Singurătate

singur într-o galerie cu figuri de ceară

sunt asaltat de cuvintele rotunjite

de griji,

se sfarmă liniștea,

se reconcepe glaciar lumea,

vinovăția aparține mecanicului

de pe trenul ce nu a oprit în câmpia infertilă

s-ar fi urcat cu gândurile împachetate,

odraslele principilor și amantele întârziate

ce vând anticoncepționale soțiilor,

acestea răsfățate la coafor visează la mântuire,

cu pieptul desfăcut zvântă minciuni,

debarasează din cămări fructe furate

din care nimeni nu s-ar gândi să mai reînnoade viața,

la capătul drumului nepavat ce duce în miriște

imperiul recompune catedrale în care soarele

sfințește liturghii,

vitraliile acoperă privirea să nu se audă slujba

preotului fără vocație,

de atâta singurătate mi-am clădit speranțele în pod,

în nopțile în care nu pot dormi, citesc

amintiri din copilărie.

Despre Infinit ca despre tăcere

îmi vorbește un prieten

despre tăcerea care răsare

când refuzi să iei ce ți se cuvine,

ce se află că ești,

când doar știi că poți,

arhaic am voie să mă nasc,

am dreptul să respir,

să nu refuz talantul,

echilibrul necesar îl găsesc

în mine, în entitatea pe care o formez

cu mine, cu gândurile mele, cu apa

ce mă alcătuiește organic, inseparabil

numai astfel nu-mi este teamă

că moartea va veni și peste câmpiile mele

într-un târziu al uitării.

Vitralii

după sfântă Marie vara trece grăbită

o fugă lipsită de logică,

în stradă hazardul risipit adună sub clopotul încins

silabe pe care le urcă la puterea a doua,

instantanee în alb și negru devin virile scăpate

din chingile fricii,

totul este posibil chiar și adevărul să treacă

în umbra cuvintelor,

cu negațiile paralitice nu se pot deschide ferestre

se pot însă crea fante în arterele obosite

să cobori tărâș pereții bisericii rănite,

călugării au cheile la brâu și câte în cer atâtea pe pământ le țin închise,

filmată biserica este pângărită

ca o mireasă violată în noaptea nunții

însă nu plânge, țipă cu toate icoanele neatinse

din care privesc îngerii ca niște prunci neînțărcați ce pot acuza subconștientul

vândut pe arginți la tarabă,

straiele liturgice se destramă prinse de păianjen,

mirele își învață de timpuriu rolul de soț infidel,

mireasa își ascunde iubirile de palmares,

emoțiile încălzesc slujba se ridică voalul inimilor împietrite

aerul pătrunde prin glasvandul deschis cuprins de osatura luminii artificiale

proiecții abstracte intră supravegheate de poeții plictisiți

să privească gunoierii cum scot aur din tomberoane.

Autobuzul 80

zi cu răutăți,

suspine, pinteni navetiști,

aglomerație, transpirație

verbe, gesticulări sub pirostiile cu foc

ale soarelui sălbatic,

așteptarea devine haos,

vreme ucisă cu incandescența

lacrimilor de mamă,

invective ce stăpânesc cetăți

toate într-o stație de transport în comun,

nervii bordurați nasc neliniște

aruncă în aer orizontul galben,

furturi partizane,

abjecții curajoase

trec strada cu eleganță,

mulțimea cenușie cucerește troturarul

se întinde să prindă cuvintele

ce devin pradă copacilor

se coc și cad răbdătoare

într-o gramatică arhaică

ucisă și ea,

nuditatea acidă cojește pereții,

agresiunea verbală ocupă tencuiala parterului,

frica electrifică mulțimea revoltată de întârziere,

ca într-o câmpie ocupată cu migratori

se măsoară timpul cu prioritatea

unui abces dentar devenit cangrenă,

ogarul puturos, prăfuit, rupt în burduf

și mirosind a rugină umedă

traversat de decenii râncede sosește,

stația revine la mărime normală,

șirul uman, convergent, freamătă

ia cu asalt mașina,

geamurile plesnesc,

soarele respiră prin toți porii

provincia este salvată,

– avansați, avansați,

mai sunt locuri în față.

ca un ciorchine ce-și trage boabele cu el

autobuzul pleacă.

avansați!

Urban

cartierul ascuns printre blocuri

și copaci mai bătrâni decât statuile

adună, selectează ambițiile,

ambitusul ridicat îi permite să cânte

serenade,

plictisit înșiră magazinele de-a lungul

liniilor de tren,

aplaudă cohortele de clienți mofturoși

ce ripostează violent publicității ieftine,

lasă libere arterele ce se umplu ritmic cu vehicule

fumegând în timpul ironic,

privește mușteriii din piața îmbuibată

cu victime etalate cotidianului,

împarte bucuriile pe culori ca un semafor

grăbit să înlesnească traficului clipele nebune,

în intersecții se vând știri vechi

mai proaspete decât sfârșitul lumii,

ronduri viagere dirijează existența încercuită de mari războaie,

flancul drept respiră neliniștea ploii grăbite

să se tocmească pentru o ciorbă electorală,

pe stânga bătrânii înrobiți amintirilor

pedalează la unison pe refrenul patriotic cu tendințe naționaliste,

la etaj așteptarea plânge,

își ia rolul în serios să-și pregătească rufele pentru mașina

de criticat,

anarhia în straie de duminică rumegă Europa,

pensionarii își plâng pe rețete singurătatea,

dialogul le este ca un armăsar necesar existenței

le rămâne valul înspumat ce spală țărmurile,

puțini mai știu mersul pe bicicletă.

Ovidiu Cristian Dinică