Culegătoarea de stele
Mă înălţa spre cer,
până la stele,
eu mică, El mare,
De sus priveam lumea
eu mică, ea mare…
Întunericul era mai departe,
mai cald,
Lumea, copacii şi luna
se legănau
la fiecare pas.
Mă înălţa spre cer,
până la stele.
Încă mai simt cum,
uşor,
desprindeam câteva stele,
felinare ce luminau
paşii,
amprente lăsate,
în urma
trecerii noastre…
Şi acum mă înalţă
în zbor, în cer,
printre stele,
în visele mele,
zâmbeşte,
lumina-mi priveşte,
chiar dacă
eu sunt aici,
ÎN DOI SĂ ZBORI E MAI UȘOR!?
Motto:
“…Îngăduie-mi Doamne
să sfârtec tăcerea din somnul pietrei…”
(din poemul fără nume, de Mihaela Aionesei)
Doamne!!!
Mai lungește-mi
Viața,
Să pun umărul și eu,
Să cioplim aceiași piatră,
Ce-a trimis-o…
Dumnezeu,
Să aprindem focul care,
Încă mai mocnește-n ea,
Ca în vârf de plopi,
Scânteia,
Să aprindă câte-o stea.
Și atunci când ne-o fi sete
De-a albastrului divin,
Să pășim,
Desculț voi merge,
Pentru doi
Să mă închin.
Dacă simt în spate aripi,
Care fâlfâie din greu,
Ca ecoul să răsune,
Iar de sus, parfum de nor,
Se îmbibă în năframa,
Ce te prinde
De minune,
Te invit… sub o aripă,
Care s-a deprins cu visul,
Cine fața să i-o spele,
Din culori de curcubeu.
Să ne-ascundem printre stele,
În doi și zboru-i
Mai ușor!?
————————––––––
Victor COBZAC (VicCo)
Chișinău
16 mai, 2018
LUCIDITATE
Tot vrând să cuceresc redute,
Am traversat mai des, mai rar
Şi momente neplăcute
Dar totul era temporar.
Am savurat multe succese,
Eram cumva învingător
Am și acum vechile trese
Rămase piese de decor.
Acum, prieten cu eşecul
Oricât aş coborî ştacheta,
Să nu devin cumva ridicol,
E timpul pentru altceva.
Când tot îți plouă şi îţi ninge,
Când devii trist fără motiv,
Iar vârsta peste tot te strânge
Eşti scos din joc definitiv.
A accepta realitatea,
A nu huli ce nu-ţi convine
Înseamnă că luciditatea
Încă e prietenă cu tine.
———————————
Costache NĂSTASE
București
16 mai, 2018
PAGINA GOALĂ
pe țărmul tăcerii cuvintele’s goale
știu că am greșit
și asta mă doare
mi-e frică șă strig și glasul e mut
ora a curs,
mai este timp, oare destul…
uneori scriu, când nu tac
ochii coboară alene pe-o rimă
o să vină și rima odată
poate am îmbătrânit pe o silabă uitată
târziu, prea târziu am înțeles
că nu am înțeles nimic
sunt doar un biet muritor
dorința nebună țipă și doare
mă întorc către mare
dar marea-i mai este o mare
știu, ziua de mâine va veni
atunci când eu nu voi mai fi
decât o lumânare arsă pe-o masă
ce-ți pasă,
eu mor femeie
pe o pagină goală
la margine de mare
––––––––––-
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
16 mai, 2018
Poem de vară
cearcăne străvezii, planetă de vară,
vântul leagănă macii la drum de seară,
în lanuri strălucesc duminici cu pleoape de rouă,
iubirea veche se îmbracă-ntr-o rochie nouă
şi-i scapără ochii, se simte atât de frumoasă
cu aerul ei fragil din fum şi mătasă!
se rostogolesc tristeţi vechi şi se duc departe,
amiezile se despletesc în amurguri şi-n şoapte,
în zâmbetul tău plutesc irizări astrale –
eu ameţesc amestecându-mi toate punctele cardinale
şi-ţi mângâi tâmplele obosite de drumuri şi dor …
ascultă! în palme-mi pulsează inima, iubitul meu călător!
———————————–
Nina TĂRCHILĂ
Timișoara
15 mai, 2018
Petală pe ochi
Ochiul verzui al minții tale
A fost străpuns de o rază de soare .
Şi ochii tăi verzi
Erau dintr-o dată
Roşiatici, ca soarele la apus seara,
În vară.
Pe pleoapă purtai
Petală roşie de la o floare.
Nu ştiu de ce,
Dar credeam că ochiul te doare.
Am vrut mâna ciungă să o întind,
Pleoapa să ți-o ridic.
