Nina TĂRCHILĂ: Ne vindecăm…

Ne vindecăm…

 

ne vindecăm încet, ca dup-o boală …
miercuri plecăm de tot, ne-ntoarcem joi,
un zbucium ca o rană arde-n sânge
şi-un zbor incert se stinge lent în noi.
tu nu mai ştii s-auzi, nici eu să-ţi spun –
nu-mi mai cuprinzi înaltul de lumină,
pe-un drum pustiu când stele-ţi mai aprind
la ele doar singurătatea mea se-nchină.
mă dori cum doare moartea-n rana vieţii,
am obosit să mă-ndoiesc că ştiu –
cu sufletele aburind de doruri
n-am înțeles că s-a făcut târziu
și-ncă nu ştim ce frig stă să se-ntâmple
sub zidul de regrete dintre noi
şi câtă noapte ne înghite ţărmul
spre care-am rătăcit drumu-napoi…

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

18 iulie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: Doamne, iartă-mă!

Doamne, iartă-mă!

 

Te-am aflat, Doamne
în cristelniţa sibilină
devenind floare crescută
în sera ta divină

 

Te-am simţit, Doamne
în cădelniţa de jar
cu fum stăruitor
de blândă tămâie
ce pluteşte
ca un nor de abur
prin teascul
zilelor şi nopţilor

 

Am mâncat din trupul
şi am băut din sângele Tău,
Doamne
din cinstitul potir
la vremea trezirii
cu inocenţa pruncului
spre prea îmbelşugarea vieţii
cu sfânta carte a cărţilor

 

Celulă strâmtă
m-am adâncit, Doamne
în măreţia ta
şi cu vechea pirogă
joc al copilului interior
rostogolindu-mă-n
povestirile apelor gângurite
trecând peste pietrele
din poteca vieţii
auzind cum trece
arcuşul peste corzile
inimii învolburate

 

Ţi-am urmat, Doamne
cu sandalele scâlciate
inima rătăcită
şi privirea-mi vălurită
pe drumul indicat
de puternicia smereniei
spre cerul credinţei
unde răsăritul se înalţă
ca o iertare

 

Şi, totuşi, te rog
iartă-mi, Doamne,
toate fărădelegile!

––––––––––-

Vasilica GRIGORAȘ

(Din volumul „O corabie la timpul potrivit”, Iaşi, Editura PIM, 2018)

Maria HOTEA: Poesis

A iubirii magie

 

Uimită cuprind orizontul cu privirea,
Încerc să îi înțeleg nemărginirea
Văd cerul unindu-se cu pământul
Și-n visare mă adâncesc cu gândul.

 

Dau libertate sufletului să hoinărească,
Taina iubirii în infinit să o găsească
Iar dorul ce-n clipe liniștea o răpește,
Zăvor să-i pună inimii ce mereu iubește!

 

În clipe sufletul alint să întâlnească,
Sentimente pure în el să se oprească
Iubirea ,magie între cer și pământ să fie,
Frumosul ei să dăinuiască în veșnicie!

 

Simt sufletul cum de iubire e cuprins,
Vreau să înțeleg unele trăirile din vis
Ele au frumusețe și dau inimii bucurie,
Le păstrez, fiind mereu a iubirii magie!

 

Să iubești sincer

 

Să iubești sincer cât viața ai pe pământ,
Este motivul pentru care tu omule exiști
Te naști din acest minunat sentiment,
Dăruind apoi iubirea simți că trăiești!

 

Viața uneori elanul simți că ți-l frânge ,
Cu iubire sinceră poți însă să te ridici
Chiar și atunci când trist sufletu-ți plânge,
Alege calea dreapta călcând peste piedici.

 

Încrezător să fi în tine, poți să te protejezi,
Trădat sau umilit,părăsit sau rănit să iubești
Privește natura cu schimbările ei și ai să vezi,
Necazul cum îți dispare dacă ști să zâmbești!

