Corneliu NEAGU: Enigmă falsă

ENIGMĂ FALSĂ

 

Enigmă falsă-n epilog,
căzută într-o călimară,
voia să intre-n dialog
cu întrebările de-afară.
Nu bănuia că ar fi fost
doar o-ncercare inutilă,
silabe scurte, fără rost,
se auzeau rostite-n silă.

 

Peretele din calea lor,
oprire necesar fixată,
rupea silabele în zbor
în fraza greu articulată.
Se întâmpla ca uneori
pe gura fără dop rămasă
să vezi, cuprinse de fiori,
poemele sărind pe masă.

 

De ciudă călimara grea
se revărsa pe cuvertură,
iar dopul, răzvrătit, cerea
să joace șah în loc de tură.
Pe un poem neterminat
pica cerneala infernală,
surprins, poetul supărat
sufla năduf în călimară.

———————————————–

Corneliu NEAGU

21 octombrie, 2018

Laura Cristina CRISTEA: Poesis

Poem de toamnã

 

Poetul un andante melancolic
jupuieşte ziua de smalțul ei
cu tãlpile inimii pe prispa gândului
scrie pe şoaptele buzelor
în cojile toamnei
în timp ce fuioare de frunze zboarã
în labirinturile minții
aşezate frumos în rânduri

 

Poetul un andante melancolic
îşi tatueazã toamna pe retinã
cu ceața ce se aşterne
în valuri cu sclipiri diamantine
peste crizanteme şi gherghine

 

Poetul scrie cele mai adânci emoții
scrie viața cu scrieri mãrunte
bucurii şi dureri pe soclul inimii
Poetul un andante melancolic
scrie pe şoaptele buzelor
îşi tatueazã toamna pe retinã
toamnã capricioasã

 

Voi poeții …

 

Voi poeți ce-n rime scrieți
Sub fulgerarea blândã a unei muze
Pentru întreaga gingãşie
Pânã şi îngerii în rai fac reverenţe .

 

Voi poeți ce-n rime scrieți
Sunteți luminã printre oameni
Cum e în toiul nopții luna
Şi la voi e învãţãtura .

 

Voi poeți ce-n rime scrieți
Stați rãpiți de vrajã şi sãgeți de jind
Cu mințile furate de visuri
Atunci frumosul astru se închinã zâmbind .

 

Voi minţi strãluminate
Sub degete cinci când scrieți
Asupra lumii curg rânduri
De glas ales şi poezie .

 

Şi astfel de drept veţi şi veți rãmâne
La ceasul judecãții luminã şi soare
În rândul celor binecuvântați cu slavã
Al celor mai de seamã scriitori cu falã .

Continue reading „Laura Cristina CRISTEA: Poesis”

Anna-Nora ROTARU: Melancolie de toamnă (versuri)

UN PUMN DE NISIP

 

De pe malul înspumat al mării Egee,
Cu sufletul pierdut în Nicăieri sau Infinit,
Cu ochii larg deschiși spre Căi Lactee,
Caut cuvinte să le-adun scriind o epopee,
Dintr-un trecut rămas în ieri și surghiunit,
În Univers nemărginit…

 

Mi-am revăzut trăiri și calde simțăminte,
Amintiri, vise, dorințe se peridau pe chip…
Ce lucitoare mi-au părut atunci în minte,
Poleindu-le cu auriu pe ruginii veșminte ?
Azi, toate le văd un pumn doar de nisip,
Ce, printre degete risip…

 

Mă întreb de sentimentele de început…
Cum noima și-au pierdut sărmanele cuvinte ?
S-au stins pe drumul lung ce-am străbătut ?
Fost-am eu neștiutoare sau tu nepriceput ?
Din tot ce ne-am jurat cândva, cu legăminte,
Azi, jerbe-s pe morminte…

 

Și-am rămas cu ochiul gol privind pe Nicăieri…
Chemarea mea s-a risipit într-un arid deșert…
Ecoul vorbei a murit topindu-se-ntr-un ieri,
Dar, viața învață că scormonind prin-napoieri,
Doar umbre întâlnești, cu chipul lor inert,
Din sentimente… un sfert…

