De la o vreme, din ce în ce mai des mă năpădeşte un
val de amintiri –
foşnetul proaspăt de vânt
zburdând pe alei.
Clipele se înşiră ca mărgelele de toate culorile în colierul vieţii. Imagini ale unor frânturi de viaţă, amintiri, încă foarte vii de când am început să deschid ochii spre lume şi să cunosc universul natural şi uman în care creşteam.
Aş putea spune că am crescut precum un vlăstar fraged la umbra pomului roditor, MAMA. M-a adăpat permanent cu lumina, căldura şi iubirea atât de necesare unei creşteri viguroare. Eram adesea în preajma ei, însă nimic nu m-a împiedicat să-mi trăiesc copilăria, zbenguindu-mă cu prietenii, confecţionându-ne jucării. Mare bucurie când
peste mai mulţi ani –
într-o traistă din pod
păpuşi din pănuşi.
Începând de pe la sfârşitul lunii mai, nerăbdători, aruncam
priviri discrete
spre cireşii în floare –
ce lung e timpul!
Era mirarea inocentă a noastră, a copiilor, dând mereu târcoale cireşilor şi, de cum începeau a se pârgui, mâncam pe săturate. Fetele, tare ne mai mândream atunci când ne împodobeam cu cercei roşii la urechi. Însă cireşele ajungeau la maturitatea coacerii pe la
moşii de vară –
gătite cu cireşe
cănile de lut.
Din zilele calde de vară îmi amintesc acea senzaţie plăcută pe care o simţeam atunci când umblam în timpul unor
ploi mereu calde –
desculţă prin şanţ în pas
cu râme şi melci
iar alteori, alergam împreună cu prietenii asemenea unor
fluturi în zbor –
scene de dans şi culoare
din floare-n floare.
Era minunat când dormeam pe prispa casei, înveliţi de cerul plin cu stele, mângâiaţi de triluri de păsărele şi adulmecând mirosul fânului şi-al florilor din grădina din faţa casei,
nopţi senine –
adieri de fân cosit
umpleau cerul.
Nici lucrurile mai puţin plăcute nu s-au şters de pe pelicula minţii
secetă mare –
scaieţii mai ascuţiţi
ca niciodată,
şi când am mai crescut, începeam să înţeleg grijile, lipsurile din acei ani. Acestea, precum ciulinii răneau inima oamenilor care, obosiţi de munca câmpului se linişteau doar
după-nserare –
prin geam intra tăcut un
petec de lună,
iar a doua zi,
din nou arşiţă –
în muget de talangă
zace tăcerea.
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Mama şi mirarea copilăriei (Călătorie în timp – haibun)” →
