Cinstite care ne citești,
GARĂ PENTRU DOI este o punte de poem pe care noi o încercăm din dorința năbădăioasă de a arăta, nu metabolismul fiziologic în creația de poezie, cât splendoarea minunăției harului de a trece un real în spiritual, pornind de la relația cea mai simplă de comunicare dintre doi oameni,
IUBIREA !
… te uită acum, Cinstite,
ce simplu ne porneam o zi de firesc în construcția poetică:
– … așa, întru neuitare !
poate deschizi, am obosit așteptând …
– heiii, dar sunt !
– și nu spui doi vorbiri ?!
poți și să mă suni, aștept, tot aștept …
și ziceai că ești pe-aci !
puteam să și mor, vorba celeia, uite ce rămânea …
– sun acum
– de ce nu-mi vorbești ?
bine …
– urechea mea încă ți-aude glasul,
s-a rămas vrăjită-n telefon …
eu încă te ascult … cu fiecare celulă, cu fiecare por …
– și-acolo sunt NUMAI eu
– de-ai ști cum departele de tu doare …
mă doare dorul ce l-am zămislit
din focul acelor nopţi de visare
în care pulberi de stele ne încununau jarul dintre suflete,
luna ne tăcea taina, strecurându-se pe sub uşa gîndului,
să ne fie rotund de lumină în păcura nopţii …
mă doare cercul de braţe ce încă nu s-a închis !
decât în geometria viselor,
mă dor pătratele colţuroase ale acelor minţi
care împiedică sfera perfectă să se devină 3D …
mă dor depărtările liniare cu paralele infinite,
intersecţiile străzilor cioplite-n eter …
mă dor, și mă dor, și mă dor …
mă dor desenele chipului tău atât de drag,
fluctuând pe retină şi capătul curcubeului
spânzurat în orizonturile mele ca o promisiune
încă nesecătuită …
mă dor fluviile tale de cuvânt !
din care-mi sorb propria sete de tu …
îţi vorbeam de hăul din mine,
care-ar fi vrut să mă-nghită …
l-ai umplut cu preaplinul revărsării tale
care acum doare din dor de a-mi fi …
te-ai aşezat în crucea inimii,
dor răstignit dorului meu …
şi lacrima … ah, lacrima …
cum arde, cum arde, cum arde … ahh !
sare pe rana care nu se va închide niciodată
oricâte comprese şi-ar pune timpul peste ea …
– superb, dă cu el
– sunt deja pe pagină la mine, sub lacăt, editez,
îmi încolțise azinoapte, după ce ai plecat de aici …
acum mi te-ai venit și s-a curs …
aş fi înlocuit visare cu reverie, ce spui ?
– eu, dar nu te lua … aș fi zis:
acelor nopți de adâncie așteptare
– schimb, îmi place, e extrem de profund
– așteptarea este o formă de căutare, dar mai delicată,
mai puțin belicoasă, mai spre reflectare,
iertare că te scot din cele ale tale, iertare …
– dar scoate-mă !
nu te iert dacă nu spui nimic
te iubesc !!
– dar eu, cum numai DUMNEZEU o știe
– DFlor, îmi cere corecții la rugăciunea zilnică
– nu mă miră, toţi avem resursele limitate cumva
dar … corecții ?!
dar cu toate astea, te soarbe !
– dacă mai e ceva de sorbit …
este mesaj pentru voi toți, nu pentru mine
– n-am zis nimic cu intenţie, nu mă răstălmăci
– nu te-am răstălmăcit de loc, am spus adevărul,
care pe tine nu te atinge
– n-aş paria !
și-aşa mă roade de suflet un dor …
– dor de ce ?
ți-ai vrea să te am ?
– de tu !
stai că adaug asta la nimb …
– nu ți-ai vrea … asta e …
– ba chiar mi-aş vrea !
reeditam …
renunţ la reeditare !
– simt tremurul pulpelor tale
– dar simte-mă cum eu te simt, nu cum ți-ai vrea tu !
– plec
– bine, vorbim mai târziu …
(și plecam,
poate să-mi reașez respirul …
trebuie să știi, Cinstite, că iubirea de mi-o iubeam eu nu era pârjolul, nu, era lava care nu se stinge niciodată și stoarce pământul până ce o scuipă-n limbi de foc peste groaza vieții în general !… iar noi lucram la ODISEIC !)
– ai revenit …
– iată-mă-s !!…
cu sufletu-mi țărână să mă calci …
– poftim: papirus, halouri, frângeri de mal,
ardoare, semninţe de vise;
te iubesc !!
– dar eu,
carele gem gândul rânind cu nerăbdarea să te știu aproape,
să te-aud …
pulpele să-ți râvnesc,
pântecul să ți-l pleznesc,
sufletul cu sufletu-mi să-ți cotropesc !