 

MELANCOLIE DE TOAMNĂ

 

S-a aşternut iar toamna sosindu-ne în prag,
Venită de departe, de pe dealuri şi coline…
Cu frunze-mbujorate, pe şnur puse-n şirag,
S-alunge biata vară, sprijinită de-un toiag,
Făcându-i în ciudă, cu mândreţi de crinoline,
Din lunci, livezi de roade pline…

 

Un dulce vântişor, prin frunze se strecoară,
Le smulge şi le duce-n vârtejuri prin grădină…
Mormane în vreun colţ, pe cărărui presoară.,
Purtându-le în aer, le zboară, le coboară,
Pe arpegii, menuete, din dulce violină,
Cu paşii graţioşi de balerină…

 

Parfumuri răspândeşte, de must şi de gutuie,
Crizanteme şi roze-ngenuncheate peste glie…
Le-adulmec cu nesaţ prin deschisa-mi ferăstruie
Privirea-mi pierd adesea şi mută ca statuie,
Mă uit la rana verii cum sângerează-n bătălie,
Stropind frunzişu-n roş, melancolie,

 

Ştiind că or să vină plumburii zile cu brumă,
Când vânturile s-or năpusti în vrăjmaşă vijelie…
Mă doare să văd iar, cum frumosul se sugrumă,
Zvârlindu-l în şuvoaie prin colb, prundiş şi humă,
Scaieţii rămânând, mărăcini, zornăit de măciulie,
Al macilor uscaţi în iarba colilie…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

20 octombrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Melancolie de toamnă (versuri)”

Silvia URLIH: Dacă îmi sunt cu tine

DACĂ ÎMI SUNT CU TINE

 

Mi-s o fereastră-n colț de suflet,
un suflet
fără chei la lacăt,
mi-s o fereastră-n colț de cer,
privesc prin ea,
mă văd pe mine,
mi-s clopot fără de ecou,
ecoul lui
e doar în treacăt,
mi-s fără mine,
fără clipă,
mi-s eu,
dacă îmi sunt cu tine.

 

Mi-s zaua laptelui din sân,
renasc din cerc
a doua oară,
mi-s firul ierbii rătăcite printre câmpiile
din mine,
mi-s o baladă fără plâns,
mi-s cântecul
ce o-nfioară,
mi-s fără mine,
fără trup,
mi-s eu,
dacă îmi sunt cu tine.

 

Mi-s suflet fără porți și chei,
mi-s murmurul
ce-l cântă marea,
mi-s o grădină înflorită,
mi-s matcă-n stupul de albine,
mi-s dulcele din gura văii
ce se-ntâlnește-n zori
cu zarea,
mi-s fără mine,
fără suflet,
mi-s eu,
dacă îmi sunt cu tine.

—————————

Silvia URLIH

20 octombrie, 2018

Vasile COMAN: Valurile vieții

Valurile vieții

 

Dacă lacrima sau plânsul
Pieptul fi-va să strivească,
Nu-ți ascunde întristarea
Chiar de nimănui nu-i pasă.

 

De îți fură, drumul, gândul…
Sau dorul se furișează,
Lasă adierea…vântul…
Să îți țină mintea trează.

 

Şi de nu găseşti vreun rost
Când mâhnit pluteşti în vis,
Uită toate câte-au fost…
Spulberă ce ți-a fost scris.

——————————–

Vasile COMAN

Fânari

14 octombrie 2017

 

