L-am cunoscut la Văratic… Aplecat deasupra unei măsuţe, învăluit de aburii cafelei, cu o mână sprijinindu-şi fruntea şi cu cealaltă scriind de zor, grăbit, pentru a întâmpina timpul la locul sortit şi stabilit dinainte…Cu toate vrăjmăşiile din jurul său el zâmbea cald şi îngăduitor. Te izbeau ochii săi adânci cu care dorea parcă să spargă orizontul hipemetropiei sociale şi spirituale, tonul blajin -stăpânit de o mândrie îngăduitoare- închidea nemulţumirile şi le strivea pe ascuns cu o putere neobişnuită pentru venerabila sa vârstă.

Realitatea, îmbrăcată în haina dură a adevărului era uneori prea strâmtă, prea mică, pentru cei cu sufletul închistat, fără iubire. Invidiat de unii, iubit de alţii, el s-a refugiat la Văratic pentru a scrie istoria arhitecturii monahale…Îndrăznind să facă un act de dreptate a fost trimis în exil, contestându-i realitatea…

Oare, nu orice om îşi doreşte să fie judecat după opera sa şi oare nu opera este Omul?!

Dar, gândurile profesorului Ulea, ideile sale împărtăşite, dăltuiau în spaţiile interioare în care îşi făcuse leagăn înţelepciunea şi credinţa în acele valori,  ce nu mai au nevoie de clemenţe unor privilegii, ci ele pot rămâne mereu vii- într-un dialog cu cele care vor urma, dacă nu se va aduce atingere identităţii lor…

Dorind să păstreze această identitate ca pe un adevăr istoric, şi poate nu pentru reducerea acelui act de complexitate şi mobilitate din cultura Agapiei la o simplă reprezentare, el a trăit o lungă perioadă de confruntare şi tulburare spirituală, liber exprimată sau uneori îmbrăcată în forma unei rezistenţe în care, pe de o parte unii susţineau modernizarea   -abuzând de libertatea de a decide- şi de cealaltă parte, unde se situa şi profesorul Ulea, avertiza asupra complexităţii unor valori istorice, asupra păstrării unui tezaur cultural ce trebuie înţeles ca o globalitate şi ca semn al personalităţilor care au dat vitalitate epocii contemporane lor.

Dorind să nu piardă pariul cu sine însuşi, el s-a refugiat în cele din urmă la Văratic, pentru a-şi continua munca de o viaţă. Faptul că a îndrăznit să invoce veşnicia monumentelor, şi acel Adevăr legat de realitatea culturii, i-a adus exilarea…Acest om deosebit, avea o mare putere de a înţelege faptele, şi o răbdare de fier  care l-a ajutat nu de puţine ori, să îndepărteze pidosnicia evenimentelor, printr-o rectitudine comprehensivă uimitoare.

Exista în el harul de fi prieten şi o disponibilitate, care îi făcea pe toţi cei din jurul său să înţeleagă generozitatea şi frumuseţea sufletului său…Iubind persuasiunea, logica interioară şi idiosincratică, el sfârşea nu de puţine ori în incertitudine şi mirare.. Fire meditativă, adoptând o conduită ce forma etica elegantă a unei inteligenţe superioare, el îşi dăruia întreaga fiinţă celor din jurul său…În fiecare dimineaţă profesorul se arăta în cerdacul casei maicii Ripsimia…

Era august! Anotimpul când natura se împodobea cu întreaga-i măreţie şi nu-şi cruţa nici o osteneală pentru a fi superbă…Potirul harului divin se revărsa deasupra Văratecului scăldând-o într-o caldă lumină argintie…În fiecare dimineaţă, profesorul obişnuia să coboare treptele casei şi lăsând în urmă scârţâitul portiţei străbătea sprinten, străduţele dosnice, mărginite de ostreţe, în spatele cărora se auzeau şoaptele tainice ale măicuţelor…După fiecare plimbare matinală se întorcea în camera sa şi scria de zor până seara târziu..Gazda noastră era o femeie cu faţa blândă, cu ochi smeriţi şi calzi, care nu de puţine ori ne invita jos, în grădinuţa ei, pentru a ne vorbi de viaţa minunatelor ei flori..