 

La umbra unui pom când te odihnești, ascultă,
Vântul adiind ștrengar prin frunzele din ramuri
Foșnind neliniștite ele totuși în tăcere cântă,
Chiar dacă sunt trecătoare prin anotimpuri!

 

Din fructele pomului și tu dulceața le-ai gustat,
Fără să înțelegi că din ramuri flori și fructe cad
Omule, cu iubire în clipe lecții multe ai învățat,
Chiar dacă ți-a fost greu, gustul vieții nu e fad!

 

Dimineți cu zâmbete

 

Continue reading „Maria HOTEA: Poesis” →

Mariana Zorița PURICE: De ce ?

De ce ?

 

De ce lași timpul că să treacă
Când știi că peste noi se lasă
Iarna?
De ce lași timpul că să treacă
Făr’ să culegem rodul…
Toamna ?

 

De ce lași timpul că să șteargă
Imaginea-mi din zi de vară ?
De ce lași ploaia că să spele
Pe buze-ți sărutarea-mi tandră ?

 

Și vântul ?
Și vântul de ce-l lași să poarte
Petale sfărâmate de visare ?
De ce lași marea de lumină
Din visul meu să mă
trezească ?

 

Pentru că timpul și distanța
Ne sunt prieteni…și dușmani
Pentru că noi suntem doar oameni
Și facem…ce ne e dictat !

——————————-

Mariana Zorița PURICE

18 iulie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Sub paşii trişti

 

Curg valuri de nici nu poți să le-asculți
Departe,departe, la margini de ape
Se scurg pe sub paşii trişti și desculți
Fiorii tristeților lor nu cer să se-adape .

 

Nisipul pe plajă e goana din vânturi
Iar pașii se prind câte doi , în buchete ,
Când marea absoarbe miresmea-n adâncuri
Iar ei se scufundă-n nisip să se-mbete.

 

Prin urmele serilor din paşii pierduți
Cresc ochiuri adânce, sunt ochiuri de ape,
Ori trupuri de ceară, din ochi nevăzuți
Ce-au curs prin nisipul fierbinte ce crapă.

 

La margini de ape , doar paşi scufundați
De nici nu mai știi de vin, ori se apleacă,
Prin urma tristeții, pe mal, aplecați
Îşi urlă durerea-nspre mare, să tacă.

 

Dacă pleci

 

Dacă pleci, să nu- mi iei calul.
Lasă-l colo, lângă ape
Leagă-l să nu-l prindă valul,
Doar atât, cât să nu scape.

 

Dacă pleci, să nu-mi iei calul.
Leagă-i șaua, sub căpastru,
Pe sub şa, îmi țin pocalul
Sufletului meu, sihastru.

 

Dacă pleci să nu-mi iei calul,
Singurul ce mă mai ține,
Când durerea și amarul
Rup din mine, clandestine.

 

Dacă pleci, să nu-mi iei calul
Cât să-i pot sfinți aripe,
Călărind, înspre portalul
Visului ce-i strâng din pripe.

 

Dacă pleci, mai lasă-mi calul
Uită-l colo, lângă ape.
Leagă-l, cât să stea pe malul
Clipelor, cât să se-adape.

 

Fă-mă Doamne
                    ( blestem )

 

Fă-mă Doamne-n paşi o floare
Să-mi împrăștii tot nectarul
Peste văi şi dă-mi răbdare
Scânteind prin flori, amnarul.

 

Fă-mă-n flori de levănțică
Să nu uit ce este frica
Sau în floarea cea mai mică
Ce o calci, ca pe nimica.

 

Fă-mă Doamne-o buruiană
Să mă dorm , lângă izvoare,
Peste lespezi, ce mă-ndeamnă
Şi m-alină, când mă doare.

 

Fă-mă Doamne o cicoare
Fă-mă, lanul plin de spice,
Treierat ,din întâmplare
De fecioarele… novice.

 

Fă-mă Doamne flori de soare,
Trandafirul din dulceață
Iar culoarea, prin culoare,
Să mă rumene pe față.