Marin BEȘCUCĂ: Autodesconsiderare agresiv-impulsivă

…AUTODESCONSIDERARE AGRESIV-IMPULSIVĂ

uf, cerul scârțâia pe sub un avion,
și-avea dreptate !
da-da … sunt un nimeni,
sunt un nimic de nimic …
ex nihilo, nihil fit !
da, mulțimea vidă este celula ou
unde mi-am fost viermele de mătase ce-mi sunt
și care a mușcat mirabilul fir din lăcomie,
vierme, asta sunt …
da, s-a fost un septembrie, ei și ?
eh, fast s-ar fi putut,
nu știu de s-ar fi trebuit la șasezeci de solzi
pe codă crocodilului ce-mi sunt …
dar l-am pierdut !
ici-colo … un telefon,
două sau trei post-factum …
nici Szebeni cu Vilma n-au catadixit,
mă rog …
ziua mă strânsese-n cercu-i polar,
sloi sufletul,
țurțur atârnând subt bătăi, inima,
banchiză-n .. vals !… trunchiu-mi …
nu m-am ridicat din mine,
eram un borhot transpirat din care nu se iese țuica !
m-am aruncat la canalul colector,
dejecțiile să mă ia-n tarbacă
și miasmele m-au adoptat ad-hoc !
ce m-a mirat mai tare
s-a fost că nici măcar Colonadele de strigoi …
nici măcar !
mai veneau țipete de frunze moarte,
începutul de septembrie mă împroșca …
știam să rezist,
mi-am rezistat atâtea,
iar când chemările peștilor s-au fost atât de puternice
că eram gata să mă arunc în nămolu-le,
vocea aceea:
– vor rog să ștergeți poemul acela !… vă rog eu !
și vocea aceea era pentru mine …
tocmai pentru mine !
un nimeni,
un nimic inveterat autoimpulsiv …
am înțeles acum că ursitoarea și-ar fi fugit de la geam
când mi-a auzit întâiul scâncet,
mă mirosise !
chiar și mamei i s-a stat laptele-n sân !
uau, câte semnale …
unii șovăiau ceva la geniu și repede și-au mușcat buza,
eram în abis de fapt …
unde chiar că mi-i locul !
am înțeles mai ales după ce am cerut ceva ajutor la prieteni,
dar urma le-a șters-o focul …
mușcasem ce !?
și mă tot urmărește un țipăt de frunze moarte,
dar eu mi te-am sesizat din același iz de septembre …
desigur că tu orchestraseși, dar țipătul – al lor,
frunze moarte !
nemernicul, eu !!
și chiar meritam trepidația miriapoadelor întru putrefacție
care mușcau mai chinuitor decât peștii care m-ar fi devorat …
mi-am scos din sertarul memoriei acelei zile
coala de hârtie murdărită de sufletu-mi,
cum să scot o pată când erau o infinitate !
da, m-am devenit o sumă de păcate
cu păcatul de căpătâi că m-am văzut atât de sus …
iar eu, cum spui tu:
nedemn și de abis !
sunt niște scelălăituri pe-aci, stânga -dreapta,
numai că eu mi-am fost la comuniști – iată stipendie !
dar e nimic pe lângă hârtia murdară, biată coală căzută
unui suflet otrăvit prin otrăvirile altora …
și-atâția am otrăvit … !
mai ales cu Poemul … de mă sunt, chipurile, eh , ehhh
se spune, te-am auzit, că otrava mea sunt limbile vipiilor
care mușcă durerea florilor de apă limpede-n cristal,
limbile vipiilor !…
uau, câtă măreție, uau !
săr furiile din miticele scrieri și vin să-și caute amprentele
la mine pe frunte,
eu … hmmm,
se mai spune,
o balenă, nu albastră ci cu 1001 de fețe pe care le-am pus de
cianuri în izvoarele celor 1001 de fântâni cu aur…
desfă-ți picioarele, o tu, candidă imaculata !
iată expresia care m-a prost-slăvit, eu …
cel mai opac atom al răului înnăscut,
eu … ehh !
și, culmea-culmilor,
în ciuda-ciudelor tot ce fac este o crimă,
sunt o camusiană !
cu ochii și pleoapele reflectate în creieri parșivi,
uau !
eu
ce pescuiesc suflete candide pe care să le târăsc în mocirlindu-le -n sânu-mi quasimodoian
de unde mi s-au presărat și optsprezece coperți sub nume,
veniți de mușcați-mă infinitezime …
și scârțâia cerul subt un avion,
să -mi -aud aud eu,
râmă !
ce mă voi târî vieții până-n ultima-mi fărâmă
dintr-o AUTODESCONSIDERARE AGRESIV – IMPULSIVĂ !
na, că mi-am zis-o !

