Ultima filă dintr-o viaţă
E-o dimineaţă albastră, dar nu şi pentru tine, Reyhaneh,
fata din tărâmul de aur, închisă şapte ani,
maltratată şi judecată a fi executată
prin spânzurătoare
pentru împotrivirea întinării ei.
În noaptea aceea blestemată
ar fi fost moartă,
după ce ar fi fost pângarită,
de nu ar fi înfruntat, cu un stilou,
frica şi demonul atacator.
Nouăsprezece ani i-a permis lumea ei să trăiască.
Nouăsprezece ani până să înţeleagă ororile lumii în care-a venit.
În vacarmul asurzitor, sub teroarea supusă,
n-a vărsat lacrimi, n-a implorat,
n-a plâns, nu s-a lamentat,
pentru a fi absolvită de crima comisă.
Încrederea i-a fost în lege
şi-n forţa justiţiei în care şi-a lăsat destinul.
Din prima zi de carceră a înţeles.
Acolo, drepturile îi sunt călcate în picioare,
acolo, frumuseţea nu are ce căuta.
Aşa a lepădat orice semn din trup, din gânduri, din voce,
din scris, din priviri, din vise.
Astăzi i-a venit rândul să înfrunte Qisas
(legea iraniană a retribuţiei).
Să nu plângi, Reyhaneh! Moartea nu este sfârşitul tău.
Ai fost învăţată să te comporţi cu demnitate,
ai fost învăţată că trebuie să lupţi,
oricât de greu ţi-ar fi.
O şcoală cu multiple lecţii şi responsabilităti
este viaţa. Aşa ai fost învăţată.
O singură dorinţă i-a transmis mamei,
nu vrea să fie îngropată în pământ.
Fără mormânt, fără lacrimi, fără jelire!
Cuvântul redus la tăcere.
Ochiul, inima şi tot ce-ar putea fi luat din trupul ei,
oricui să fie date, fără să se ştie de unde.
Îmbrăţişează liniştită moartea,
iar vântul departe s-o poarte.
Să nu-ţi fie ruşine pentru nimic, Reyhaneh!
Nici pentru tristeţea mamei,
nici pentru că nu ai apucat să mai săruţi,
pentru ultima dată, mâna mamei şi-a tatălui.
Tu vei cânta, asemeni păsărilor!
Lumina a pătruns prin rănile tale,
povestea ta nu va putrezi.
Bucurie şi suferinţă umană.
Tu eşti puternică, asemeni izvorului,
devenit râu, devenit mare, devenit ocean,
devenit nor, devenit ploaie!
În miezul tăcerii vei găsi adevărul,
prezent şi uitat,
devenit spaţiul de amintiri.
Aduşi de viscol, ca o rugăciune,
fulgii de zăpadă
luminează cerul dimineţii.
Frumuseţe eterică.
Azur. Lumină. Paşi în neant. Tăcere.
Albastru de cobalt ca acuarelele,
albastru ultramarin ca adâncimea şi liniştea mării,
risipă de azur ca misterul cerului.
Un punct fără întoarcere! Intens este totul.
În lumina strălucitoare, nepământeană,
lumea pare ireală, evantai de clipe,
timpul se accelerează,
respiri gânduri atât de vii,
uimitor de rapide,
cu noi înţelesuri,
cu înţelegeri străfulgerătoare,
derulată în viteză, viaţa pare a fi un vis.
O, Doamne, câtă iubire, câtă pace şi cât senin!
Fir roşu şi alb împletit de lumină
Câţiva paşi până la primăvară…
De câteva săptămâni, în acuarelă-curcubeu,
zăpada a căzut peste vise.
Deşi zilele sunt numărate,
la jumătatea drumului, întunericul iernii
pare să respire etern.
Câţiva paşi până la căldură…
În faţa ferestrei, în grădina mamei,
din vişinul uscat de timp,
două tulpini puternice au ţâşnit spre cer,
împletind, în spirală,
mlădiţele de verde-crud crescute.
Câţiva paşi până la vise…
Prin frigul crud, razele soarelui le înconjoară.
La fiecare adiere de vânt,
ocrotite de privirea copacilor din jur,
ninsoare de petale, albe şi roz.
La fiecare adiere de vânt,
crengile celor doi vişini se-ating, se-nfioară,
se mângâie, se-mbrăţişează.
Un dans ameţitor! Explozie de lumină.
Prin respiraţia iubirii, seva
coboară-n adâncuri,
spre rădăcinile lor nevăzute,
urcând, apoi, prin primii boboci de floare.
Câţiva paşi în călătoria inimii…
Simbol al credinţei. Totul!
De la un grăunte de nisip la galaxii necuprinse.
Într-o lume cu bariere, fără bariere, veşnicul!
Pe marginea subţire al cuvântului,
din lumea tăcerii, un prim semn adie,
şoapta mamei purtată în intervalul de alb:
– Am plecat să-mi regăsesc
firul roşu din mine!
Suntem şi vom fi cu tine!
De la-nceput până la ultima clipă…
În înălţimi,
o pasăre albă îşi desface larg aripile.
Seminţele noastre
Dincolo de tablourile brodate cu aer de poveste,
în liniştea serii, o uşă se deschide.
Răsfoite din albumul sepia,
trezite
din sângele tău,
seminţele purtate în neant de vânt,
ca un puf de păpădie,
fără o direcţie,
risipite-n petale de lumină,
vin şi pleacă
în valuri de fericire, de nestăvilit.
Amintiri fulguite, credinţe, primăveri de trăiri în zbor,
atingeri, emoţii înmugurite-n paşi de dans,
mângâieri, ninsori de dorinţe
cu toate simţurile, prin toţi porii,
gânduri mai curate ca o lacrimă,
aripi întinse, suspine,
ţesături de vise purtate în suflet,
ca un cântec suav, ca o adiere,
se confundă cu tine însăţi
şi-acel
sentiment unic
de plenitudine a vieţii
– singura forţă creatoare -,
cerul cu stelele,
soarele cu florile
şi roiurile de fluturi,
copacii cu trilurile de păsări,
gâzele cu animalele,
norii cu ploile aduse,
munţii sacri cu izvoarele,
râurile cu mările, cu oceanele,
oamenii pictaţi
cu zâmbetul pe buze
şi dragostea lor eliberată,
odată şi odată, de toate aşteptările.
––––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
10 martie 2018