Daniela PÂRVU DORIN: Poeme

Nu te teme!

 

,,Nu te teme!’’-strigă poezia-n urma mea!
nu știe nici ea
ce vremuri vom mai trăi peste vreme…
și dacă-mi pierd cuvintele
azi, și-aș fi cuvânt de două parale
tot am să pun o armată de îngeri mereu
pe urmele tale…
tot vine-nserarea, ce dacă?
nu disper, nu dispera
nici colțul ierbii nu mai cântă cum cânta…
lumina se zbate-n ferestre
până când vom pleca!
pătratul ei de cer pentru mine este!
Mai întâi inchide-mi ochii de cicoare
pune-mi la cap flori de lămâi
poezia e un dans de fecioare
unde se moare, puțin câte puțin…

 

Poem pentru tine

 

În fiecare din noi e un înger ce moare
tocmai când sufletul își revine din fire,
suntem întrebați ai cui suntem fiecare…
când tu, senin cobori dintr-o poveste,
dacă spui că ți-e bine cu mine și mie îmi este…
Am crezut că nimic nu mai poate da viață vieții mele
dar azi sunt fără scăpare vorbindu-ți te-nfrunt!
mie să nu-mi zici despărțire, plecare, uitare azi-
când mi-e drumul spre tine deloc anevoios și abrupt!
Înger, al meu, ce-ai trăit după ureche ca și mine-n poziție de drepți-
unde ți-ai pus pentru mine aripa?
singurătatea nu-mi mai este icoana spânzurată de noi pe pereți-
nu anii îi vreau stăpâni peste noi
ci mai degrabă clipa!
Înger, al meu, azi nu știu ce-mi ești, ce-ți voi fi!
nici ție ce-ți mai poate fi scris,
ce știu e că vreau să iubesc în fiecare minut câte-o zi
până când…
bătrânul cer ne va cădea în genunchi…

––––––––––––

Daniela PÂRVU DORIN

16 iulie, 2018

Marta Polixenia MATEI: Focul rece

FOCUL RECE

 

Mi-ai răstignit sufletul
Pe o cruce de gheaţă
Cioplită din banchiza
Iubirii tale.
Ţurţuri reci,
Pironiţi în inima mea,
Pe post de cuie,
Mă ard cu focul lor rece.
Sub vifor,
Strâng din dinţi
Şi mă chircesc.
Îngheţul mă pătrunde
Din ce în ce mai adânc…
La polul opus
E şi mai frig,
Iar sufletul meu dezgolit
Nu are adăpost
De norii tăi
Ce s-au năpustit
Asupra mea.
Mă ninge durere…
Implacabil priveşti
Cum mă chinui
Şi te rogi să mă sting.
Eu mă rog să trăiesc.
Gândul meu se înalţă
Până dincolo de nori,
Spre izvorul luminii.
El mă iubeşte.
Priveşte, mi-a trimis
O rază de soare!
Stau cu picioarele
În baltă,
Crucea mea se topeşte,
Iar eu
Reîncep să respir,
Îmi recapăt forţele.
Deja te simt tremurând:
Ţi-am trimis viforul
Înapoi…

–––––––––––

Marta Polixenia MATEI

16 iulie, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Lumânarea

LUMÂNAREA

 

aici sunt ploi târzii și lungă este noaptea
în care pleacă în zbor spre alte zării, cocorii
zbor lung, sfâșietor
și plânge în ropot nesfârșit iar ploaia
numele meu e plâns în amurg
azi e târziu
aș vrea să știu și nu mai știu
dar ce să știu când totul este gol, pustiu
aș vrea să plâng dar nu mai pot
aș vrea să țip, să joc
dar nu am loc
pe țărm răsună pașii unui gând
gândul e trist, spre alt destin
ce viață, ce chin, ce festin
offf, câte aș vrea
dar pasul ăsta s-a sfârșit
așa că am plecat și eu un pic
să dorm o clipă doar
am obosit să mor în fiecare zi
mă voi trezi în zori să scriu
povestea unui om nebun ce crezut odată în iubire
când nu scriu, țip
când nu țip, plâng
când nu plâng, mă rog
alteori cioplesc cuvinte dintr-un ciot
aruncat de sălbatice valuri pe țărmul sufletului
nu, nu dorm
privesc cum se izbesc în tâmplă
gânduri spuse și nespuse
dintr-o piatră
lovită de veacuri aride, uscate
obosit de griji, de timpuri, de păcate
am ridicat un lăcaș pe țărmul sufletului
pentru lumea ce trece, se duce
în prag am pus o lumânare
arde și arde

