CU BRAŢELE ÎNTINSE
Cu braţele întinse,
Cu sufletu-mi deschis,
Alerg spre Tine, Doamne
Să te cuprind în vis.
Cu braţele întinse
M-aştepţi în nemurire,
Să curgă mirul sfânt
În suflet şi-n gândire.
Cu braţele întinse
Cuprinde-mi inima,
Doamne Ţie-ţi mulţumesc
Că eşti în viaţa mea.
–––––––––––
Anca-Maria DAVID
22 iunie, 2018
Ca şi cum…
o vreme vei rămâne cu mine
în fiece seară, flacără pură arzând,
dimineaţă, ţărm plutind în derivă –
aşa-mi vei rămâne o vreme… n-am habar până când.
apoi se va-ntâmpla să lipseşti tot mai des,
vei fi tot mai trist şi tot mai departe,
voi fi o-ntrebare la care n-ai să găseşti răspuns,
un felinar arzând inutil într-o noapte.
n-o să ne pese nici de viaţă prea mult
şi laşi, pe lângă ziduri ne vom prelinge,
într-un oraş care nu ne va mai scrie nici-o poveste,
într-o istorie în care nu contează cine pe cine învinge.
tu, apă care m-ai sculptat îndelung, vei seca
şi n-ai să mă mai înfiori niciodată –
doar urmele tale ca o pecete pe tâmplă-mi vor sta
ca o înfrigurare de vin ce mă-mbată.
eu ştiu toate astea pentru că ochii tăi mi le-au spus
când sub pleoape-ţi zvâcneau îndoieli zgomotoase –
până atunci însă ne vom petrece o vreme iubind
şi-mpletindu-ne anotimpurile cele mai frumoase,
ca şi când, dacă-am să te strâng lângă mine
n-ai să mai pleci,
ca şi cum aripa mea şi aripa ta, înălţate-ntr-un singur zbor
fi-vor pe veci….
––––––––––––
Nina TĂRCHILĂ
Timișoara
21 iunie, 2018
Curcubeu predestinat
Curcubeul vestitor
A pătruns pin norul gros,
Să vestească despre noaptea
Care, iată,s-a întors.
Cu alai de stele-aprinse,
Pe-aripi de-angeline clipe,
Feeria pretutindeni
Să v-aducă numai bine!
Despre legile nescrise,
Cum nu cred cei ce le-ar scrie,
Dumnezeu păzi-va cerul,
Plin de linişte-n vecie.
Precum cerul şi pământul,
Peste care, omul dalb
Va păşi pe calea sorţii,
Luminând gânduri ce cad,
Să pătrundă pretutindeni,
În a inimii bătaie,
Viaţa fie armonie,
Armă ce furtuni îndoaie!
Nici departe, nici aproape
Nu vom şti de clipa vie,
Dacă nu avem credinţă
Şi un strop de armonie.
Ceea ce-i predestinat,
Sufletelor pentru viaţă,
Să devină realitate-n
Noapte-apoi, în dimineaţă!
Liber să privim spre cer,
Cum, credinţa ştie bine
Să-l unească cu pământul…
Noapte bună-ţi zic, creştine!
Noapte bună, fiii mei,
Viaţa mea dintotdeauna,
Anii voştrii-s anii mei,
Cum e soarele cu luna!
