A trebuit să treacă 80 de ani de la începutul celui de-al doilea război mondial ca francezii să recunoască defetismul generalilor şi politicienilor în înfrângerea din iunie 1940 faţă de trupele Wehrmachtului. În 2019 cinematografia franceză realizează un film de excepţie „De Gaulle”, în regia lui Gabriel Le Bomin. Filmul este o ecranizare biografică a vieţii generalului Charles de Gaulle în lunile de foc din mai-iunie 1940, când şi-a împletit destinul de ofiţer superior cu cel al istoriei Franţei libere. În rolul lui de Gaulle joacă remarcabil, actorul Lambert Wilson, care ştie să-l interpreteze, cu o uşoară atitudine rigidă de ofiţer de carieră. Trama filmului este alertă şi bine conturată/construită, iar regizorul a ştiut să redea o poveste dramatică între destinul generalului de Gaulle şi cel al Franţei călcate de şenilele panzerelor germane conduse de Guderian şi bombardată de Messerchmitt-urilor lui Goring. Ceea ce aduce nou acest film este recunoaşterea oficială a defetismului generalilor şi politicienilor francezi faţă de invazia germană. Franţa a pierdut pentru că nu credea în victorie şi în războiul modern. Corupţia enedmică a frânt fibra naţională a ţării. Colonelul de Gaulle, care a fost singurul militar care a abordat lupta ofensiv şi a obţinut o victorie faţă de panzerele germane este oprit să înainteze de superiorii săi în frunte cu mareşalul Petain, generalii Maxime Weygand sau Maurice Gamelin. Generalii francezi concepeau războiul defensiv la fel ca în primul război mondial. De altfel, colonelul de Gaulle în cartea „Tăişul sabiei” sublinia că războiul de poziţii ca-n Marele Război este depăşit şi că doar cel în mişcare, care operează inter-arme: tancuri-aviaţie-marină este cel de viitor şi succes. Deşi preşedintele Paul Reynaud l-a ridicat la rangul de general de brigadă pe Charles de Gaulle şi-l numeşte secretar de stat pentru a combate defetiştii din guvern, totuşi nu reuşeşte să oprească degringoladă armatei franceze. Filmul surpinde genial defetismul generalilor francezi, care doreau pur şi simplu ca Franţa să fie înfrântă pentru ca militarii să se răfuiască cu clasa politică coruptă pe care o considerau vinovată dr situaţie şi să lichideze republica democrată. Orgoliosul Petain, eroul de la Verdun, a crezut că prin alianţa cu Hitler va reuşi să introducă o dictatură militară, prin care să se lichideze politicenii corupţi şi parlamentarismul, percepute ca vinovate paradoxal de dezastrul înfrângerii militare în faţa Germaniei.
Din punct de vedere istoric au ieşit dovezi la iveală, că armata franceză avea mai multe tancuri, avioane, vapoare, tunuri, trupe de infanterie faţă de nemţi, dar datorită defetismului şi războiului „pe poziţii”, nu în mişcare, a pierdut în faţa voinţei de victorie a Wehrmachtului. De Gaulle a înţeles că războiul se câştigă moral. Linia magino era o marotă învechită. De aceea a ales să rămână la Londra şi cu sprijinul lui Winston Churchill să citească pe 18 iunie 1940 celebrul discurs, la radio BBC care l-a introdus în istoria mare. El a organizat un fel de guvern în exil şi a cerut trupelor franceze din imperiul colonial să i se alăture. De Gaulle a înţeles că Franţa poate lupta şi dacă pierde Parisul sau teritoriul naţional şi duce războiul în colonii. El a intrat în conştiinţa francezilor, generalul care a spus NU capitulării. De Gaulle a insuflat francezilor speranţa victoriei. Din învăţămintele înfrângerii răsădesc seminţele viitoare ale victoriei, lecţia care a înţeles-o De Gaulle. Fuga sa în Londra i-a adus condamnarea la moarte de către regimul de la Vichy. Churchill este prezentat în film schematic, ca de obicei, şi contradictoriu, între bonomie şi alcoolism, dar genial totuşi în aceste ipostaze. De Gaulle realizează că, deşi singur, puterea cuvintelor fac cât o armată întreagă. Familia reuşeşete să fugă din Bretania pe un vas de refugiaţi civili în Anglia. Filmul lui Gabriel Le Bomin este altceva decât cinematografia tezistă şi ideologică din ultimii ani. Îl prezintă pe De Gaulle ca un credincios catolic practicant. Nu se sfieşte să-l redea în cadre intime, rugându-se în biserică în faţa unui Continue reading „Ionuț ȚENE: De Gaulle – un film biografic în care francezii recunosc defetismul din 1940”
Bunul și statornicul meu prieten Adrian Botez mi-a mai făcut o surpriză – tot harică, tot plăcută, cu verbul spălat în roua florilor de pe Valea Izei și în apa sfințită din aghiazmatarul etnogenezei românești. Căci ultima sa carte, consacrată poetului Oct.Goga , nu mai vorbește doar despre otava unui poet bine înțelenit în conștiința publică românească, evidentă și ea, ci reconstituie însăși durerea neamului românesc, bântuit de o istorie toxică și de vrăjmășiile hrăpărețe ale megieșilor – niciodată mulțumiți de ceea ce au de la Dumnezeu și li se cuvine de drept. Și n-o face printr-o alunecare nestăpânită a gândului, ci pentru că însuși poetul evocat este imaginea prototipală a acestei dureri neostoite.
Numărul 12(124)/2020 al revistei de cultură universală Constelații Diamantine a ieșit de sub tipar în contextul Zilei naționale a României. Cu o frumoasă prezență în stațiul cultural românesc, apariție lunară editată sub egida Ligii Scriitorilor Români și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, revista Constelații Diamantine se prezintă ca un veritabil promotor al valorilor literare românești, redactorul șef al acesteia fiind neobosita și talentata scriitoare Doina Drăguț. Fiind în al XI-lea an de activitate, cuprinsul revistei în cauză abordează, ca de fiecare dată, descrieri de diverse tipuri literare, analize și cronici cu aspecte concrete din viaţa și activitatea iluștrilor scriitorilor români de pretutindeni și nu numai, cât și a scriitorilor din lumea universală; cu ştiri despre acţiunile clasei intelectuale (scriitori, savanţi, pictori etc.) atât din cadrul ţării, cât şi din afara ei; cu noutăţi permanente despre apariţiile editoriale din ţară și străinătate; respectiv și informaţii despre cultura şi literatura din spaţiul universal al omenirii. Constelații Diamantine este o valoare aparte pentru colectivitatea și cultură românească, deoarece, în nenumărate rânduri, este prezentă la ordinea zilei cu noutăți despre viaţa şi activitatea literară a celor mai de vază personalităţi ai neamului.
Mi-a parvenit nr.15, octombrie 2020, al revistei CUVÂNT ARGEȘEAN, editată de Filiala Argeș a Ligii Scriitorilor, publicație care de mai bine de doi ani, coordonată de regretatul scriitor Nicolae Cosmescu, și președintele filialei Adrian Mitroi, scrie pagini autentice de istorie literară contemporană. Deschizând revista mi-a venit în minte aforismul lui 
,,NABUCCO este opera care i-a atras recunoașterea generală a lui VERDI, drept compozitor”.
1-DESPRE NEAM ȘI POPOR (rubaiyate-catrene DACO-VALAHE)
