Mircea Dorin ISTRATE: Ploioasă vară-i peste noi (poeme)

MAMEI,  VEȘNICĂ  RECUNOȘTINȚĂ

 

Te-ai stins încet ca lumânarea

În lăcrimatu-i ars,  mocnit,

Ți s-a sfârșit încet cărarea

Vieții tale-n, pâlpâit,

 

Și-n clipa ceea de pe urmă

Mi te-ai făcut un fir de fum,

Simțit-ai poate că se curmă

Vămuitorul  vieții drum.

 

Te-am plâns cu toți, măicuță dragă,

Te-am plâns cu sufletul din noi,

Că prea te-ai dus așa, de grabă,

Și nu te-ai mai re-ntors ‘napoi.

 

Așa ți-a fost însă sortitul,

Atâta încă ți-a fost scris,

Acum,  în cer ți-e veșnicitul,

În Raiul cela, necuprins.

 

Noi am rămas să pomenim

A ta aducere aminte,

Și cât mai  fi-vom să trăim,

Smeritu chip, l-om ține minte.

*

Așteaptă-ne în ceruri sfinte,

Că vom veni și noi la rând,

Vom fi cum fost-a înainte

Cu tine-alături, orișicând.

 

Acum, în rugi și-n pocăință

În arsul  muc de lumânare,

În gând te pomenesc  măicuță

Și la mormânt îți pun o floare.

 

Iar ca să știi c-am fost pe-aice

Și pașii mei mi te-au cătat,

În roua care-i încă udă

O boabă-am pus, din lăcrimat.

 

 

PLOIOASĂ  VARĂ-I  PESTE  NOI

 

De vară, ne-am c-am lins pe bot,

De-o lună-mi plânge-n streșini ploaia,

Pâmântul s-a-nmuiat de tot,

E fleașcă toată, ghionoaia,

Pârâul  care-a fost de-un cot

Acum s-antins pe toată valea

De nu-l mai treci decât înot,

Ca râia mi se-ntinde jalea,

Bătrânii plâng că-i doare-n cot,

Li-i pasul mict și-abia de pot

Să-mi tot măsoare-ncet, odaia.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ploioasă vară-i peste noi (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Raiul meu

Raiul meu

 

În raiul satului cu îngeri în opinci
Și sfinți cu coase mânuind cuminți
Firul de iarbă înspre moi căpițe,
Vreau să colind din nou peste ulițe!

 

Mi-e sufletul de stele luminat
Aceleași ce-n ogradă mi-au vărsat
Puzderie de raze în strai de vise
Prin care pasul meu călca cuminte.

 

Icoanelor cu chip de bunicuțe
Vreau să le înalț altar, lumini aprinse
Și sărutând bătătorite umbre
Să simt aroma urmelor de pâine.

 

Pe ușile cu balama căzută
Lumina zilei înflorește încă
Și-n cămăruța mică, pe perete,
Stau umbre amintind de o poveste.

 

Peste cărări cu verde viu de iarbă
Roiesc deasupra spicelor în joacă
Lăcuste verzi și fluturi de argint
Ce mă așteaptă presimțind că vin.

 

Aici , în raiul tălpilor desculțe,
Sufletul meu vrea-n iarbă să-și descânte
Durerea despărțirii de cetatea
În care fericirea-a clădit viața.

 

Și din albastrul cerului, din nou
Visuri să înflorească în pieptul meu
Visuri cu aripi și foșnind a joacă
Peste poteca raiului, acasă.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

21 iunie 2020

 

Al. Florin Ţene: „Ţara mea de nicăieri“ (poeme)

POEŢII NU MOR NICIODATĂ

 

Poeţii nu mor niciodată,ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată,doar ies

din auz,cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată,şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul ,arzând întotdeauna

cu rost.

 

 

METAFORA RUGINII

 

Floarea ruginii fumurie

Coagulează metafora la loc

Şi rădăcinile-ntoarse-n tăcerea azurie

Clocotesc a sevă,fluierînd din soc.

Gândeşte mersul osului de oxigen

A măduvei umplută cu apus

Spre ele alunecă flori fără polen

Aripi urcând cu mine mai sus.

Din motani coboară păsări către pădure

Cu zborul întreg descătuşat sub pene

Şi cerul coboară sub aripi sure

Aduceri aminte strecurându-se în vene.

Şi boii lepădându-se de jug

Şi-au găsit în glod potcoava lor

Trag după ei câmpia aprinsă rug

Spre talpa unui întreg popor.