– și nu s-ar fi doar râvnă, iubirea mea,
chiar ne vor disipa întru întrepătrundere de atomi !
sunt atât de flămândă să te ştiu,
să-ţi respir respirul de pe buze, să-ţi gust fiorul …
– mor de dor să mor între pulpele acele
– avem încă zboruri lungi,
dar aripile sunt deja larg deschise,
simt planând un fâlfâi de dor nebun …
– ia un fâlfâi:
… ceva intempestiv !
… da,da … cândva … da-da !
într-un papirus ponosit,
râncezit sub duhoarea veșniciilor,
se vor găsi ceva resturi de semne,
se vor analiza cu cine știe ce fel de C14,
și se va ști:
a, ăsta e …!!
nu știu care se va păstra până la urmă,
cel dintr-un cod de cifre
sau cel născut poem,
dar din moment ce o amprentă
din sufletul tău se va fi acolo,
nu rătăcită, nu …
timbrată !!
atunci bănui ce acela …
frângeri de mal stau la povești
cu tăcerea peștilor,
spre groaza lacului că el nu știe să scrie,
iar vorbirea-i-e prea clipocită,
și nu înțelegi nimic,
e de râsul ciopoarelor de papură
îngropate-n ger până la sâni …
este un zâmbet,
dar rătăcit,
și n-are ardoare,
e pricopsit de plictis,
nu mai are chef de mine,
chiar dacă mă știe …
tot ascunde un plic,
știu că e de la tine,
dar i-l las lui,
bănui ce mi-ai scrie …
atâtea nimburi au slobozit câte-un gând,
în șoapta nopții se ascund,
dar noaptea mi le povestește …
a,
dar uite niște semințe de vise !
am să mi le pun de păstrare,
sub pleoapă !
lacrima să mi le ude în zori,
până-n cea dintâi rază …
– uau !
și cum m-a atins…
– dar ești aici la mine,-n viu, pe scaun,
nici că să mai scriu
– mi s-a înfipt în pântecul metaforei
o sămânţă de vis … de mă ucide …
– Marta !
vreau să te rog ceva
– zii
– nu vrei să bat eu la mine continuarea
din Rugăciunea unei mame, și să mi le scoți tu apoi ?
– ba da, te-am refuzat vreodată ? …
dar ai de scris, nu glumă
reuşeşti să te încadrezi în timp ?
– timpul sunt eu !
acolo sunt numai femei și toate mă simpatizează,
că am lucrat efectiv cu ele, le-am dus ciocolată,
am fost exagerat de modest, și mă ajută
– apucă-te de treabă
– dacă bat aici nu sunt atât de mult absent de pe FB
– și le publici, în acelaşi timp
– pulpele, dă-le un mângâi acum din partea mea !
– dă-le tu …
– dar eu sunt tu și-n tu sunt eu, deci dă-le mângâiul,
te rog … apoi îmi spune șoapta lor
– șoapta lor are un freamăt nedeslușit, sună a icnet,
dar poate tu-l înţelegi mai bine …
– i-al meu, sau i-al tău ?
– l-ai auzit și tu, deci…
– da, dar nu știam al cui e, dar pare o îngemănare
– se prea poate să fie, nu pare ecou …
las fiorul să lunece, gândurile se fugăresc prin el …
aş !
se dau pe tobogan! …
– Marta !
le las doar aici în cronologie și la tine în privat,
nu le mai plimb, sau, cum zici !
– mi-e mai uşor să le scot, încarci mai puţin arhiva
– deci doar în cronologie ?
zii acum
– da
ba nu, du-le și pe Albinelor și-n Cenaclu …
Marin !
iar mi se tulbură vederea, văd dedublat,
abia de văd, e din ce în ce mai rău
– te odihnește culcat, cu palmele peste ochi
– văd pete negre și galbene, nu prea focalizez,
scriu instinctiv, citesc al naibii de greu …
bine, merg să mă-ntind puţin
– sunt aci, suflul meu să ți-l dau de se trebuie
– te-am auzit de clinchet
mi-am revenit, m-am venit, dar tu plecaseși …
– s-ar trebui o frecție pe umeri-gât-cap-față
– rog pe mama
acum sunt la mine acasă,
am mai adus câteva lucruri, eliberez la ei
– diclofenac ?
– este !
– el e cel bun, mâine să te învăț să faci neapărat ceva,
dar acum, uite ce am făcut din cuvintele
primite de la Tania :
(… gânduri de sub amurg !)
… săr gândurile peste mine
cerându-mi să le desenez
copii de vânt …
zorii știu și ei despre problemă,
dar zeul peste vânturi nu,
era cândva în timpuri mai mereu uitate,
căutătorii lumii noi,
de-atâta val,
dădeau năzări,
și se vorbeau de ele prin saloane,
cucoane din prea feluritele protipendade
și-nchipuiau că toate vânturile au …
vai !!
cădeau și ele în năzări …
și chiar din cei cu mintea năzdrăvană
se-nghesuiau să dea păreri,
și nu spun ce lume sprâncenată
se despuiau spre vânt prin orice acătări …
toate vorbirile aveau un cumplit
răsunet metalic de bronz,
și timpurile căpătau voluptate !
cât să se rămână prin istorii adunate,
tot globul se frământa-n extaz
că vânturile s-au pomenit aduse-n tribunal
să dea mai multe pale peste florile
ce aduceau copii din pețiol,
se deschidea o cale nouă-n amoros,
plămbările în singur să se-admită
doar pe timp noros …
– ai plecat deja ?… e super !
