ÎNROURAT DORU-MI DE TU
(din ciclul ,,Răspântii”)
… ah-da, ah-da,
înrourat mi-i doru-mi de tu
și-mi simt sub tălpi lăncile de rece,
cum mă străpung,
totu-mi ființei să mi-l frământe
și-n aluat de bucurii te-mplânte,
un petec de zenit se bucură,
pare uluit că ne-a atins UNUL
și încearcă nefireasca stare de a ne fi
intrare pe sub cerul catapeteasmă,
abstract !
un punct își deșiră ghemul,
încercând marea cu sarea,
de parcă-n măruntaiele de nevăzut
s-ar fi ascunsă scoica …
scoica ?
un luceafăr,
mut din noapte !
se străduie să înțeleagă rostul
răzbelului în care trupurile
se schingiuiau – parcă ! – în părerea lui,
cumva, sau nu știu …
trepte cărămizii coboară prima rază
și treptele dau forfotă în verde,
toate adunăturile să-și fie gata
întâmpine-ți trezia,
da-da, e o prefață pe care Soarele
în fiecare zi, peste amurg !… încearcă
s- o semneze, sub mirarea timpului,
el nu-nțelege ce pe Soare l-a apucat,
mă rog,
înecat între constantele lui,
n-are și nici n-ar avea cum ști
mai multe dintre lumești,
nici nu-mi pun problema știe ODISEIC !
de fapt nici din google n-are istm …
mi-a spus-o și Aleahin !
povești de adormit copiii … în ciorchine,
se-atârnă-n streșini, s-audă scâncete de lilieci,
în fagure zumzetul se lasă pe sfiite,
somnul matcei este sacrosanct !…
abstract,
momentul din care,
poeme pom, poeme piramide, peme-n matrice
ni le-a pus pe tavă, -n lut !
să i le prefacem în argint,
Ștefan, cel de AUREO !
și parcă timpul, nedormit, și-ar vrea
să intre-n cazemetele metaforei,
dar drumu-i lung, anevoios … deșertic !
mierlă – pasărea cu trilul mie în inimă,
i-am dat aripi Lumina nelumescului,
zbor, sufletul tău !
mi te iubesc din acolada îmbrățișând vremea
din care m-am zmuls ție vreme să mă fiu,
în geam, din plecatul zorilor, un cosaș
se desfășura peste clavecinul dimineții,
Dimineața, din tăcându-și așteptul,
împrăștia miracolul visului agățat de trezie
și ne trezeam, cosașul lăsându-și autograful
peste picturala luminii
și lumina se împrăștia – la repezeală !
ca și cum să nu piardă primul abur din cafea …
primul !
întărea, bâlbâindu-se, să se știe și atât,
primul !
și lumina se legăna, lăsându-ne mângâiul
la foc de emoții,
unde ne pârjoleam șușotelile cu care
ne adăugam în serenada din Dimineață,
gând viril se spărgea din mugur
și ne dădea corola inflorescenței
exact cât zâmbetul să se umple cu polen,
te iubesc !!
murmuram deodată,
și ne aminteam cu câtă evlavie așteptam ora de telefon,
și telefonul se rușina că nu ne știe pipăi,
apoi am început să ne și vedem, tot spăimind depărtări,
solfegiul iubirii se împrăștia, la fel de viril !
brațele lui își desfășau portativele peste strădaniile
clipei de a se rămâne în ea – martor ?
dar cui să trebuie ?!
dădusem certificare pe renaștere
și renășteam !
să ne ducem cadrilul căii peste margini de infinit …
… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?
––––––––––––-
Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie
19 iulie, 2018