 

Fă-mă Doamne, flori pe ape
Fă-mă setea, după sete,
Păpădii, şi nu mă bate
Vântul verilor prin plete.

 

Fă-mă floarea cea mai nouă
Busuioc, sfințind hotarul
Dimineților, prin rouă
Să acopăr… calendarul.

 

Fă-mă floare din credință
Fă-mă Doamne, flori de nufăr .
Înmulțiți doar din dorință
Fă-mă floare, să nu sufăr.

——————————-

Emma POENARIU SERAFIN

18 iulie, 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Ce culori are abusul?

CE CULORI ARE ABISUL ?

 

Un bucătar celest îmi servește porțiile de dor,
Alături de trei pocale, iubire, viață și destin
O mireasă îmi prezintă dragostea la margine de nor
Tot cerul ea invită să ia parte la alegoricul festin.

 

La masă stau cu soarta și destinul laolaltă,
Asist neputincios la a mea priveghere
Observ în jurul meu păcatele cum saltă
Încerc să mă ascund prin nevăzute unghere.

 

Iubito, destinul ne cheamă la nunta din neant,
Vom ajunge mergând pe cărările pustii, fără de hartă
Vom învăța ce-nseamnă iadul în străluciri de diamant
Din nălucirile profunde nimic nu ne mai iartă.

 

Vreau să ascult romanțe lângă izvorul de cristal,
Tăcerea geme în ecou și greieri mă omoară
Te aștept să curgi în picături de rouă din cerul de opal
Simt că plutesc atunci când zâmbești din auroră.

 

Mă lupt cu zeii ce te păzesc cu ascuțite spade,
M-ai învățat să fac din dorul tău o voluptate
Gonind spre tine-n noapte mă ispitesc sheherezade
Eu numai regatului tău sacru, îi aduc pietate.

————————––––––

Cristian Gabriel VULPOIU

18 iulie, 2018

Dorina OMOTA: Când în suflet e tăcere…

Când în suflet e tăcere…

 

Când în suflet e tăcere
Plâng visele efemere,
Sau voaluri de fericire,
Râd pe maluri de iubire

 

Când în suflet e tăcere
Se zbat lacrimi de durere,
Sau îmbrățișări divine,
Surâd nopții care vine.

 

Când în suflet e tăcere
Dorul o speranță cere
Sau sărutul cel mai dulce
Înspre Rai pe unii-i duce.

 

Când în suflet e tăcere
Toate par niște himere,
Însă Cel de Sus veghează
Și gândul ni-l luminează.

————————————

 Dorina OMOTA

18 iulie, 2018

Adda NEAG: Sfârșit de liceu – o încheiere încărcată de emoții

Azi pare să fie ultima dată când vom face parte din același colectiv. E momentul în care, deși nu se pare, împărțim aceleași sentimente unii cu alții, și lăsând divergențele din trecut, cu toți vom fi un suflet și un trup.

Azi, am terminat un nou capitol din viața noastră. Diminețile nu vor fi la fel, iar plecatul de la ore nu va avea același impact. O să ne lipsească orele pe care le consideram banale, și chiar profesorii pe care nu I-am plăcut vor părea membrii  familiei  noastre. Zile-n șir vom căuta să revenim în căminul nostru unde făceam ore, și să ne revedem diriginta, care ne-a fost o a doua mamă timp de 4 ani.

Azi… auzi lacrima care odinioară nu părăsea ochii, arătându-ne slabi, va prelua comanda. Suntem în centrul atenției, și dorim, doar un ultim zâmbet încurajator de la voi. Deși de multe ori am avut păreri împărțite, ne simțeam nedreptățiți sau chiar acele zâmbete ironice aruncate aievea prin clasă. Acum mai suntem simpli copii, pregătiți de cei mai buni, pentru a ajunge oameni. Poate orele de filosofie nu erau plictisitoare… ci Kant pe noi nu ne fascina, sau poate orele până la două p.m. erau obligatorii și noi nu aveam răbdare să stăm la cursuri!

