul opiniei publice româneşti. S-a ajuns până la arderea unei sinagogi la Bucureşti, ceea ce a silit pe evrei să ceară ei înşişi retragerea acestei măsuri .În jurul redactării noii legi fundamentale, pe baza preambulului ,,Actului adiţional” din 28 iunie 1864, (cf. raportul lui Green din 13 iunie), s-au dezlănţuit chiar de la început dispute aprige între radicali şi conservatori şi numai ,,răbdarea stăruitoare” a principelui a dus în final la o înţelegere între cele două grupări politice Diferenţe de păreri serioase au separat rapid cele două grupări politice într-o serie de probleme, precum importanţa unui parlament bicameral, amploarea sufragiului, prerogativele principelui, în special dreptul său de veto în materie de legi, şi statutul străinilor . A prevalat în general punctul de vedere al conservatorilor, de pildă, Senatul a fost aprobat drept cameră superioară, pentru a mai micşora din atribuţiile Adunării, percepută de ei ca un organism liberal. Apoi, conservatorii şi liberalii se pronunţau deopotrivă pentru sistemul electoral cenzitar, însă opiniile lor difereau mult asupra mărimii averii şi a felului în care diferitele categorii sociale aveau să fie reprezentate în parlament. Şi aici conservatorii şi-au impus optica lor, în tentativa lor de a nu îngădui ca ,,ignoranţii şi cei lipsiţi de experienţă” să ,,slăbească sau să anihileze voturile claselor inteligente şi cultivate”. A fost impus, în final, un venit mare drept condiţie a dreptului de exercitare a votului, iar alegătorii au fost împărţiţi în colegii ce avantajau gradul de instruire şi averea. La insistenţa conservatorilor, a fost acordat principelui dreptul de veto absolut în privinţa legilor Dezbaterile privitoare la drepturile politice ce urmau să fie acordate străinilor, mai ales evreilor, au fost aprinse, însă deosebirea dintre cele două grupări a fost mai mică în acest caz. Opoziţia faţă de acele prevederi ce eliminau criteriul religios a fost puternică, considerându-l un impediment în calea naturalizării. Mulţi nu ignorau concurenţa economică a evreilor şi altor străini, nici privilegiul de extrateritorialitate al sudiţilor. Astfel, în final, articolul 7 al Constituţiei permitea doar străinilor creştini să devină cetăţeni şi să beneficieze de drepturi politice, formulare rămasă în vigoare până în 1879. Totuşi, în ciuda reuşitelor conservatorilor, adversarii lor, liberalii, au repurtat un real succes obţinând aprobarea unui articol ce menţiona că numai Adunarea, chiar fără acordul Senatului, avea dreptul să aprobe bugetul.
Noua Constituţie a fost adoptată, la 30 iunie/11 iulie, existenţa guvernului de coaliţie conservator-liberal înlesnind adoptarea ei în cadrul dezbaterilor din Adunarea Constituantă. În aceaşi zi, principele Carol a depus jurământul pe textul Constituţiei adoptate, iar la 1/13 iulie 1866, noua lege fundamentală a fost promulgată. După votarea Constituţiei, Adunarea a păşit la discutarea şi votarea unei noi legi electorale, la 4/16 iulie, iar la 6/18 iulie, Constituanta a fost dizolvată . Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (5)”