PĂDUREA MEA, PĂDURE…
Îmi fuge gândul la anii aceia, demult duși,
La vremi apuse, vremea visurilor bucuriei…
Când, prin desele păduri alergam ca spiriduși,
Cu dragi prieteni, ce din ei, mulți au fost duși,
De mult, sub cruci de lemn, sub umbra balariei,
Cu plânsul copilăriei…
Mi-e dor de viața fără griji, chiar sărăntoacă,
Prin păduri să alergăm, să simt iarăși că exist…
Cu copiii de prin uliți, să ne adunăm la joacă,
Pe drumuri colbuite, prin băltoacă, promoroacă,
Prin satul plin de viață, azi… părăsit și trist,
Sub cerul de-ametist…
Din pădurea de stejar, nimic viu n-a mai rămas,
Nicăieri n-auzi vreo doină sau un cânt de ciocârlie…
Prin țărâna coaptă-n bulgări, plugul ani nu a mai tras,
Parcă vieții îi sunase dangătul de-un ultim ceas…
Tot ce-odată ne-a fost dat, îngropat e-acum sub glie,
Sub a vremii vijelie…
Si, nimic nu văd în zare, mă-nfior, mă înspăimânt,
Casele-s dărăpănate, au ruginit belciuge-n uși…
Din satul vesel altădată… mormânt lângă mormânt,
Din doinele de pe coline… ultim ecou, al jalei cânt,
Cu toți plecați, de soartă îngenuncheați, supuși,
Sub biruința timpului, apuși…
Ah, pădurea mea, pădure și satule, odată-ntreg !
Doar clopotul mai dăngănește, de frânghia lui uitat…
Mai-l trage vântul cateodată, a pustiu să înțeleg…
Sub pașii mei dezamăgiți, încerc să mai culeg,
Vreo amintire poate și-n loc ascuns, necăutat,
Copilăria mea, ce Zmeul mi-a furat…
FLOARE DE CICOARE
Ce faci, floare de cicoare,
Când te bântuie furtuna,
Cum poţi să răzbaţi la soare,
Când te-nfrânge vântu-ntruna ?
Cum te-ndrepţi iar pe tulpină ?
Cum zâmbeşti din nou la lume ?
Cum te-ntorci iar spre lumină,
Când vrea vânt să te sugrume ?
„Macii” de Claude Monet
MONUMENTUL EROILOR