––––––––––-
Mariana POPAN
Baia Mare
21 iunie, 2018
Ediție prescurtată
nici rază de scânteie-n noapte nu-i
și nu-s nici nori să bănuiești că stele
ar fi ascunse undeva departe
în veșnicia ce-o purtau în ele
pe drumuri rătăcite și alei
pe care umbre le strivesc trecând
învolburate-n condamnarea sorții
cad visele uscate și se frâng
și din trezia nopții nesfârșite
nu s-a întors decât un biet suspin
când pe altarul rugăciunii cerne
duh coborât în cupa cea cu vin
și noaptea grea așază neputința
secătuirii-n șirul lung de ani
că nu e capăt pe cărarea lumii
și iuda iarăși vinde pe trei bani
doar somnul condamnatelor iluzii
tresare –n diametrul altei sfere
și mai nimic n-a mai rămas din toate
decât un anonim și-apoi tăcere
Stare de mijloc
ai fost fereastra mea spre viitor
ai fost fereastra mea spre trecut
doar prin tine vedeam
cine sunt
cine-am fost
și câte speranțe-am pierdut
poate că dincolo de toate acestea Continue reading „Silvia BODEA SĂLĂJAN: Poesis”
ÎN VATRA ARSĂ A SUFLETULUI
m-am ridicat din cenușa trupului către lumină
în cântecul morților
prin văile sufletului
și am strigat…
s-au cutremurat munții, a adâncă mirare
cine este nebunul ce tulbură anotimpurile
uneori mă ascundeam în tăcerea anilor pierduți
să nu mă găsească răspunsurile
aveam ochii plini de întrebări
pe frunte duceam spinii cunoașterii
rătăcit într-un cerc,
în vatra arsă a sufletului
căutam taina în dialoguri neconvenționale cu strămoșii
sângele se năpustea haotic prin venele obturate
în țipătul furtunii din mine
am strâns în palme cuvintele din gură
să nu tulbur tăcerea îngerilor
așezați pe umerii sufletului
în văi pâraie, în ochi văpaie
colind din poartă în poartă
să-mi caut destinul și chinul
purtând pe buze a mea soartă
BOLNAVUL
un spital bolnav la margine de veac
știu, știu, boala asta nu mai are leac
sunt bolnavul obosit pe un pat murdar de spital
nu am nimic azi de spus
sunt orbul uitat
într-o lume urâtă, bolnavă
pașii mei rătăcesc
în salonul sufletelor pierdute
uneori îmi pipăi trupul
e plin de răni
ce ard, ce dor
sânge și puroi
feși nu am
spitalul e obosit și sărac
de boli, de griji, nevoi
azi zac în salonul bolnav
bolnav fără leac
niciodată a trecut încet-încet de mine
la pas
în semn de bun rămas
eu chemam lacrima să spele murdăria din jur
noaptea plângeam pe patul bolnav
chitara era ruptă și timpul rănit
și totuși cântam
pe acorduri de suflet
aici nimeni nu vorbește
eu zac pe un pat
afară timpul zgârie tăcerea
mă dor timpanele sufletului
furios, țip
chem sora
să închidă fereastra
sunt străinul rătăcit într-o țară bolnavă
noaptea mănânc ceară dintr-o lumânare
ce-mi arde la cap
lumina pâlpâie agonic în salonul unui spital bolnav
pic…pic…pic
apoi, nimic
lumânarea s-a stins…
dimineața,
un dric așteaptă la poarta unui spital
dintr-un oraș murder Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme”
Bangkok
Distrat și risipit
etern și sfânt orașul
cu străluciri de aur
în fum și neguri zace.
E oare cu putință să pălească
a perlei scânteiere sidefată
dând lustru prăfuitei și strâmtei noastre lumi?
Frumosul Chao Phraya continuă să curgă
în timp ce soarele se-așterne în amurg.
Pălind discret în verde,
pământul urgisit se ofilește
sub greul templelor și-naltelor zidiri,
sub străzile de-a pururi trepidante.
Bangkok se zvârcolește
în haosul perpetuu.
De-i zi sau noapte-abia se mai ghicește,
în capitala țării mele!
Naowarat Pongpaiboon, Tailanda (1940)
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
În drumul spre stele
Simţi că ţi s-a mai întâmplat asta, ţi-e dificil să alegi.
Şi-atunci cum separi iluzia de realitate?
De ce ne-amintim trecutul, dar nu şi viitorul?
Totul este posibil cât încă n-ai decis,
nelimitat este gândul.
Ştii că o picătură de apă poate legăna
floarea rodiului tău, o picătură care
nu se va mai reface, odată căzută.
Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi,
în spirala respiraţiei opreşti timpul!
În liniştea ciudată a lunii,
ne-am rătăcit pe câmpul de petale,
doar margaretele ne-au luminat calea.
Plouă. Timpul pare golit, limitat.
Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi,
pe câmpul de petale ne vom întâlni!
– Viaţa este acolo unde creşte iarba,
iar binele, acel ceva mărind şansele
să luminăm drumurile şi să vedem gropile.
De aici şi grijile noastre, mai mari sau mai mici,
siguranţa sau nesiguranţa depinde de noi.
Tot ce contează este să menţii focul
şi flacăra vie
care iluminează – gongul care uneşte
ziua de ieri cu cea de azi –
un dans există, mereu, în toate!