–––––––––-

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

16 iulie, 2018

 

 

Cristian Gabriel VULPOIU: Poeme

DE TOAMNĂ

 

S-au scuturat și ultimele frunze,
Iar patefonul cântă triste doine
Nici luna și nici stelele confuze
Nu îmi dezleagă ale iubirii taine.

 

Doar un covor de frunze arămii,
Destine vlăguite-n dor și-n moarte
Înfrigurat și gol la răspântii
Mă-ntreb, tu de ce ești așa departe ?

 

Nici luna nu mă mai iubește în amurg
Aș trimite către tine a ei rază
Un râu aș face din lacrimile ce se scurg
Pe-un vas de dor mi te înapoiază.

 

Străin în noapte, te văd în orice stea,
Eu, acela care te iubește din genuni
Păcat că cerul, dorul nu-mi înțelegea
Și nici iadul nu mi-a împletit cununi.

 

TU EȘTI A MEA ICOANĂ

 

Tu ești pentru mine o icoană,
Iar eu sunt pustiul absolut
Tu, un mugur de primăvară
Eu doar un boț însuflețit de lut.

 

Te caut într-o lacrimă de nufăr,
Soarele să-ți sorb într-o clipită
Deschide-mi al iubirii cufăr
Timpul să-l opresc la ora potrivită.

 

Te caut în faldurile mării,
Icoana mea de dincolo de rai
Glasul tău, precum strunele viorii
Ești o petală de cireș de mai.

 

Te caut în rai, te caut în abis,
Velință vreau să-mi fac din slava ta
Mă tem că ce trăiesc e doar un vis
Mă tem că fictiv sunt lângă dumneata.

 

Continue reading „Cristian Gabriel VULPOIU: Poeme” →

Anna-Nora ROTARU: A fost odată, ca niciodată…

A FOST ODATĂ, CA NICIODATĂ…

 

Cândva eram o copilă, mică şi neştiutoare,
Încă mai credeam, în zânele din basme…
Zglobie fetişcană, fiind veselă şi visătoare,
Mi-am lăsat speranţele, prin vânt să zboare,
Alungând din minte, vise urâte cu fantasme !

 

Adesea alergam, prin crânguri dese şi păduri,
Prin lanuri aurii, de floarea-soarelui şi grâu…
Necunoscutul nu mă-nfricoşa si nici norii suri,
Nu-mi păsa de-n bălţi, se-nglodau ai mei conduri,
Din izvor apa sorbeam şi mă scăldam în pârâu !

 

Ţineam în mână, strâns, a inocenţei mele cheie,
Porţi să deschid cu ea, de-ar fi fost ca să iubesc…
Şi când venise vremea şi când simţii scânteie,
În inima-mi copilăroasă şi trupu-mi de femeie,
Am mulţumit Celui de Sus, de dar dumnezeiesc !

 

Am învăţat ce-i viaţa, cum senzaţii noi să simţi,
Cum a iubire să tresalţi şi cum te năpădesc fiori…
Cum curg lacrimi de drag, prin suspine, rugăminţi,
Dorinţele cum sa le-neci, în şoaptele de dor fierbinţi,
Sub clar de lună spuse, din noapte până-n zori !

