Te las, condei!
Condeiul, de mine,
astăzi se desparte.
Am să îl rog să stea frumos în cui,
să stea măcar o vreme mai departe,
iar tu, te rog frumos,
nimic să nu îmi spui.
Nu încerca să- mi spui
că asta mi-este harul,
şi nici măcar că mă stimezi!
De vorbe seci întreg îmi e paharul,
aş vrea pe foaia mea, să nu mai treci!
Cerneală, nu mai ai o iotă,
nici pentr- o slovă nu mai pridideşti,
aş vrea să înțelegi peniță:
cu mine, nu te mai împrieteneşti!
Iubitul meu condei, prieten,
ce până ieri pe coal-ai alergat….
de astazi să te dai în lături,
căci stând atât cu tine,
prietenii, pe toți i-am depărtat!
Şi nici măcar nu-ți cer recunoştință
că te- am plimbat prin alte lumi!
De astăzi de mi-e cu putință,
plec fară tine, la spitalul de nebuni.
Iubitul meu condei,
te decupez din palmă,
te- abandonez cu degete cu tot;
dar ce să fac să mi te scot din suflet,
că acolo mi-eşti înfipt
şi nu ştiu cum să fac,
cum să te scot.
Căci de te scot pe tine,
îmi scot şi sufletul afară
şi rămân gol şi pustiit.
Condeiule, rămâi cu mine!
Noi doi, atâte- am tăinuit!
Rămâi să-ți fiu de astăzi slugă!
Rămâi,
că te iubesc din ce în ce mai mult!
Rămâi, condeiul meu
înaripat din lună,
eu după tine- n lună,
azi ma mut!
Păcat ca se şi moare!
Cu toții ne prefacem
că astăzi ne e bine,
dar sufletele-n noi ,
nu sunt decât ruine.
Vifornițele sufletului plâng în cer,
suntem cuprinşi de un adânc mister,
ce ne inundă inimile,
ni le arunc-afară;
ni le călcăm neîncetat pe caldarâm,
ne ştergem pe ele pe picioare.
Pe un nor, prins cu o sârmă,
de-o aripă de înger,
sufletele noastre triste ,
încearcă să se- ncânte.
Încearcă să citească,
dincolo de gândul
ce le-atârnă de picioare…
Păcat că-n lumea asta,
tot ce-i frumos,
este puțin şi moare!
Nu ştim de clipă să ne bucurăm!
Ne întristăm, când prin spitale,
bolnavi, pe coridoare alergăm;
când din rărunchi strigăm:
” au, doctore ma doare!”…
Păcat că- n lumea asta,
din când în când,
se mai şi moare!
Frumos se împleteşte cu urât,
tot ce era plăcut,
a devenit posomorât,
iubirea-ndoliată,
işi pune si ea scutul….
Cum să iubeşti,
să simți că mai trăieşti,
când mor copii,
uitându-se la tine lung
şi aşteptând tu,
să le spui poveşti?
Cum să îi spui copilului
când sufletul şi-l dă afară
că nu-l doare?!
Păcat că-n lumea asta,
tot ce-i frumos,
este puțin şi moare!
Ni-s sufletele pribegite,
ni-s zilele puține
şi alea-ncremenite!
Ni- e neputința tot mai mare….
Ce mai putem noi face….
Păcat că- n lumea asta,
din când în când,
se mai şi moare!
Ni-s sufletele drapele- ndoliate,
ne- junghiem unii pe alții pe la spate.
Nu ne vedem lumina din priviri,
pe zi ce trece,
rămânem doar umbre, amintiri.
Şi orice umbră,
urâtă amintire, doare….
Păcat că-n lumea asta,
din când în când,
se mai şi moare!
Nu mai ştim mâna să ne-o dăm
şi când ne-o dăm ne înjurăm.
Părinții cu copiii se bat prin tribunale,
când fiii pe părinți,
datori le sunt să îi trateze prin spitale.
Dar legea firii,
ne scoate tot mereu datori.
Nici nu mai ştim
de ne trăiesc copii, părinți,
sau mor.
Nici nu mai ştim când este umbră
sau e soare…..
Păcat că- n viața asta,
tot ce- i frumos,
este puțin si moare!
———————————
Simina PĂUN-MOISE
3 mai, 2018