Oricum, eu azi vreau să mulțumesc colegilor, în primul rând, cu care deși nu ne înțelegeam mereu, eram totuși frați. A… și de playlist-ul bogat, fără el, pauza ar fi fost o pierdere de timp. Și de… hmm, toate propunerile de chiul care au fost acceptate cu bună știință. Toate fazele amuzante, petrecute în clasă, toate ironiile și tot ajutorul.

Poate nu am reușit să fim o clasă model, dar am fost familie modernă. Toată lumea are divergențe, suntem ființe, și putem spune ca nu am pierdut 4 ani fără amintiri. Toate râsetele și toată voia bună, au fost de partea noastră, pentru că noi, am fost a XII C. Ce putea să fie mai frumos decât o clasă ca a mea? Nu pot să îmi închipui alta mai potrivită.

Continue reading „Adda NEAG: Sfârșit de liceu – o încheiere încărcată de emoții” →

Lili BOBU: România în anul Marii Uniri

„Dară ochiu-nchis afară,

înlăuntru se deșteaptă…”

 

Există în literatură poeme care au însemnat puncte de reper ale devenirii întru poezie, reorientând evoluția procesului literar, revelând maturitatea creatoare instaurată încă din primul volum editat, marcând emblematic creația poetului. Termenii cu care sunt tratate debuturile literare sunt de prudență exagerată sau de entuziasm excesiv, într-o „tensiune tainică între antinomii: spaima de a tăcea și frica de a scrie” (Theodor Codreanu).

Debutul poetului Nicolae Dabija, în anul 1975, cu „Ochiul al treilea” (în volumul care poartă același titlu, apărut într-o perioadă sufocată de cenzură, cu o întârziere de 5 ani), a impus o voce orfică, de o mare puritate, smerenie și frumusețe a expresiei, reprezentând poarta prin care poetul a pătruns dincolo de aparențe, de tenebrele lumii, sub semnul unui „narcisism cosmic”, o nouă viziune asupra realului, „adevărată răsturnare a clepsidrei lirice prin care se poate vedea nevăzutul și auzi neauzitul” (Daniel Corbu), „marcând în literatura română din Basarabia trecerea de la etic la estetic, reabilitând esteticul” (Nicolae Bileţchi).

Academicianul Mihai Cimpoi consideră că poetul vine să impună providențial, într-un context temporal al dominației concretului, realului, percepției empirice, metafora sugestivă a ochiului al treilea, ceea ce semnifică întoarcerea resurecțională la peisajul sufletului, plin de neconcret, ireal și de percepția abstractă a lucrurilor. El îl consacră rapid lider al generaţiei şaptezeciste de scriitori (poeţi, prozatori, publicişti, critici literari), înrolată sub metafora parabolică, dobândind prestigiul de Generația Ochiului al treilea, așa cum a fost consacrată și în istoria literaturii.

„O întreagă promoție se va alinia acestui trend liric, inocentând lumea, plombând simboluri romantice, adolescentine, explorând peisajele sufletului, îmbrățișând viziunea mitizantă. Nicolae Dabija – ca fidel caligraf – cultivă cu iluminări profetice, visătoria, posibilul, viziunea interioară țintind idealitatea. Lucrurile înfrunzesc, poetul înstrunează lira de iarbă ori harfa de dor, iar ochiul al treilea ca organ tăinuit sufletului, descoperă, cu risipă de fantezism, un univers al candorilor, deschis, deopotrivă, spre oracular și ocazional”. (Adrian Dinu Rachieru)

„Ochiul plin de candoare și prospețime al scriitorului surprinde cercul lăuntric al Basarabiei, nevăzutul, netrucatul adevăr, construind, din teme interzise, poeme cu imagini unice ca potențial estetic și novator.” (Catinca Agache) După cum menționează criticul Theodor Codreanu, a vedea nevăzutul și a auzi neauzitul este esența poeticii ochiului al treilea, poetică desprinsă din vigurosul trunchi al eminescianismului: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”.