–––––––––––––

Marin BEȘCUCĂ

19 octombrie, 2018

Tabloul-Quasimodo, pictor Antoine Joseph Wiertz

Anatol COVALI: Pândă

Pândă

 

Aspră mustrare toarsă-n privire,
scrâşnet amarnic de trist regret
că-ncet alunec în risipire
şi nu-s în stare să mă repet.

 

Arderea vie piere-n cenuşă,
clipe bătrâne în cârje vin,
iar resemnarea ca o căpuşă
îmi soarbe vlaga şi-mi dă venin .

 

Ceasul din urmă-i tot mai aproape,
corbii lui negri îmi dau ocol
în timp ce-ngheaţă lacrimi sub pleoape,
iar prin artere curge nămol.

 

Mi-a dat destinul o grea osândă
când în tranşee-adânci m-a vârât,
primind porunca de-a sta la pândă
fără să spună de ce şi cât.

————————————–

Anatol COVALI

București

20 octombrie, 2018

 

 

Lidia STAN: Zădărnicie

Zădărnicie

 

Plâng mesteceni-n poieni
Pletele-și răsfiră
Păianjenii cei vicleni
Firele-și deșiră

 

Și în unda liniștită
Toamna se-oglindește
Într-o rochie pepită
Toată-n solzi de pește

 

Trist-a salutat cocorii
Zdrențuindu-și poalele
Într-un vârcolac sur norii
Joacă geamparalele

 

Cu cununa ei de stele
O copilă…Luna
Prin fânețe și vâlcele
Aleargă ca nebuna

 

În prelung ecou de gânduri
Frunze-n vălmășie
Pitulată printre rânduri
Stai Zădărnicie

———————————

Lidia STAN

20 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Țepeș, mai întoarce-te-n nevoi !

Țepeș, mai întoarce-te-n nevoi !

 

Prin moravuri care dau să moară,
Un nebun pe gard, drumul susține
Și rânjește, pare că în doară
Spre mulțime, protocol… în fine…

 

Sufletul e un pogon de stepe,
Buzele-s mușcate de nevoi
Nechezatul surd al unei iepe
Ochii-n declinare, câte doi …

 

Trecem toți ușor de el, pe-o parte
Încruntați prin timpul istovit,
Invocând o cale către moarte
Din răstimpul care nu-i plătit.

 

Țepeș, mai întoarce-te-n nevoi,
Că nebunii toți, sunt printre noi !

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

19 octombrie, 2018

Ben TODICĂ: Cine suntem, unde mergem şi de ce?

Cultura comercială orchestrează alienarea maselor, singurătatea, nefericirea, un sens de nepotrivire, că nu mai aparţinem acestei lumi şi ne promite că dacă investim în această cultură atât financiar cât şi personal, o cultură care are la baza cultul personalităţii “eu” şi dacă ne dăruim ei, atunci ea ne promite că vom fi impliniţi şi fericiţi. Odată intrat în acest cult şi investeşti, descoperi că intri într-un lanţ al dorinţelor care nu se mai termină, un lanţ intenţionat construit, să te înrobească. În termini biblici este clasificată ca un cult al ideilor ascunse, al dumnezeilor de lemn. Întemeietorii biblici au înţeles că idolii creaţi de oameni cer sacrificii la început, să-ţi sacrifici aproapele, familia pentru a-ţi demonstra loialitatea, sfârşind prin sacrificarea ta personală. Acest cult al individualismului a creat şi a dus la multă dezamăgire, nefericire şi depresie, alimentată de acest ciclu continuu al consumerismului. Ce e Facebook? Sau orice platformă socială din internet? Ne oferă tuturor cele 15 minute de celebritate şi posibilitatea de a deveni eroul povestirii tale şi ce-i dureros e că nu e adevărul, ci pretindem, visăm şi ne vindem îmbrăcaţi într-o imagine artificială, ne prefacem. Această prefăcătorie este opusul prieteniei. Prietenia, dacă suntem cinstiţi o avem cu una, două sau trei persone şi majoritatea sunt singuri, fără prieteni.  Prietenia adevărată e aceea în care nu te ascunzi, iar prietenul îţi spune cinstit cine eşti şi cum te vezi dinafară, lucruri pe care vrei să le ascunzi, de care ţi-e ruşine, pentru că lor le pasă de tine şi vor să te corecteze –  o încredere totală unul în altul.