Când în unire apa unui râu

Va săpa în maluri ca un gând

Eu îl voi trece cu valul pînă-n brîu

Cu poemul mai departe alunecând…

 

 

ZIUA A ŞAPTEA DUPĂ ALEXANDRU

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în mine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.

In această zi am împărţit bucăţi din mine,

Poeme să le-nţelegeţi în ceas de mântuire,

Ajutorul pătrunderii în măduva timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

Continue reading „Al. Florin Ţene: „Ţara mea de nicăieri“ (poeme)”

Alexandrina TULICS: Respirație de vară

 

 

…răstorn încet din poala sufletului margaretele cuminți și frumoase, trifoii mirați de vânticelul răcoros, cicorile îndrăgostite de soare, cozile șoriceilor înflorite, ce nu-și mai recunosc numele că nu-i onorează, ciocul berzei, puternic albastrită de cer, râuri de ghizdei, boabe de aur și cântul păsărilor care m-au condus, până aici.

 

De la biserică

 

Tată,

Lasă-mă s-ating norii cu mâna, să le pieptăn albul cârlionțat.

Să dau la o parte stelele, îngrămădindu-le unele peste altele, formând un râu de aur cu valuri licărind.

Să fac o poiană în locul stelelor în care să chem îngerii  nedoriți de mame pe pământ, să se prindă într-un dans alb de aripi, ca penele cârdului de lebede, pe care l-am lăsat în urmă, când m-am atins de nori.

Din stele să-mi fac cârje de lumină să trec dincolo de lună  până la tronul Curat.

Lasă-mă să țes din culorile curcubeului iile sărbătorii Duhului Sfânt purtate de iubiții Tăi jos pe pământ, când se adună și-Ți laudă numele, sub Focul binecuvântat .

Îmi las lacrimile bucuriei, fericirii în dansul stelar și al norilor, și al curcubeului, la tronu-Ți sfânt.

Când mă voi întoarce îmbrăcată în noua mea ie și m-or întreba : De unde vii? Eu, cu fața luminată de flacăra sfântă le voi spune cald, fericită: De la biserică!

 

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

 Iunie 2020

Sultan Catto: Așteaptă-mă

  Fotografie de Germain Droogenbroodt


AȘTEAPTĂ-MĂ

Așteaptă-mă, timpule, prea repede galopezi.

așteaptă-mă-n paginile interminabilei biografii chinuite,
în acel magazin de cărți rare, în apele sălbaticei inimi.

Așteaptă să vin, deghizat în strai magistral.

Înfășoară-ți ochii la loc, redeschide-i apoi
în vidul acela, mai grandios decât viața,
mai citește-l o dată pe Rumi, clarvăzătoare furnică înțeleaptă,

dă-i voie, gândurile să ți le-nfășoare pe-o roată a norocului,
părerile, lasă-l să și le piardă printre-ale tale credințe.

Așteaptă-mă, ca să poți să-mi pătrunzi tăcerea profundă.
Din vremea copilăriei port cu mine mereu

dorința nestinsă de a nu fi avut nicicând două inimi.

SULTAN CATTO, Turcia/SUA

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

                         din: Bonding

New Feral Press (Oyster Bay, NY)

în colaborare cu

Cross-Cultural Communications (Merrick, NY), 2018

***

Wait for me//wait for me, time, you’re galloping too fast. /wait for me in the pages of this endless pain of biography, /in that shop of rare books, in the waters of the wild heart. /Wait for my arrival in my magisterial disguise. // Place those blindfolds back over your eyes, /re-open them in that void grander than life, /go re-read Rumi, that wise, far-seeing ant, /let him revolve your thoughts on a wheel of fortune, /let his beliefs get lost among your own.//Wait for me so you can comprehend in my utter silence. /Since the days of childhood, there is in me /an eternal desire to have never had two hearts.

Anatol COVALI: Inima mea e rug (poeme)

Râd şi plâng

*
Mai visez că sunt privighetoare
şi că zbor zglobie spre înalt,
că din ceata mea de căprioare
se desprinde tinerescu-mi salt.
*
Mă mai văd ţâşnind din roi de fluturi
ca să sorb parfumul unor flori
şi vibrez în mii de începuturi
când şi-n miezul nopţii găsesc zori.
*
Am în sânge pajişti înflorite
şi mă-mbăt de-al lor parfum superb.
Nu îmi pasă ce scrie-n ursite
și alerg pe creste ca un cerb.
*
E în mine-atâta bucurie
când din plai de ţel buchete strâng,
şi-mbătat de tot ce reînvie
mă trezesc uimit că râd şi plâng.