„Ochiul al treilea al poetului lansează deopotrivă și o privire arsă de luciditatea timpului din care ne sunt adresate confesiunile. Astfel, tot între două bătăi de inimă se usucă un tei, lumina e plină de căruntețe și muguri ies din creangă ursuz. O beznă flămândă,  care este a unui timp neacoperit de puterile mitului, se cască amenințând identitatea poetului marcat deopotrivă de sentimentalitate și de luciditate. Acestui timp poetul îi opune sârguința și inventivitatea cu care se consacră misiunii de a crea mituri.” (Ana Bantoș)

„Metaforele candorii, transpuse într-o sintaxă euforică și expansivă, domină registrul imagistic, iar sentimentul creativ, hrănit deopotrivă de conștiința demiurgiei, de starea explozivă a eului și de o mitologie a purității și a poetului tânăr, e unul beatitudinal.” (Alexandru Cistelecan)

Volumul se bucură de aprecieri şi în contextul fostei Uniuni Sovietice (în a cărei componenţă se afla pe atunci Republica Moldova). Astfel, unul dintre cei mai importanţi scriitori ruşi, Valentin Kataev (autorul celebrului roman „O pânză în depărtare”), avea să scrie despre acest poem în anul 1977: „Poezia lui Nicolae Dabija Ochiul al treilea e o poezie profundă despre capacitatea sentimentelor umane. E un moment într-adevăr lăudabil. Poetul încearcă să transforme o poezie epică într-o nuvelă”.

…De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi – ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu lucrurile văzute cu al treilea ochi. Nichita Stănescu, aflat în anul 1976 la Chişinău, avea să-i scrie tânărului poet pe volumul „Măreţia frigului” autograful: „Al patrulea ochi al tău, Nichita”, însoţit şi de data consemnării acestei sintagme: „Totdeauna”. Vladimir Beşleagă i se va adresa cu un mesaj plin de emoţie: „Cartea ta, cu titlul atât de neobişnuit, „Ochiul al treilea”, știi tu oare cât de mult am aşteptat-o? Tu, Nicolae, să nu înţelegi că eu aş vrea să afirm că tu eşti acel poet pe care l-am aşteptat în visele mele. Deşi, recunosc, multe dintre semnele lui le descopăr în cartea ta şi în chipul tău, da, le descopăr şi mă umple o luminoasă şi caldă bucurie că visul ce l-am nutrit de atâţia ani n-a fost o himeră, ci o aşteptare căreia i-a fost dat să se întrupeze într-un om viu, un poet, care a luat chipul tău.”

 

În „Istoria literaturii române” distinsul exeget Ion Rotaru va menţiona: „Un poet modern, în toată puterea cuvântului, un poet dintre cei mai proeminenţi de azi, este Nicolae Dabija. „Ochiul al treilea” propune un tărâm al poeticului purificat de scoriile terorii istoriei, oferă poetului o tribună sau un soclu care să domine lumea prin vis şi viziunea suprafirească a artei, să o transforme (sau măcar să încerce efortul acesta înfricoşat) în FRUMOSUL absolut, totuna cu BINELE şi ADEVĂRUL”.