 

Şi… mult mai frumos a fost, ca-n basmele cu zâne,
Trăind viaţa adevărat, nu numai-n file de poveste…
La pieptul tau puternic, lăsat-am buzele să-ngâne,
Că mereu-ţi voi fi stăpână şi tu pe veci, stăpâne,
Pe pământ, cât o sa fim şi-acolo… în spaţiile celeste…

—————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

16 iulie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Vară pe cheia sol

Vară pe cheia sol

 

Soare pe cer,
Flori pe pământ,
Nori cu mister,
Seri din Cuvânt…

 

Cerne pe câmp ploaie albastră
Din zările cu norii învinși,
Si plouă…plouă-n alba fereastră
Cu picături din ochii deschiși…

 

Stele pe cer
Spun jurământ
C-un adevăr
Rupt din Cuvânt

 

Cerne pe timp secunde tăcute
Din ceasul trecut cu ore de vis,
Și bate, bate-n inimi pierdute
Același mister deloc convins…

 

Și trec în zori cocorii pașnici
Pe cerul tău lăsat orfan,
Și urcă-n zări pe munții veșnici
Cu dorul alb puțin profan…
………………………..
Si plouă, plouă
În vară nouă!

–––––––––––

Dan-Obogeanu Gheorghe

16 iulie 2018

 

Daniela PÂRVU DORIN: Fiecare din noi are un ,,Memorial” al durerii! (file de jurnal)

Motto:

‘’Copilăria nu are, copilăria doar este.’’

(C. Zăgan)

