Categorie: Poezie

Simina PĂUN-MOISE: Poeme

Te las, condei!

 

Condeiul, de mine,
astăzi se desparte.
Am să îl rog să stea frumos în cui,
să stea măcar o vreme mai departe,
iar tu, te rog frumos,
nimic să nu îmi spui.
Nu încerca să- mi spui
că asta mi-este harul,
şi nici măcar că mă stimezi!
De vorbe seci întreg îmi e paharul,
aş vrea pe foaia mea, să nu mai treci!
Cerneală, nu mai ai o iotă,
nici pentr- o slovă nu mai pridideşti,
aş vrea să înțelegi peniță:
cu mine, nu te mai împrieteneşti!

 

Iubitul meu condei, prieten,
ce până ieri pe coal-ai alergat….
de astazi să te dai în lături,
căci stând atât cu tine,
prietenii, pe toți i-am depărtat!

 

Şi nici măcar nu-ți cer recunoştință
că te- am plimbat prin alte lumi!
De astăzi de mi-e cu putință,
plec fară tine, la spitalul de nebuni.

 

Iubitul meu condei,
te decupez din palmă,
te- abandonez cu degete cu tot;
dar ce să fac să mi te scot din suflet,
că acolo mi-eşti înfipt
şi nu ştiu cum să fac,
cum să te scot.

 

Căci de te scot pe tine,
îmi scot şi sufletul afară
şi rămân gol şi pustiit.
Condeiule, rămâi cu mine!
Noi doi, atâte- am tăinuit!

 

Rămâi să-ți fiu de astăzi slugă!
Rămâi,
că te iubesc din ce în ce mai mult!
Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poeme” →

Nicu GAVRILOVICI: Poezii

Starea națiunii

Suntem o generație de cobai
Pe-a noastră piele se aplică teste,
Se fabrică-n laborator tempeste
Și brânză, cu sau fără mucegai.

 

Trăind în haite, neprincipial,
Adepți ai legii „pumnului în gură”,
Uitând de Dumnezeu și de Scriptură
Purtăm în noi sămânță de șacal.

 

Sub steaguri în culori de curcubeu
Manifestăm ori regizăm orgii.
Nu recunoaștem sexul la copii,
Păcatul a ajuns la apogeu.

 

Adam cu-Adam fac dragoste scârnav,
Evă la Evă sânii și-i sărută,
Planet-aceasta a-nceput să pută,
Mileniul trei, de ciumă e bolnav.

 

Ne calcă moartea ca un tăvălug
Deși ni s-au administrat vaccinuri,
Conducători malefici țin festinuri
Iar noi, cei mulți, din greu tragem la jug.

 

Suntem o generație de cobai
Dar ne-a ajuns până la os cuțitul.
Ne amenință, nemilos, sfârșitul,
Societatea e un putregai…

 

Ori facem iarăsi drumul înapoi
Să fim ce-am fost, căci ce suntem ne doare,
Ori vom ajunge din ființe, fiare,
Plătind la judecata de apoi.

 

Pe-aceste plaiuri nu suntem străini,
O să trăim așa precum ni-e vrerea;
Pot ca să își dea alții cu părerea,
Alegem să trăim ca și creștini.

 

Amintiri


Pe lespedea din fața casei
Stăteam, copil și tu copilă,
Hipnotizat de forma coapsei
Și de mirosul de zambilă.

 

Desculți, cu mâini îngemănate,
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poezii” →

Olguța TRIFAN: Rondelul…

Rondel, rondelului

 

Între pereţi de sticlă-aşez rondelul,

Să nu-l atingă praful ori uitarea,

Să-l vadă soarele, să-l ştie cerul,

Iar omul să-i iubească armonizarea.

 

Orice poet să vadă-n el modelul,

Dorind să-i cânte-n rimă-mbrăţişarea.

Între pereţi de sticlă-aşez rondelul,

Să nu-l atingă praful ori uitarea.

 

Iubiţi-l şi-i slăviţi înfăţişarea!

Lacrimi din suflet curs-au prin penelul

Poetului, ca să-şi atingă ţelul:

Un giuvaer în versuri – alinarea.