8 iunie 2020

 

BELŞUG

***

Nu ştiu ce pot culege mai întâi
din roadele ce m-au umplut deodată,
dacă din fruct să muşc sau să-l mângâi
sorbind mireasma lui aristocrată.
***
De-atât belşug nu am fost plin nicicând
şi parcă nu pot crede că-i aeve
tocmai acum când sunt aşa flămând
şi însetat de miezuri şi de seve.
***
Ce dar sublim mi s-a trimis târziu,
sau poate că devreme totuşi este,
căci nu mă îndoiesc că pot să fiu
cuceritor de slăvi, stăpân de creste.
***
Uimit mă uit în jur şi nu-nţeleg
cum de-am rodit mirifica grădină
din care lacom, zi de zi, culeg
aceste roade pline de lumină.
***
Nu !… Nu poate fi vis şi nici miraj
atâta timp cât ramurile pline
se-ntrec să dea mereu câte-un mesaj
pentru-mplinirea ce cântând revine.

9 iunie 2020

 

Sã nu te temi
*

Inima mea e un rug, glasul şoaptã,
sufletul stã în genunchi şi aşteaptã,
ochii îmi ard scânteind bucurie
când împlinirii-îi ating înc-o treaptã
ce-ncearcã àripã-n zboruri sã fie.
*

Clipa e-n veghe şi veghea din clipã
stele albastre-n speranţã-nfiripã.
Plouã miresme şi-o dulce-mpãcare
vine sã strângã imensa-mi risipã
şi sã o nascã-ntr-o nouã-ntrupare.

*
Cum de ne dete chiar nouã Divinul
dreptul să soarbem deodatã preaplinul?…
Sã nu te temi. Cât timp eşti lângã mine
fãrã de nicio putere e chinul
şi orice rãu se preface în bine.

10 iunie 2020

 

Și vin clipe
*

La-nceput numai roiuri de vise,
bucurii ce ţin sufletul treaz,
când iubirea culege narcise
dintr-o inimă-arzând în extaz.
*
Mai apoi mii de gânduri în stoluri
ce-şi fac cuiburi în sufletul plin
de miracole pline de roluri
ce cu timpul cenuşă devin.
*
Și deodată ţi-e inima tristă
când priveşte ai vieţii cocori
părăsind un trecut ce există
doar în scrumul plăpânzilor zori.
*
Şi vin clipe. Nu stoluri, ci una
câte una, speriate că văd
că şi-n sufletul tău e furtuna
care-n inimă face prăpăd.

11 iunie 2020

 

Pecetluire

*

Te-am auzit cântând şi am rămas
îndrăgostit de minunatu-ţi glas.
Ce s-a-ntâmplat şi a urmat apoi
a fost o taină ce o ştim doar noi.
*
Când s-a aflat eram în plin tumult
şi prima zi ni se părea demult.
Iubirea era-n clocot şi doream
să ştie toţi că stăm pe-acelaşi ram.
*
Şi-au trecut anii fulgerând intens,
dar noi am mers mereu pe-acelaşi sens,
mână de mână spre frumosul ţel,
necontenit crezând cu-ardoare-n el.
*
Nu mai cântăm decât în amintiri
povestea unei magice iubiri,
care-a rămas la fel ca la-nceput
stând sub pecetea primului sărut.

12 iunie 2020

Continue reading „Anatol COVALI: Inima mea e rug (poeme)”

Vasile LUCA: Fă-mă Doamne!

 

Fă-mă Doamne!

 

Fă-mă Doamne cer de stele

Tu mi-ai dat lumina lor

Într-un nalt de albăstrele

Pe un pântec de ulcior

Dulcea rază preacurată

Pe a feței n-aur luni

Nopți de liniști ce adastă

Pe-a pădurilor cununi

Fă-mă  cânt de dor doinit

Dintr-o doină trăgănată

Firul ierbii de cosit

Reavănul miros de vatră

Când măicuța mea la jarul

Tras în gura de cuptor

Uita grija și amarul

Când cu mâna ei ușor

Dârguia pe vatra n-cinsă

Focul arșiței din lemn

Când pe fiecare pită

Făcea crucii sfânt însemn

Coja pâinii rumenită

O băteam de focul spuzei

Și-apoi caldă  aburindă

O mâncam cu setea buzei

Nu era pe lume altul

Mai plinit în jocul lui

Când lăsam departe satul

Luam urma codrului

Cu-o liotă de fârtați

Toți copii de seama mea

Ne lăsam de vis furați

Ne credeam haiduci sadea

Și cu noi un cârd de câini

Băteam văile n-ierbate

Parcă noi eram stăpâni

Căprioarelor sălbate

Nu erau grădini sau meri

Și nici struguri dulci în vii

Bunătăți să nu le cerni

Cât pe lume-am fost copii

Toate încet, încet s-au dus

Scrise-n file de poveste

Precum soarele-n apus

Ce se-ascunde după creste

Hei tu cea copilărie

Pură și nevinovată

Cine astăzi să te-îmbie

Să guști pâinea coaptă-n vatră?