Într-o seară am coborât împreună cu gazda mea în grădinuţă… Trăiam sentimentul că sunt într-un ţinut de poveste şi bucuria zilelor din urmă, răsăreau timid din ascunzişurile sufletului meu… În seara aceea a coborât şi profesorul, purtând în mână un mănunchi de crengi de şovârf, culese în obişnuita sa plimbare.

Cu glas blând a început să ne explice efectele benefice ale acelor flori… Priveam cât de vioi discuta şi explica şi căutam să înţeleg de unde avea atâta putere, atâta suflet…!? Parcă ghicindu-mi gândurile, m-a privit o clipă sfredelitor şi mi-a spus:

– Neîmplinirea rămâne o mutilare grea, ea ampută vitalitatea unei fiinţe şi nu foloseşte decât doar celor care o generează …Îndărătnicia, orbirea voită a oamenilor, minimalizează acest rău şi ei nu vor  recunoaşte vreodată cât de mult greşesc…Aici însă se poate lăsa totul în urmă şi se poate uita…Dumnezeu a lăsat acest mic leagăn al liniştii şi împăcării pentru a cunoaşte pacea…Când eşti trist, trebuie să ai puterea de a merge în tine însuţi, ca să vezi cât de adânc este locul în care ţi  se scurge viaţa şi atunci vei putea înţelege mai uşor taina durerii…

Ce se mai putea spune? …O lume, în care sentimentele erau doar banale afaceri cu amestec de lăcomie şi vanitate, nu putea arunca totul în beznă…trebuia să aibă şi un punct luminos. Trecând prin experienţele periculoase ale întunericului ajungi la acel punct care-ţi dă puterea, să retrăieşti în chip miraculos izvorul fericirii desfătătoare ce nu poate fi  nimicit…nu poate fi ignorat.

Întunericul acelei seri mi-a picurat din ulciorul strălucitor al nopţii o lumină care mi-a umplut sufletul de bucurie..A doua zi începeam periplul meu matinal prin Văratic…Fiecare colţ era un miracol, fiecare floare era un mister, de care mă bucuram şi o sădeam în suflet pentru a-mi da putere pentru anii ce vor veni.

Străbăteam străduţele întortocheate, trecând de bisericuţa Sf.Ioan, urcam spre colinele din spatele mănăstirii, desprinse parcă dintr-un empireu regal..O punte îngustă unea cele două coline din spatele mănăstirii. Păşind pe ea aveam sentimentul că înaintez pe un trecut devenit prezent…Îl vedeam pe profesor sfidând primejdia, furându-i naturii puterea de a rămâne drept în faţa micimii sufleteşti a unor oameni şi a duce mai departe lupta pentru adevăr. Imaginea sa proiectată între umbrele brazilor părea un monument pe care pădurea îl zămislise spre a nu fi uitat..

Sus pe colină se ridica un conac alb, izolat de restul lumii…În jurul lui o viţă sălbatecă, neagră, se căţăra, ca nişte pete întunecate. alcătuind frontonul acelei aşezări.

Priveam Văratecul de pe colină şi îmi umpleam sufletul cu imaginea lui divină, apoi coboram la vale, pe cursul apei, mângâind trunchiurile plantonului care se înălţa ca nişte braţe albe uriaşe, încărcate cu frunze aurii.

Simţeam cum gândurile îmi deveneau fluide, uşoare ca aerul, capabile să primească binecuvântarea acelor locuri.

Atunci m-am gândit că Profesorul este Omul care dialoga cu Văratecul aşa cum dialoghează lumina cu începutului zămislitor de viaţă…

–––––––––––-

Emilia ȚUȚUIANU

Roman

20 iulie, 2018