Academicianul Eugen Simion îl va defini pe Nicolae Dabija: „un poet autentic din familia acelor remarcabili caligrafi care se adaptează mai multor stiluri… care este nevoit să-şi învingă duioşia structurală şi să-şi asume un rol mesianic”. Adrian Dinu Rachieru va consemna că volumul apărut la Editura „Cartea moldovenească” va fi premiat în anul 1977, cu Premiul Tineretului. Cu suma primită, Nicolae Dabija va construi o fântână în satul natal, aflat („trecând prin codrii de miresme grei”) în vecinătatea Căinarilor părintelui Alexei Mateevici. Emoționante sunt gândurile actorului Dan Puric, cu privire la acest premiu, menționate în volumul „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”: „Mă uitam la poet. Vârsta nu reușise să-i ucidă copilul din suflet. Stătea așa sprijinit de fântâna lui ca de o poveste. Și-atunci, nu știu de ce, m-am gândit la alții, la cei infinit de mulți alții, care, în locul lui, cu acei bani câștigați, ar fi făcut cu totul și cu totul altceva. Dar el a făcut fântână pentru oamenii din sat, nu s-a luat după alții, pentru că el era macul de pe câmp care nu făcea nicio concesie lumii. Coasa vremii o să taie la timpul potrivit și iarba sălbatică și ciulinii, dar și macul meu frumos. Numai că și atunci, în clipa aceea cutremurătoare, când o să cadă frânt la pământ, o s-o facă așa cum a trăit, tulburător de singur. Un gând mi-a izbit atunci sufletul: pe câmpul plin de gunoaie al României triste și părăsite de azi și al Basarabiei sângerânde și neauzite de nimeni, Omul-Mac a construit o fântână ca să aibă oamenii apă să bea. Pentru mine acesta este sufletul românesc!”

Poemul va fi tradus în majoritatea limbilor din fosta Uniune Sovietică, fiind considerat, la Festivalul Literaturii Tinere, care se desfăşurase în anul 1977, „emblematic pentru întreaga poezie tânără din Uniunea Sovietică”. Ce înseamnă „Ochiul al treilea”? El vede ceea ce celor doi ochi din frunte le scapă. Fără cel de-al treilea ochi, ne dă de înţeles Nicolae Dabija, un poet este orb. Acesta e chiar ochiul imaginaţiei, care vede metafora, care observă secunda curgând invers, arborele ce foşneşte în sâmburele încolţit, care descoperă întâmplări de mâine, în care corbul bătrân îşi recapătă aripile lui tinere… Poetul a mărturisit că, în anul lansării, i-a dăruit un volum unchiului său, arhimandritul Serafim Dabija, stareț al Mănăstirii Zloți. Acesta s-a uitat nedumerit la titlu și a întrebat semnificația acestuia. După explicația primită, prefăcându-se că nu înțelege, spre surprinderea poetului, i-a adus acestuia o fotografie îngălbenită, pe versoul căreia scria: „Doamne, nu știam că există un al treilea ochi. Cu el Te-am văzut!” – 1954, Inta, Siberia.

Continue reading „Lili BOBU: România în anul Marii Uniri” →

Irina Lucia MIHALCA: Poesis

Culorile curcubeului

 

Pradă stărilor, emoțiilor, trăirilor  țâșnesc

stoluri, stoluri de cuvinte,

ca într-o călătorie în necunoscut,

pulsează în noi continente,

purtate în buzunarul gândurilor,

se  eliberează, apoi,

rostite sau scrise,

tălmăcite sau neînțelese,

pure sau încărcate,

liniștite sau impulsive,

nuanțate, vulnerabile, fragile,

când simple, provocatoare,

vii, vibrante,

de o frumusețe seducătoare,

pline de lumină, calde, muzicale,

jucăușe, temerare,

când triste, reci, stângace, încercănate,

grele, discrete, însingurate,

uitate, pierdute

sau regăsite-n noapte,

alină, vindecă ori rănesc,

din durere sau frică,

într-un vârtej de gânduri

ne ating, ne înalță

sau ne coboară până

la marea sărbătoare a inimilor.

 

Pe cer un curcubeu.

Adresa inimii tale este în inima mea.

 

 În miezul lor

 

Cu ochii ei hărăziți din diamante negre

a venit de niciunde și de peste tot,

din visul tău de-o viață

întrupat în ființa ei.

Aproape ești.

Treci de zidul de ceață.

 

Enigma dragostei, dulce și amar.

 În cădere liberă te lași,

tot ce trăiește

și tot ce moare

se extinde

și se restrânge.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis” →