Apa care va înflori deşertul
– O femeie ca tine merită
toate particulele din lume!– îi spuneai
în lumina unei seri de noiembrie.
– Depăşeşti toate visele,
te pierzi în mine, îţi ştiu scânteia,
de unde şi cum se-aprinde!
În visele tale, în balansul zorilor,
prin ritmul fiecărei respiraţii,
în suspinul umbrelor, în taina pietrelor,
în izvoarele incendiate cu pasiune,
în cascada gheţarilor,
în fâşii adânci de fiorduri,
în conturul plecării prin ea,
cu zâmbetul florii de nu-mă-uita,
o simţi, simţindu-te,
atingi stări, ridicându-te.
Încă nu o ştiai, doar o intuiai
– flacăra ta vie -, la răscrucea
din călătoriile sângelui tău.
– Nimic nu poate schimba fusul destinului!
O poveste uitată care-ţi picură,
în cercuri concentrice,
pierdută-n adâncuri, în lumina lunii
– apa care va înflori deşertul
în câmpia roditoare,
acolo unde va trezi speranţa soarelui -.
– Nu toţi scriu poveştile pe pietre,
nu toţi ştiu că fiecare piatră
are atâtea straturi şi tot atâtea poveşti.
…………………………………………………….
În jocul de lumini priveşti răvăşit
pe fereastra timpului, într-un alt decor.
Întrezăreşti o scară, o masă prăfuită,
o frunză dezbrăcată de vânt,
o oglindă în care te regăseşti uimit,
o scrisoare pentru tine,
al căre-i scris i-l recunoşti,
o ramă ovală cu o poză îngălbenită,
un cufăr şi-un tablou scăldat în voalul
razelor de lumină caldă
pierdută-n umbra profilului tău
– proiecţia ei în timp
pe care vrei s-o trezeşti la viaţă -.
…………………………………………………….
O pierdere şi-o regăsire,
dorinţa atingerii
ce trece prin bariera
unui spaţiu şi timp,
o promisiune-legământ
– iubirea şi viaţa
îngemănate-n spirala luminii –
ce se roteşte-n echilibru
ca frunza între cer şi pământ.
Iubirea macilor, o flacără vie
Pe pânza vieţii trasezi conturul fiecărei clipe,
culoarea zilei de ieri, dar şi-a celei de mâine,
culori de foc, culori de gheaţă,
lumini şi umbre,
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Navigând pe marea iubirii (poeme)”
