Ai văzut lumina întrezărindu-se…

 

Ai văzut lumina întrezărindu-se în fiecare unduire

a cuvântului răscolit în tine
prin umbrele polarizate

ce ţi-au întunecat privirea.
Pe fereastra pustiului din suflet

îmi cânţi pierdut,
erai pe zidul palid al îndoielilor,
în mine ai regăsit acel prezent din tine.

– O taină se-ascunde în noi, acum e ca atunci!
– noaptea din marea noapte a însingurării
şi a indiferenţei inimii –
Mereu ai crezut că nu ai voie, peregrinule,
acum ţi-e bine, mâine-ţi va fi la fel,
doar culorile se schimbă,

azi îţi alegi albastru,
un verde marin îţi voi aduce mâine,
din care portocaliul se va împrăştia intens.

– Sărutul tău mi-ar fi
şi cântec, şi lumină, dulcele meu mister!
Totu-i un flux ce vine, se-ntoarce-n noi,

în valul mişcărilor,

în dansul sunetului, mă simţi.

Agăţată de tine cu ambele braţe,

cu ochii închişi,

avalanşă de stări,

frenetic extaz, contrast de culori

în tensiunea

dintre lumină şi clar-obscur.
Comunicăm prin inimi, fără cuvinte,
o cale a îngerilor

de a spune: “te iubesc!”.

O undă de lumină pe cursul apei

ne conduce

spre cucerirea paradisului.
Ce te-a făcut să ai atâtea îndoieli,
să nu poţi deschide ochii întredeschişi,
crezând, cumva, că vei putea să vezi?
Te descoperi şi vezi

tot mai mult din taina lumii,

am fost cu tine din prima clipă

în care-am venit aici.

– În glasul tău vuieşte marea
şi cerurile amuţesc, spunându-mi pe nume!
Care sunt lumile

în care vrem să respirăm?
Suntem un strop din iubirea infinită

răsfrântă peste lumi,

cu tine nu există

nici început, nici sfârşit.

Începe să se ridice cortina poveştii din visul adus,
deschizi lumina, întorci universul,
o literă tare, chirilică,

se strecoară-n peisajul vieţii.
Unde mai găseşti fereastra

când totul e deschis?
Parcă visele întregii vieţi ţi-au răscolit existenţa…

 

Lumină-n veşnicie

 

Suntem călători pe cont propriu,
trenul pornit în călătoria

descoperirii de sine,
adunând toate sunetele împrăştiate,
acea uimire a deschiderii ochilor
şi provocării simţurilor,
abur nediminuat la marginea prăpastiei.

La un moment dat,
fiecare înoată în propria durere,
calcinându-şi mlaştinile,
uscându-le la soare,

lăsându-le să se-albească

de trecut, de prezent,
căci viaţa, acea moarte deghizată,
singurul gardian al inscripţiei votive,
nu te-atinge
cu primul şi ultimul sunet,
nu eliberează, nu aşteaptă ceva,
niciun apel

nu sună în ultima secundă,
un vis rulând fără ţintă, fără direcţie.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Lumină-n veșnicie (poeme)” →