Societatea de azi este foarte bolnavă spiritual, sufleteşte şi nu vrea să se salveze, nu crede în rugăciune şi salvare. Adevărata fericire o obţii când trăieşti pentru cei de lângă tine. Părinţii ştiu cel mai bine acest simţământ instinctiv produs între mamă, tată şi copii. Legăturile sociale sacre cum e instituţia familie este dizolvată, punând profitul înaintea instituţiilor sacre, comunicarea şi conexiunea între oameni e distrusă, distrusă este şi legătura cu societatea. Ea dând prioritate profitului economic, este neglijată şi distrusă încet. Ţara este dezindustrializată, şcolile sunt închise, deci fără educaţie nu mai poţi avea industrie. Puterea de a controla marile corporaţii ne este luată din mână, abilitatea de a ne proteja şi sta pe picioarele noastre, a ne apăra interesele, sindicatele sunt desfiinţate, presa confiscată de corporaţii lăsându-ne fără apărare. Minciunile, alarmismele şi senzaţiile de la televizor îndobitocesc masele, toacă, iar cancanul, prostia şi violenţa îmbogăţesc presa şi televiziunile. Nu mai avem ştiri, ci doar bârfă 24 de ore pe zi, propagandă şi spălatul creierului a devenit o industrie imensă în democraţie, gigantică în comparaţie cu cea din comunism. Avem la conducere o elită care nu e capabilă să stopeze dizolvarea economiei sau prăbuşirea ei, desigur intenţionat organizată şi plătită dinafară. Înainte de al doilea război mondial, Germania trecea prin aceeaşi inflaţie prin care trecem acum. România a fost trădată când a fost eliberată. I s-a promis şi nu i s-a dat şi majoritatea ştiu asta. Românii aveau servicii, şcoli gratuite, spitale gratuite, concedii gratuite la munte sau mare, case asigurate şi pensii etc. Azi nu mai au! Forţele mincinoase de afară, nu numai că le-au confiscat, dar le-au şi distrus. Au demolat şi topit toată agricultura şi industria  românească. Ideea conform căreia comerţul capitalist şi marii industriaşi dictează soarta speciei umane e o nebunie. Au pus mâna pe toate formele de control şi propagandă, luându-le din mâinile populaţiei şi folosindu-le pentru protecţia lor. Devenim cu toţii prizonierii imperiului, oricare ar fi el. Putem oare lupta împotriva lui sau pentru detronare? Desigur că se poate, ne spun filozofii Noam Chomsky, Slavoj Zizek, Jordan Peterson etc.! Păstrându-ne identitatea şi moneda naţională, făcând comerţ doar cu ajutorul ei, iar dacă ei nu acceptă sau încearcă să ne-o devalorizeze, atunci să renunţăm la comerţ cu ei. Nu le daţi voie şi şansa să vă exploateze, să vă otrăvească prin mâncare modificată genetic şi tehnologie periculoasă. Gândiţi-vă cum să ne scăpăm de corporaţii, să le declarăm ilegale. Folosiţi-vă de sublima nebunie a sufletului. Încetaţi a vă mai întreba; „Oare o să câştigăm?”, ci întraţi în starea credinţei că ceea ce facem e drept. Dreptul omului de a fi liber pe soartă e sacru, e un dar de la Dumnezeu şi nimeni nu are dreptul să i-l ia. Nu renunţaţi la demnitate! Demnitatea e primul pas spre libertate, spre dezrobire.