 

Între pereţi de sticlă-aşez rondelul…

 

Rondelul iubirii în iarnă

 

Poveşti de dragoste răsar sub fulgi de nea,

Iar inimi calde fac cuib sub albul lor,

În foc lumesc se contopesc un el şi-o ea,

Zăpezi-vitralii închipuind din dor.

 

Ecouri în clepsidră pot acum să stea

În praf de stele ce îmbrăca-vor nor,

Poveşti de dragoste răsar sub fulgi de nea,

Când inimi calde fac cuib sub albul lor.

 

Continue reading „Olguța TRIFAN: Rondelul…” →

Adale SHEFER: Versuri pentru tine

VERS PENTRU TINE

 

În noaptea fierbinte de vară,

Stelele la geam bocesc,

Eu, cu tristețea-nvesmântată,

Spre depărtări

Privesc.

 

Caut poate, doar un semn,

Ceva nedefinit,

Un semn că ai fost adevărat,

Nu doar un vis

Închipuit.

 

În urma ta nu am nimica,

Doar amintiri şi-un dor

Nebun,

O dorinţă neîmplinită,

Pe care nu ştiu cui s-o

Spun.

 

Inima ce-o port în piept,

De mult nu-mi aparţine,

Călătoreşte în neant

Căutându-te

Pe tine.

 

Continue reading „Adale SHEFER: Versuri pentru tine” →

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (6)

Pas în doi (6)

 

 când am vrut să te strig pe nume

  au înflorit toții macii în câmpie

  drumul tău înroșit drumul meu pustiit

  în așteptarea ta doar nimfe

 

 de când ai pus toate cruciadele lumii-ntre noi

marea nisipul luna

sunt tot mai frumoasă

poate pentru că mi-ai aprins întunericul

şi mi l-ai pecetluit pe tâmplă

poate pentru că mi-ai îmbrăţişat toţi norii

şi i-ai ascuns la tine în suflet

 

  sufletul meu mirosind ca o mare putrezită

  și norii ce nu au învățat încă să plouă

  palmele tale înflorite sub sărutul meu

  și noi călătorind cu simțurile amorțite

  prin timpul promis prin timpul ca o flacără subțire

  drumul meu înroșit drumul tău pustiit

 

sau poate că ţi-ai făcut rădăcini

din privirile mele

ca să-ţi înalţi cuvântul

şi eu să te nasc într-o plutire

de aripă

 

  sau poate că am adormit sau am uitat

  drumul spre tine

  și mai știu doar drumul spre păcat

  o armată de locomotive roșii turbate

  înșurubându-se în noi și în moarte

 

atunci

de ce în toate tăcerile tale

nu mai apar

——————————————–

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu

Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița

 4 mai, 2018

Victor COBZAC: Pumni strânși

PUMNII STRÂNȘI

Pumnii strânși
Sunt ca o armă,
Pașnică,
Dar la nevoie,
Pot tăia
În carne vie,
Pune mâna
Pe secure.
Până vor cânta
Cocoșii,
Să reteze
O pădure:
Cu un vârf de brad,
Cu două.
Și când ninge,
Și când plouă.
Să frământe
Aluatul,
Pentru-a coace
Pâine caldă,
Pe sub streașină
Să treacă
Dacă ochii
Se mai scaldă
Într-o lacrimă
Târzie.
Pumnii strânși
Sunt o avere,
Pentru Omul
Gospodar.
Două mâini,
Câtă putere,
Ce se vrea
Canalizată,
Să răstoarne
Munți pornite,
Două mâini,
Două izvoare,
Parcă-s
Din granit
Cioplite,
Monument
Sub cerul liber,
Unde pică
Universul.
Pe sub plopi
Sunt ca Atlanții,
Pe-a lor umeri
Pică cerul.
Un caval
Alintă versul,
Ca pe-un sân
De fată mare,
Semnul crucii,
Tatăl Nostru
Înainte
Continue reading „Victor COBZAC: Pumni strânși” →

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Cu îngăduinţă şi mărturisire

Cu îngăduinţă şi mărturisire

Încărunţea pe răbdarea celorlalţi,
viaţa-i părea o împlinire dată
ca o sursă de lumină naturală.