Spre ţărmul de petale
imaginaţia îşi continuă firul şoaptelor…
– Un transfer de căldură, ăsta-i dansul!
Ce se întâmplă când ne-ndrăgostim?
– Un bărbat este interesat de ochii
şi reacţiile iubitei – feminitate şi reacţii -,
când ochii nu mai sunt
în centrul atenţiei lui, reacţiile mor.
Cine cunoaşte iubirea, cunoaşte
şi pornirea ei, deşi,
trebuie să recunoaştem,
orice femeie-şi doreşte şi ceva sadism
în pasiunea lui pentru ea.
ÎN UMBRA NOPȚII
În umbra nopții, tu ești lacrima iubirii,
Și rugăciunea mea în altarele de rouă
Un izvor vestește clipa regăsirii
În cartea iubirii scriem o pagină nouă.
În umbra nopții draga mea, iubește-mă a moarte,
Pe raza curcubee a unui vers să-mi vii
Soarbe-mă atom cu atom cu caldele-ți șoapte
Și ia-mă prizonier într-ale tale veșnicii.
În negura nopții ascult șoaptele tale,
Tu primăvara o zâmbești în acuarelă
Îmi las destinul să se deschidă în petale
Iar timpul curge prea frivol într-o candelă.
În umbra nopții, luna luminează a balsam,
Înveșmântând al tău sărut în miresmele de brad
Iar șoapta ta nespusă e pentru mine psalm
Ce mă ridică din genuni când mă pregăteam să cad.
În umbra nopții, întunericul aprinde felinare,
Lumina din întuneric se revarsă peste noi
Purtându-ne pașii pe căile hoinare
Spre infinitul unde vom fi iarăși amândoi.
EȘTI O POEZIE
Ești poezia versului pierdut în norul de păcate,
Când ne iubeam până la iad în nopțile de foc
Când ne sărutam, cântam simfonii de iubire peste moarte
Într-un pat de petale, sub stele coapte, mirosind a busuioc.
Ești o poezie, scrisă cu penelul de mărgăritar,
Desculță îmi dansezi prin ploi care trezesc apusuri
Mă doare mâna ta ce mă silește spre sacrele altare
Pendulul morții tace și se răscolește în abisuri.
Continue reading „Cristian Gabriel VULPOIU: Lacrima iubirii (poeme)”
Tu poți să-mi dai
Doar tu iubite cu-n zâmbet poți să-mi dai
Dulce-adiere-a vântului călduț în Mai ,
La greu alături mereu te simt că-mi stai
O mâna îmi întinzi cu blândețea ce o ai!
Nu-mi dai nicicând motive ca, să plâng
Tu mă mângâi cu drag și mă alinți ,
Mă strângi în brațe cât de tare poți
Şi ştiu când îţi greşesc că tu mă ierţi.
Îmi dai curaj să fac ce nu îmi imaginăm
Mi-ai dat speranța când nu credeam,
Şi cu-n sărut iubite de fiecare dată
Îmi readuci un zâmbet cald pe față.
Sunt fericită fiindcă m-ai ales pe mine
Şi-n suflet port iubirea pentru tine,
Iar inima îmi bate-n piept atât de tare
De este înnorat chiar soarele răsare!
Şi de-aş avea comorile din lume
Că să te cumpăr ele n-ar ajunge,
Când îţi rostesc în șoaptă al tău nume
Îmi pare că de dor tău şi cerul plânge.
Iar când te strig nu pot nimic a spune
Când te ating îmi pare o minune,
Doar inima-ţi-o dăruiesc să o iubești
Căci numai tu iubite o îndrăgești!
–––––––––––
Maria HOTEA
20 iunie, 2018
Adresa noastră
Locuiesc pe partea dreaptă
a Raiului…
Colț în colț cu jumătatea ta
albastră de Cer.
Știi că te iubesc fără voia
Sfinților,
Ori de câte ori vreau…
Cheile Raiului sunt la
noi…
Le-am găsit în toamnă,
printre frunzele arămii
Și copaci…
Noi… goi…
de alte sentimente…
Îți aud bătăile inimii
înflorind cireșul
de la poarta sufletului.
Iubito,
între bătăile inimii
tale,
Aș putea să-ți sărut
zâmbetul?!
––––––––––––––
Vasile COMAN
Ploiești
29 decembrie, 2015
(din volumul de versuri ,,Din Vise Scrise ” apărut în aprilie 2016)