Civilizaţia noastră există de la îngheţ încoace de aproximativ 10 mii de ani şi a existat datorită unui climat stabil care a conservat cele două pălării de gheaţă de la poli şi concomitent sistemul ecologic al biosferei pământului. Datorită abuzului nostru climatic, noi distrugem sistemul ecologic, lucru accelerat în ultima sută de ani de avansul tehnologic şi abuzul lui în industrializarea lacomă şi iresponsabilă a lumii. Problema e că nu putem renunţa la standardul nostru de viaţă şi în acest caz nu vom putea stagna sau inversa fenomenul de încălzire, iar o încălzire de două grade, spun specialiştii, va conduce la topirea gheţarilor şi producerea unui fenomen de creştere în ecou a temperaturii, similar cu cel de pe planeta Venus, unde temperatura e de 800 de grade, iar apele au fost transformate în lichide acre şi sulfuroase. Acest motiv îngrijorează oamenii de ştiinţă de azi. Odată intrat în acest proces ecou, fenomenul devine ireversibil şi ca să-l refacem e nevoie de o mie de ani de pasivitate. Exterminare totală, iar noi stăm nepăsători în faţa lăcomiei şi a iresponsabilităţii.

S-a împânzit sistemul cu specialişti în limba română care folosesc orice scuză tehnică pentru a astupa, înăbuşi strigătele românilor care protestează de parcă durerea dacă nu e corect exprimată gramatical nu e acceptată, nu e valabilă şi sunt promovaţi toţi acei care susţin puterea, în ciuda analfabetismului lor în materie. S-au creat limbi în limbi de către mici grupuri de specialişti pentru a se putea ascunde în ele fărădelegile şi injustiţia sau inadecvările lor şi falimentul. În vremea comunismului se pregătea omul de mâine al societăţii blocului sovietic în care vorbeam toţi bine ruseşte, cu excepţia celor din clasele conducătoare care îşi trimiteau copiii să studieze în occident. Academia Română nu mai e a ţării ci e vândută corporaţiilor străine care le finanţează. Lăcomia şi banii le distorsionează personalitatea, toţi joacă teatru şi oamenii au început să vadă această prefăcătorie  de: “Că le pasă…,” De acum, masca le alunecă de pe faţă. În noua democraţie neregulată, românii vor deveni comozi ca şi restul cetăţenilor lumii din globalism şi  dacă nu ne trezim, cu toţii vom fi exploataţi până la epuizare, prăbuşire, cum s-a întâmplat cu toate societăţile din trecut, când s-au lipsit de sacru şi respectul faţă de sacralitate – s-au desprins de credinţă. Tehnologia s-a trâmbiţat cu avantaje extraordinare care întotdeauna s-a dovedit şi amăgitoare, adică cu creştere, progres, dar şi alunecări spre pierdere (vezi economia de hârtie promisă de promovarea calculatoarelor sau a compact discului când a înlocuit discul vinil şi banda magnetică etc.), în realitate fiind dictată şi interesată doar de profit nicidecum de beneficiul tuturor. Globarizarea şi tehnologia aduce vestea că naţiunile vor dispărea şi împreună cu ele şi graniţele şi diferendele culturale. Să aduc aminte aici că înainte de a exista statele, a fost globalizare şi debandadă pe pământ, iar la inventarea statelor, acestea au fost şi naţiunile care au inventat şi creat democraţia nu tehnologia. Stau şi ascult cu uimire prin media cum se trâmbiţează, se anunţă cu entuziasm precum că Democraţia a invins Comunismul şi că Statul Naţional e mort, a dispărut. Uitându-se cu desăvârşire că locul adevărat al democraţiei este în stat nu în “pustiu”, în stepa globală. Avansarea tehnologică îşi asumă meritul că datorită ei vom învinge şi că nu vom mai avea problemele create de statul naţional fără să realizăm că toate drepturile democraţiei le-am câştigat în ultimii o sută şi cincizeci de ani de lupte şi zbuciumuri sociale. Dacă nu suntem atenţi, ne avertizează unii specialişti că odată cu globalizarea vom pierde şi bucăţica de democraţie pe care o mai avem de la apariţia corporaţiilor încoace. Trebuie să ne gândim că marea majoritate a noastră nu îşi câştigă existenţa din tehnologie. Trei sferturi din populaţia globului nu trăieşte din tehnologie. Sunt puţini cei care se îmbogăţesc din ea şi în lăcomia lor, cei care o fac vor declanşa prin această mare diferenţă de câştig revolte, revoluţii şi chiar un război global cu cei săraci. Noua economie globală bazată pe tehnologia modernă poate fi sfârşitul nostru. Nu uitaţi cine suntem şi de ce suntem aici!

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

20 octombrie,  2018