– unde să plec ? scriu !
– bine-atunci, te las tastelor,
am pus un pic în ordine pe-aici,
nici nu-mi imaginam cum poate o casă nelocuită
să scuipe atâta praf …
– cum te simți
– mai binişor, dar nu întrutotul,
însă văd, mă mişc, respir, simt, te iubesc …
– mă și vrei …
– te vreau de mă topesc … dar asta-i altă poveste …
cu asta adorm și mă trezesc … cântec de leagăn …
e ceva ce incerc să înăbuş în mine,
să nu mă gândesc, dar parcă pot ?
pe cine păcălesc eu ?
am plecat de la mine,
acum am intrat în curte la ai mei, sunt pe jos,
am lăsat maşina în parcare la întoarcere
– să aduc ODISEIC ?
– adu, ai editat deja ?
– nu
mai poți ?
– mă pregătesc de încă o baie cu sare,
adu tu piperul …
– cu mare drag
– era o gheţărie la mine acasă !
încă nu e gaz, nu pot porni centrala,
mi s-au înţurţurit până și gândurile …
noroc de focul lăuntric …
– iar sunt un clăbuc ?
– încă n-am intrat, umplu cada
– Matra
nu pot bate Rugăciunea unei mame. pe Fb,
nu mă pot concentra,
bat acolo în continuare la ce ai trimis tu, pot ?
– da, iubirea mea, de ce să nu poţi?
– nu mă pot concentra, da, acolo am să bat
– e Word, poţi face ceea ce vrei pe el
– te mai întreb eu,
de mă lași să abia-ating un pomete -n buza de sus
– atinge unde te vrei … e totul al tău
– atunci și pleoapa de jos dreapta, și stânga,
și pleoapa de sus stânga, și dreapta, și vârf de nas
-. o să mai pot clipi ?… sau …
– și sprânceana dreaptă, și stânga
– te coboară şi mai jos …
s-a rămas un freamăt de buză în plâns …
– … abia-abia-atins buza în tremur ușor șoptit,
sub lobul urechii stângi, și dreapta,
și-un buzdugan de sân, și pata de sub sân …
buze fremătânde lipite o secundă pe buric
și nu mai zic, doar plâng …
de dor, de poftă nebună !
– mă duc să mă-nec … în cadă…
– ies puțin … doar mâna dreaptă-mi lasă
să te umble pe und-și-ar vrea,
doar mâna dreaptă …
apoi lasă și stânga,
dar pe-amândouă lasă să te umble …
– of, trebuie să plec să fac baie, revin
– eu aduc …
… ODISEIC – TRUP DIN NETRUP (103)
… nu azvârli în mine cu Vezuviul,
lacrimi mari, de sânge,
îmi prind pomeții în peceți,
cu buzduganul cum să mai arunc,
pieptu-mi împinge nasturele-n gât,
și din înghit,
aud un geamăt …
e sânul tău !!
ce pata i s-a șters de-atât aștept
netrupul să se lase trup,
și-s ostenit !!
dar las un dorm pe brațul drept,
o clipă-două-nouă doar, și-a fi-n ajuns
să-mi fie iarăși pofta-n vrere,
mângâiul să se plece pulpelor
ce freamătul mi l-ar cere …
rotula, cea uitată lângă pernă,
trăgea cu urechea cum să afle
când trupul de netrup în clipă l-oi desparte …
dar nu te strădui să calci pe vârfuri,
sufletul ți-am așternut țărână,
și sunt țărână peste tot,
nu iau în seamă nici durere,
nu mi-e atât de rău în plâng !!
mă trage lacrima în rostogol,
stâlcind cumva mirarea zâmbetului
cel altoit în colț de buză,
parcă de veghe !!…
nimic din ce mă sunt să nu dea-n tulbur …
dar hai că mă opresc,
să nu te supăr …
mai scapă,
când și când e drept,
o boare de suspin,
înfipt cu coșul meu de piept în diastolic,
biet om și eu,
nevolnic !!
ce mi-am împresurat răbdarea
spre clipa ce-ar aduce resemnare
iubirii de nebun
ce-n drum mă poartă
căutând abia-atinsul să te-atingă,
s-a-ntoarce, mai apoi,
să-mi spună,
iubirea mea de nu ți-ar fi-n ajungă …
*
– s-a stins puterea mea, plec, îmi pare rău
– of, iubirea mea,
am intrat la două minute după ce ai plecat …
dar am citit, e minunat,
noapte lină atunci !
———————————
Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
2 mai, 2018