Lumina clipei
În mâini ţii o carte îngălbenită de timp,
prizonier devii în clepsidră,
pe marginea prăpastiei
asculţi tăcerea,
cuvintele incantate
cu sonorităţile
unei limbi vechi, antice,
te poartă într-o altă lume,
îţi ating, în acelaşi timp, fiinţa,
purificând-o.
Totul e interconectat.
O altă forţă, fluidă, subtilă.
Câtă lumină doarme în clipă!
La tine revii. Inocenţă. Joc.
Un copil eşti!
Copiii văd esenţa.
Pământul nu tace,
în culori îţi vorbeşte.
Mişcare pendulară de umbre.
Un punct albastru. Corabia din ceruri.
Un continent s-a scufundat sub apa mării.
Lumina dintre maluri. De neatins,
trecutul e la distanţă, nu-l mai poţi ajunge.
Mai importantă decât cunoaşterea,
imaginaţia te duce, simultan,
peste tot, în splendoarea ei,
prin visul purtat în prezent.
Prin ochii tăi e timpul
să citim povestea.
Un har ai!
Schimbi direcţia.
O nouă destinaţie alegi,
explorezi fascinat întinderile,
în inima ta un val de bucurie,
puţină nebunie, evadezi din timp, cauţi sursa,
îmblânzeşti uraganele, ştergi greşelile,
ridici greutăţile, nu încetezi să lupţi,
atent eşti la toate diferenţele.
Pentru a atinge imposibilul,
de tine depinde.
Ai puterea,
creatorul eşti tu!
O poartă grea se deschide…
Două clipe, mai mult decât una
Din coroana soarelui orbitor
Suntem boabe aurii risipite la vale,
Ne răsfirăm, ne împrăştiem, plutim, ne rostogolim
În palmele timpului şi spaţiului necuprins…
Până unde poate ajunge gândul tău,
Nu-i ştiu puterea. Are frontiere?
Cuvintele emană forţa misterioasă
de a vorbi prin tăceri, de a exista în absenţele lor,
continuă să simtă vocabulele dezmembrate
din trecutul lor construind fraze,
folosind cuvinte pe care nu le mai posedă.
Melanj de sunete, pânze de păianjen,
senzaţia aruncării într-o fântână secată,
stalactitele durerii!
Cuvintele îmi par ca apa prelinsă printre degete –
curată, racoroasă şi binefăcătoare, dar când
să-mi dau cu ea şi pe ochi, pentru a-mi limpezi privirea,
deja n-o mai am, s-a evaporat…
– Eşti ca un ulcior magic din care curg poveşti!
În lumea asta, poţi visa cum timpii tăi nu au timp,
cum alergi după clipe ce se ascund,
cum te bucuri de soarele ce nu-ţi cere nimic,
cum te poţi juca cu umbrele şi niciuna să nu plângă,
cum te poţi bucura de tine uitându-te şi de jos şi de sus.
În castelul umbrelor există un ritm subteran,
zborul pescăruşului semnează orizontul între două clipe,
În urma fiecărui pas timpul muşcă cu forţă spaţiile,
lumina eliberează
căderea secundelor din trecerea cuvintelor…
Două clipe, mai mult decât una!
Sub palida lună,
doar paşii tăcerilor noastre
ascund sevele primăverilor,
de la un capăt la altul
al pământului…
Noi şi amintirile noastre
ce se întorc ca rândunelele,
în retina noastră!
Noi şi amintirile noastre,
seminţe înflorite în primăveri,
cristale despărţite ce vor reaprinde
scânteile focului lor!
Să vâslim pe râul de argint,
căutând în depărtare
pierdutele vele albe!
––––––––––-
Irina Lucia MIHALCA
București
18 mai, 2018