Am fost expertă în teamă, am crescut într-o casă bântuită de nefericiți, de sentimentul înfricoșător al zilei de mâine care nu știi ce-ți va aduce.
Teama de abandon, teama de bătaie, teama că sunt un nimeni, teama că nu voi ajunge niciodată un om iubit, teama de viață pe care o duceam dar și teama de moarte…deopotrivă!
Mi-a trebuit ani buni să-mi înving demonii și să-mi fac curaj, să pot intra în casa copilăriei mele, într-o zi! După atâta amar de vreme, oare ce se mai poate întâmpla? Mi-am zis?!
Tot ce vine din multă durere te și provoacă să-ți cunoști limitele.
Surâd cu o tristețe de moarte în suflet, spunea Camil Petrescu, nu știu ce mi-a venit după două decenii să spun că sunt pregătită să-nfrunt orice, aproape cu o forță morală care mă surprinde și pe mine, fără să neg, în schimb e cel mai înalt act de bravură de care am dat dovadă…nici nu știu dacă trebuie să mă laud cu ea…
Cu cât mă apropiam mai mult de casa durerii, aproape instinctiv traversam strada, simțeam de fiecare dată același lucru, că pot face pe picioare un atac de cord și-mi pot semna singură sfârșitul.
Mă înhață pe de-a-ntregul o panică în care intram fără voia mea, ca și cum, legată fiind urma să fiu dusă în fața unei execuții publice.
Azi trebuie să deschid o Ușă, și-o voi deschide pentru că nu mai are ce să se-ntâmple după atâta amar de vreme.
Am mai plecat spre casa asta de multe ori dar, pășeam cu picioarele altuia, priveam cu alți ochi, mi se schimba încet dispoziția, îmi transpirau mâinile, oricât voiam să devin lucidă și să lupt, ceva mă lega imediat cu sârmă ghimpată și nu mai puteam înainta…
……………………………………….
Casa părintească ar trebui să fie un spațiu de oxigen și cel mai încărcat de emoție și trăiri frumoase, de aduceri aminte, ca-ntr-un cuib protector să fii, pentru că ea devine legătura noastă cu iubirea, cu atașamentul, aici cunoști tandrețea, aprecierea și fericirea de a fi copil.
Aici trebuie să fie cel mai sfânt domeniu al amintirilor și prima viziune a noastră despre viața omului…
Fiecare întoarcere, să fie cataplasmă pentru suflet, ce-ți redă liniștea, îmbrățișarea, bucuria celor care te-au adus pe lume, aici iți poți trăi Raiul tău și mii de alte sentimente de mulțumire, nu aici ai trăit, ai visat și ți-ai luat zborul?
Pentru mine, însă, casa părintească înseamnă un Memorial al durerii, frământări mii, izolare și zbucium sufletesc. În mintea mea se face întuneric dacă vreau să-mi amintesc!ea, pentru mine nu rămâne decât o temniță a terorii.
Doamne, cât mi-aș dori ca imaginea rezultată în urma acestei reflectări, să mi se schimbe într-o bună zi printr-o minune… sau măcar s-o mai pot îndura!
Deși nu te poți minți la nesfârșit, trebuie să-ți asculți și strigătul și revolta, să vii la luptă cu tine, e timpul să vrei să te vindeci, îmi spun! niciodată nu e prea târziu!
În casa aceasta nu mi-am găsit niciodată liniștea, nici echilibrul, n-am cunoscut ce înseamnă să trăiești și să te bucuri în sânul familiei, nu am învățat să mă joc, n-am primit daruri, n-am avut prieteni, nici sărbători, m-am trezit copil bătrân, bun de pus la muncă și cam atât!
Eram mai ușor de îmbrâncit decât de strigat pe nume, nici nu mai știu dacă chiar purtam un nume pe atunci…
N-am rămas în minte cu nici un ecou fericit despre ce înseamă ‘’acasă’’,sau ‘’copil’’, sau ‘’părinte’’ așa cum nu știu dacă am pentru mine, cuvântul ‘’mamă’’ înseamnă mai mult decât un banal substantiv comun!
Foarte rar, dacă treceam cu mașina, căutam cu privirea una din ferestre și atât! pentru că acolo m-am lăsat, cred!pe Mine! ești răvășit când te iau amintirile pe repede înainte, intri voit, parcă într-o comă în derulare…Și te-ntrebi, de la fereastra aceea am privit eu lumea un sfert de viață?!
Atât am stat în casa asta cu fruntea lipită de geam așteptând…
Întemnițarea era, paradoxal și singura mea liniște!
Cum intra cineva pe ușă începea scandalul, din orice și de la nimic.
Priveam printr-un ochi de geam și-mi rodeam unghiile, pană la sânge uneori, îmi înghițeam plânsul când auzeam râsete de copii și mă acapara cu totul într-un soi de sentiment străin mie, bucuria!
Ce știu e că inventam cuvinte care să-mi dea putere, le rosteam pe silabe pentru că mă scoteau din singurătate! Descoperisem că jucându-mă așa îmi legănam de fapt sufletul, așa cum copilul de la colț de stradă pus să cerșească, își leagănă trupul ca să-și învingă teama.
De două ori în două zeci de ani am avut curajul să-ncerc să m-avânt în așa străduință, deloc tentantă, de a-mi învinge și-nțelege teama! Și de a-mi caștiga măcar Pragul Terorii.
Eu de fapt îmi împingeam sufletul înainte, să-și recunoască măcar zidurile, cu mintea desenam mereu uși și ferestre gândind că numai așa îmi pot salva sufletul, pe toate laturile camerelor în marile mele evadări, așteptam în fantezia mea o ușă să se deschidă, s-o pot zbughi de-acolo.
Am urcat cu frica scările, nu-i uitasem nici uneia forma, erau în spirală și foarte înguste, iar sub ele, era locul unde mă piteam cu fratele mic în brațe până se terminau scandalurile alor mei.
Pentru că era o casă veche cu câțiva locatari, toți erau prezenți la spectacol, evident, toți erau salvatorii mamei, toți se temeau de agresor așa cum toți uitau de mine.
Eram un copil de câțiva ani, transformat în salvatorul celui mic, îmi luam fratele în brațe și mă ascundeam acolo ca-ntr-o scoică și așteptam să se facă foarte târziu, să se liniștească apele și mama să tragă cortina.
Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Fiecare din noi are un ,,Memorial” al durerii! (file de jurnal)” →

Emma POENARIU SERAFIN: Capra cu trei iezi ( după I. Creangă )

Poveste cu final neaşteptat

 

O capră cu albă blană, te rog să mă crezi,
Avea casa-ntr-o poiană și creştea trei iezi.

 

Unul mare cam năstrușnic şi neastâmpărat
Mijlociul nu ascultă, ba sub pat, ba-n pat.