–––––––––-

Vasile LUCA

Iunie 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Tu biet țăran jertfelnicit (versuri)

De câte ori s-a spovedit,

De-atâtea ori păcatul,

În el mai mult s-a-mpotrivit

Întărâtat de dracul.

 

De câte ori o rugă a spus

În față la altare,

Parcă un tainic gând ascuns

La-mpotrivea mai tare.

 

Ca la mai toți din leatul său,

Această crudă viață,

I-a dat doar tot ce-a fost mai rău,

Năcaz legat cu ață.

 

A strâns din dinți și-a asudat

În veri lucrând hotarul,

Dar când a fost la adunat,

Abia umplut-a carul.

 

Când i-a ajuns cât a răbdat

Și  la-nglodat amarul,

Cu Doja s-a încoronat

Arzându-i carnea jarul.

 

Cu Horea, Cloșca și Crișan

A fost cu furca-n mână,

Sperat-a iarăși mai aman

Să aib-o viață bună.

 

A fost și-n nouăsuteșapte

Cu-a lui din sat, ca răzvrătit,

Dar pentru vrut-a lui dreptate

Doar plumbii el a primit.

 

E tristă viața lui sub soare

Și-așa îmi fost-a ea mereu,

Jertfelnicia sa îl doare

Că Bunul nostru Dumnezeu,

 

Nu i-a făcut cinstită parte

Și lui, să merite-a trăi,

Mereu I-a pus în a lui soarte

Necaz, nu bob de bucurii.

 

De-aceea încă mai înjură

Privind la ceruri încânit,

De-aceea când a spus o rugă

Ceva în el s-a-mpotrivit.

 

Mi-l iartă Doamne pe țăran

Că de atâta rău ce duce,

Nu doar o zi, ci an de an,

A fost ca Tine, pus pe cruce.

 

Mereu uitat de toți și toate,

Mereu la urmă pus de noi,

El tot târâș mergând pe coate

Și-a dus viața, în nevoi.

 

Așa cum e, a fost vecia

La neamul nostru de pe humă,

Acum la stins nemernicia,

Trădarea noastră cea nebună.

*

Tu biet țăran jertfelnicit

În  vremile care-au trecut,

Mereu prin timpuri ai răzbit,

Cum doară  singur ai putut.

 

Acuma nu mai ești vecie,

Ci doar un ins obișnuit,

Ca mâine nimeni n-o să știe

Că rostul tău, s-a isprăvit.

 

Când te vom pierde, pierdem tot

Ce-ai dus cu tine-n veac de veac,

Și n-o mai ști al tău nepot,

C-ai fost cândva și fiu de dac.

 

 

LA  SCHIMB

 

Doamne, ce să fac cu toate ce în viață le-am primit,

Chiar de-s bune, chiar de-s rele, chiar de-ncet m-au pricopsit?

Ele-mi încâlcesc viața mult mai rău ca înainte,

Când eram neștiutorul, un copil smerit, cuminte.

 

Ia-mi tu Doamne tot ce-mi dat-ai și avere și putere

Și bănet și bunăstare și ce inima îmi cere,

Ia-mi și liniștea și pacea și locșorul meu tihnit

Și să-mi dai la schimb Mărite, timpul meu ce l-am dorit.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Tu biet țăran jertfelnicit (versuri)”

Ileana VLĂDUȘEL: Îmi amintesc!

Îmi amintesc!

 

Îmi amintesc de tine! N-am uitat!

N-am cum să uit! Astrale valuri sparg

Cetăți din coji cu visuri neîmplinite.

Îmi amintesc! Eram inimi promise!

Tu, pe o margine de serpentină

Eu c-un mănunchi de stele în lan de lună

Și amândoi, țeseam din dor lagună

Sperând că mării o să-i fie milă.

Iluzii se împleteau la noi în piept

Și azi le simt, dar le ascund discret

De ochiul nemilos al vremii,

De platoșa de fier a serii

Și de orgolii ce zdrobesc imperii.