Nicio umbră nu poate rămâne pasivă
la împărţirea oamenilor în bogaţi şi săraci,
norocoşi ori fără noroc.
Cei cu mâinile lungi nu scapă nimic printre degete,
le introduc până la umăr în avutul celorlalţi
şi fac din asta o afacere.
Aşa începi să crezi că s-au inversat regulile jocului
şi culorile moarte stau în faţă.
Noaptea e mai sârguincioasă decât ziua
de nimic nu mai iese la lumină.

Din labirintul găunos
niciun om n-a ieşit mulţumit de sine,
nicio faptă nu s-a albit prin spălarea banilor
iar spălarea păcatelor nu se face cu băutură
ci cu îngăduinţă şi mărturisire.

––––––––––

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

3 mai, 2018

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Gară pentru doi (45)

Cinstite care ne citești,
GARĂ PENTRU DOI este o punte de poem pe care noi o încercăm din dorința năbădăioasă de a arăta, nu metabolismul fiziologic în creația de poezie, cât splendoarea minunăției harului de a trece un real în spiritual, pornind de la relația cea mai simplă de comunicare dintre doi oameni,
IUBIREA !
… te uită acum, Cinstite,
ce simplu ne porneam o zi de firesc în construcția poetică:

– … așa, întru neuitare !
poate deschizi, am obosit așteptând …
– heiii, dar sunt !
– și nu spui doi vorbiri ?!
poți și să mă suni, aștept, tot aștept …
și ziceai că ești pe-aci !
puteam să și mor, vorba celeia, uite ce rămânea …
– sun acum
– de ce nu-mi vorbești ?
bine …
– urechea mea încă ți-aude glasul,
s-a rămas vrăjită-n telefon …
eu încă te ascult … cu fiecare celulă, cu fiecare por …
– și-acolo sunt NUMAI eu
– de-ai ști cum departele de tu doare …
mă doare dorul ce l-am zămislit
din focul acelor nopţi de visare
în care pulberi de stele ne încununau jarul dintre suflete,
luna ne tăcea taina, strecurându-se pe sub uşa gîndului,
să ne fie rotund de lumină în păcura nopţii …
mă doare cercul de braţe ce încă nu s-a închis !
decât în geometria viselor,
mă dor pătratele colţuroase ale acelor minţi
care împiedică sfera perfectă să se devină 3D …
mă dor depărtările liniare cu paralele infinite,
intersecţiile străzilor cioplite-n eter …
mă dor, și mă dor, și mă dor …
mă dor desenele chipului tău atât de drag,
fluctuând pe retină şi capătul curcubeului
spânzurat în orizonturile mele ca o promisiune
încă nesecătuită …
mă dor fluviile tale de cuvânt !
din care-mi sorb propria sete de tu …
îţi vorbeam de hăul din mine,
care-ar fi vrut să mă-nghită …
l-ai umplut cu preaplinul revărsării tale
care acum doare din dor de a-mi fi …
te-ai aşezat în crucea inimii,
dor răstignit dorului meu …
şi lacrima … ah, lacrima …
cum arde, cum arde, cum arde … ahh !
sare pe rana care nu se va închide niciodată
oricâte comprese şi-ar pune timpul peste ea …
– superb, dă cu el
– sunt deja pe pagină la mine, sub lacăt, editez,
îmi încolțise azinoapte, după ce ai plecat de aici …
acum mi te-ai venit și s-a curs …
aş fi înlocuit visare cu reverie, ce spui ?
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Gară pentru doi (45)” →

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Drepturi revendicate

Înainte de-a avea
Drept de-a te zidi-n cuvântul
Unui cald poem, aș vrea
Dreptul de-a-mi săpa mormântul

Într-o urmă, pe nisip,
De piciorul tău sfințită,
Să păstrez frumosu-ți chip
Pe retina împietrită.

Dreptul cer să pot muri
Orișicând, oricum, oriunde,
După ce voi împărți
Sărutările-n secunde,

După ce, cu pașii rari
Înspre tine, precum furii
Voi păși, cu ochi avari
Să îți sorb din cupa gurii

Zâmbetul, letal venin,
Precum soarbe crinul rouă
Și puțin câte puțin
Să apun sub lună nouă…

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme” →