 

Dar mezinul, puiul mamei, cel ascultător
Stă cu mama, o ajută, mătura-n pridvor.

 

Intr-o zi capra îi cheamă şi frumos le-arată
Că se duce după hrană, că mâncarea gată.

 

Voi închideți ușă bine, eu mă duc şi vin
Să nu deschideți la nime’ nici la lup hain.

 

Când mă-ntorc de la pădure eu vă cânt căpreşte
Voi nu deschideți că lupul, cel hain, pândeşte.

 

Când ajung la ușa casei astfel am să cânt
Voi ciuliți urechea bine nu-mi uitați cuvânt :

 

,, Trei iezi
Cucuieți
Uşa mamei, descuieți
Că mama v-aduce vouă”…..

 

Iezii îi promit la capră că se duc în casă
Și încuie uşă bine iar pe lup, nu-l lasă…

 

Capra pleacă liniștită după de-ale gurii
Și dispare-ntr-o clipită în pacea pădurii…

 

Când lupul observă capra ca a şi plecat
Vine la iezi să le cânte , cântecul lăsat.

 

Iezii nu îi deschid ușa, fără vre-un habar
Lupul pleacă să-şi ascută , dinții la fierar.

 

Apoi iarăși lângă ușă, cântă mai subțire
Iezii nu îi deschid uşa şi îl scot din fire.

 

Pleacă lupul , iar, în grabă tot pe la fierar
Să-i ascută limba bine și se-ntoarce iar.

 

Viclenia lui măiastră la uşă-o interpretează
Iezişorii cred că-i mama uşa o deşurubează.

 

Intră lupul şi îl prinde, pe cel mare dintre iezi
Mijlociul și mezinul cu o sfoară printre lăzi.

 

Leagă lupul fedeleș, şi-i arată spurcăciunii
Cum că iezii caprei albe, l-au făcut de râsul lumii.

 

Vine capra din pădure și cu lapte și cu sare,
Lupul prins ca-n pușcărie nu-i mai trebuie mâncare.

 

Și îl duc la primărie să îl facă de ruşine
Iar căprița şi cu iezii au scăpat de spurcăciune.

 

Morala :

De eşti lupul prefăcut
Astăzi iezii ,, te-au făcut “!

——————————–

Emma POENARIU SERAFIN

15 iulie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Căutări lirice

Clopot de bronz

 

 

Mi-a ajuns sufletul un clopot
de atâta depărtare.
Ding-dang…mă risipesc
în sunete de bronz…
Pe altarul de aramă al dorințelor
ard mocnit, în magice incantații.
Îngeri, ori fluturi, aterizează
pe câmpia de cristal a retinei
aducându-mi vești.
Vibrez lovindu-le aripile
cu șoaptele picurânde
din catedrala părăginitului trup…
Doar sufletul,
clopot
sub albastre întinderi
nemurește împreună cu tine
înspre și întru iubire…

 

Căutări

 

Doamne, dacă am mai trăit
încă o viață înainte
de aceasta,
sunt sigur că am petrecut-o
tot căutându-Te…

 

Unde erai când disperat
pe înălțimile munților,
în adâncimile mărilor,
în nemărginirea câmpiilor
și în trilurile ciocârliilor
te-am căutat?

 

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Căutări lirice” →

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: Până mă mântuiești, Doamne…

Până mă mântuiești, Doamne…

 

Un ,,tu” mă plouă cu moarte,
Alt ,,tu” mă scurge de frici,
Câțiva ,,tu” îngheață de focul meu,
Iar singura ,,eu” sunt noi.
Cine ești tu cu alt tu și câțiva tu,
Dacă nu eu fiind noi?

 

Un ,,tu” a tăcut spre a se fi iertat,
Alt ,,tu” mă iartă pentru că deveni ,,eu”,
Câțiva ,,tu” exersează a fi ei,
Ca eterna ,,eu” să se boboteze.
Cum respirăm fie tu fie noi,
Până eu ajung să Îmi îmbrățișez Dumnezeul?

––––––––––––

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

Chișinău, Basarabia

16 iulie, 2018