Dar cum să o întind?!
Că prin a ei durere nu mai simțeam nimic.
Piciorul, alene, cel şchiop,
Îl târam prin lanul de maci.
Voiam să-nțeleg
A cărui petală
O purtai pe acel ochi verzui-sângeriu.
Îti spun, am ştiut că petala este de mac !
Pentru că macul, tie, atunci ți-a fost drag.
Mâna o să mi-o cos
Să nu îmi mai fie ciungă.
Pucioru-l ridic
Să pot să alerg
Când rămân doar o umbră.
Îți deschid ochiul.
Petala ți l-a vindecat.
Să pui, în lan, înapoi ,
Petala din ochiul de drac.
——————————————
Simina PĂUN-MOISE
15 mai, 2018
Cât te mai sufoc cu uitarea
Eşti pământul cu apa şi cu pomii, cu tot cu tril de păsări sau umbre,
Eşti neantul din care să nasc o lume a clipelor împletite de credinţă şi rouă,
Eşti tăcerea Paradisului izbucnind cu lava ce ne arde a câta viaţă,
Eşti totul din păcatul curajului şi nimicul din carcera spre tămăduire.
Eşti soarele din lună sau şoapta din petrecerea când mă respiri,
Eşti haosul de lumini cu bezne segmentând calea martirajului încrâncenat,
Eşti copilul din acest Univers revenit la gângurit de mântuire,
Eşti pierderea mea ca funie prin care te sufoc din somnul rusofil!!!
––––––––––––––
Diana CIUGUREANU-ZLATAN
Chișinău
16 mai, 2018
Nimicul
Nimicul nu-i,
dar
el există!
Nimicul
emfatic
bate pasul defilării
în praful
covorului roșu.
Și apoi …
tună
și plouă
praful
în ochi.
——————————
Doina Constanța SPILCA
Timișoara
29 aprilie, 2018
M-ai zămislit creștin
Tu, Doamne, Ți-ai înmuiat condeiul
în Potirul Sfânt al vieții
și cu penița aurie a soarelui
în sufletul abia zămislit-
de pântecele vremii
mi-ai scris cu lumină
numele: creștin.
M-ai înfășat în aureolă cerească
cu cel dintâi scutec al lumii
și m-ai așezat pe un petic de finet-
era cusut cu urzeala florilor de crin.
Pătrunse de Duh Sfânt,
Mâinile-Ți picurau untedelemn înmiresmat
cu raze de lumină.
Le adunam în ochii mei curioși-
gânguram la fiecare strop tămâios
ce Îți aluneca printre degete.
Pături cu linii fine de nouri s-au
scuturat deasupra mea
și peste mine au căzut virtuți
în inerția seninului ancestral.
Tu, Doamne, ai suflat vânt
și m-ai îmbrăcat în curat veșmânt…
Până când?
Iată, prin glod am umblat
și l-am întinat-
Te-ai întristat…
Ai pironit în inima-mi plăpândă
Crucea-Ți Sfântă.
Dat-ai la bună vreme
ploi de lacrimi cu zvâcnet și smerenie
Tu, Doamne, făcut-ai veșmântul
iar, curat!
Îți mistui chemările
Îți mistui chemările
-din arhipeleaguri lărgite de Egeu-
se-nvârtoșează cu fiecare
pavilion în bernă
și tac în apeler reci ale misterului…
ÎN LOC DE POEZIA DE DIMINEAȚĂ …
(Un of din răspântii)
… ce tristă Dimineața fără de tu …
cerul pare un pântec imens de cenușă
ce se-nlălâie peste cele patru zări,
parcă în travaliu …
din când în când, o rază de soare stingheră
mai scoate când o mână, când un picior,
apoi se retrage în placenta de nori,
dar cerului i se rupseseră apele încă din noapte !
vântul era ocupat cu moșirea câtorva fotoni,
gemeni, se pare !… într-o rezervă de orizont …
în aer pluteau zori de năbădăi,
uff ! … cum să te mai bucuri !?
doru-mi de tu îți știa urma mirosului
și-ți adulmecase deja respirul prin munți,
pe-acolo pe unde se târau șerpii de fier,
doi câte doi,
și-așa mă izbi un iz de departe în nări !
mi-e dor !… deja mi-e atât de dor …
și-abia ce-ai făcut un pas înafara arealului
ce amiroase a NOI …
pustiul și-a făcut gară în sufletul meu, încă de ieri,
și cele patru vânturi îmi șuieră lipsa ta din respir,
dar mă rămân în aștept …
ah și cum mă arde golul din piept !!
———————————–
Marta Polixenia MATEI
14 mai, 2018