Trist, visul meu s-a destrămat, al tău nicicum

Nu s-a mai ridicat. În nori de fum

S-a stins ducând, spre niciodată

Povestea dintre un băiat și-o fată!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

17 iunie 2020

 

Paula ROMANESCU: Mihai Eminescu – Vremea trece / Passe le temps (versuri bilingve /poémes bilingues)

Vreme trece, vreme vine

Passe le temps, vient le temps

Selecţie poeme, note şi versiune franceză

Sélection de poèmes, notes et version française

 

de/par Paula ROMANESCU

Editor: Gheorghe Păun

Imagine coperta I: Nică Petre, „Eminescu”,

Câmpul Românesc din Hamilton, Canada

Iustraţii, grafică: Adina Romanescu

Ed. Tiparg, Piteşti, 2020

 

***

Au lieu de préface

MARIN SORESCU – ET PUISQUE TOUT CELA DEVAIT PORTER UN NOM

 

Eminescu n’a pas existé.

Il était une fois un beau pays au bord d’une mer

Où les vagues faisaient des nœuds blancs

Comme une barbe mal peignée de vieux prince.

Il y avait aussi des eaux comme des arbres coulants

Où la lune faisait son nid rond.

Et surtout il y avait des gens simples –

Mircea Le Vieux, Étienne Le Grand

Ou tout simplement des bergers, des laboureurs,

Qui aimaient dire

Le soir auprès du feu des poésies –

Mioritza, et Hypérion, et Lettre III…

Mais puisqu’ils entendaient toujours

Les chiens aboyer à leur bergerie,

Ils s’en allaient lutter avec les Tatars, avec les Avars,

Avec les Huns, avec les Polonais,

Avec les Turcs…

Le temps qui leur restait libre

Entre deux dangers,

Ces hommes-là faisaient de leurs flûtes des auges

Pour les larmes des pierres attendries

Que les doïnas y coulaient doucement

De toutes les montagnes de Valachie, de Moldavie,

Du Pays de Bârsa, du Pays de Vrancea et

D’autres Pays Roumains.

Il y avait aussi des forêts épaisses

Et un jeune homme qui leur parlait en leur demandant

Pourquoi tremblaient-elles toujours sans nul vent…

Ce jeune homme aux yeux grands

Comme toute notre histoire,

Passait, perdu dans ses rêves,

Du livre cyrillique au livre de la vie,

Tout en comptant les peupliers de la lumière,

De l’amour ou de la raison

Qui restaient toujours impairs.

Il y avait encore des tilleuls et les deux amoureux

Qui savaient en ramasser toutes leurs fleurs par un baiser.

Et il y avait aussi des oiseaux comme des nuages

Qui flottaient au-dessus d’eux

Comme de longs prés mouvementés.

Et puisque tout cela devait porter un nom –

Un seul nom,

On le nomma Eminescu.

 

***

SONET SATIRIC

 

Pişcată-ţi este mâna ta de streche,
De mişti în veci condeiul pe hârtie ­
Durează-un şir sau fabrică o mie:
Cuvinte-nouă-or fi, dar blaga veche.

Ce are-n gând un om, aceea scrie,
Nimica nou tu n-ai de spus, Ureche,
Cu Pantazi fiind pe veci păreche,
Tu izvodeşti, cel mult, ce dânsul ştie.

Ţi-asamăn fruntea unei vii paragini
Şi vânt şi pleavă sunt a tale scrieri,
De zei lipsite, vai! a tale pagini.

Zadarnic paiul sec al minţii-l trieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini:
Nimic nu iese dintr-un dram de crieri.

 

1876

 

SONNET SATIRIQUE

 

Ta main aurait-elle la folie des vaches malades

De toujours faire noircir le papier ?

Tu peux écrire des mots par milliers

Car il y en a beaucoup mais, l’idée fade.

 

Ce que l’on pense on pourrait l’exprimer

Mais toi, Ureche, tu fais l’accolade

À Pantazi, ton double de parade,

En lui parlant des choses qu’il connaît.

 

Ton front – vivante ruine d’ancienne cage,

Tes écrits – de l’ivraie et du vent ;

Les dieux, hélas, ne passent pas sur tes pages.

 

La paille de ta raison, inutilement

Cherches-tu la faire draper de froides images ;

D’un petit grain de cerveau rien ne s’entend.

 

1876

 

***

ORICARE CAP ÎNGUST

 

Oricare cap îngust un geniu pară-şi,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Şi, cum doreşte, zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.

Continue reading „Paula ROMANESCU: Mihai Eminescu – Vremea trece / Passe le temps (versuri bilingve /poémes bilingues)”