Ovidiu Cristian DINICĂ: Despre Infinit ca despre tăcere (Poeme)

Singurătate

singur într-o galerie cu figuri de ceară

sunt asaltat de cuvintele rotunjite

de griji,

se sfarmă liniștea,

se reconcepe glaciar lumea,

vinovăția aparține mecanicului

de pe trenul ce nu a oprit în câmpia infertilă

s-ar fi urcat cu gândurile împachetate,

odraslele principilor și amantele întârziate

ce vând anticoncepționale soțiilor,

acestea răsfățate la coafor visează la mântuire,

cu pieptul desfăcut zvântă minciuni,

debarasează din cămări fructe furate

din care nimeni nu s-ar gândi să mai reînnoade viața,

la capătul drumului nepavat ce duce în miriște

imperiul recompune catedrale în care soarele

sfințește liturghii,

vitraliile acoperă privirea să nu se audă slujba

preotului fără vocație,

de atâta singurătate mi-am clădit speranțele în pod,

în nopțile în care nu pot dormi, citesc

amintiri din copilărie.

 

Despre Infinit ca despre tăcere

îmi vorbește un prieten

despre tăcerea care răsare

când refuzi să iei ce ți se cuvine,

ce se află că ești,

când doar știi că poți,

arhaic am voie să mă nasc,

am dreptul să respir,

să nu refuz talantul,

echilibrul necesar îl găsesc

în mine, în entitatea pe care o formez

cu mine, cu gândurile mele, cu apa

ce mă alcătuiește organic, inseparabil

numai astfel nu-mi este teamă

că moartea va veni și peste câmpiile mele

într-un târziu al uitării.

 

Vitralii

după sfântă Marie vara trece grăbită

o fugă lipsită de logică,

în stradă hazardul risipit adună sub clopotul încins

silabe pe care le urcă la puterea a doua,

instantanee în alb și negru devin virile scăpate

din chingile fricii,

totul este posibil chiar și adevărul să treacă

în umbra cuvintelor,

cu negațiile paralitice nu se pot deschide ferestre

se pot însă crea fante în arterele obosite

să cobori tărâș pereții bisericii rănite,

călugării au cheile la brâu și câte în cer atâtea pe pământ le țin închise,

filmată biserica este pângărită

ca o mireasă violată în noaptea nunții

însă nu plânge, țipă cu toate icoanele neatinse

din care privesc îngerii ca niște prunci neînțărcați ce pot acuza subconștientul

vândut pe arginți la tarabă,

straiele liturgice se destramă prinse de păianjen,

mirele își învață de timpuriu rolul de soț infidel,

mireasa își ascunde iubirile de palmares,

emoțiile încălzesc slujba se ridică voalul inimilor împietrite

aerul pătrunde prin glasvandul deschis cuprins de osatura luminii artificiale

proiecții abstracte intră supravegheate de poeții plictisiți

să privească gunoierii cum scot aur din tomberoane.

 

Autobuzul 80

zi cu răutăți,

suspine, pinteni navetiști,

aglomerație, transpirație

verbe, gesticulări sub pirostiile cu foc

ale soarelui sălbatic,

așteptarea devine haos,

vreme ucisă cu incandescența

lacrimilor de mamă,

invective ce stăpânesc cetăți

toate într-o stație de transport în comun,

nervii bordurați nasc neliniște

aruncă în aer orizontul galben,

furturi partizane,

abjecții curajoase

trec strada cu eleganță,

mulțimea cenușie cucerește troturarul

se întinde să prindă cuvintele

ce devin pradă copacilor

se coc și cad răbdătoare

într-o gramatică arhaică

ucisă și ea,

nuditatea acidă cojește pereții,

agresiunea verbală ocupă tencuiala parterului,

frica electrifică mulțimea revoltată de întârziere,

ca într-o câmpie ocupată cu migratori

se măsoară timpul cu prioritatea

unui abces dentar devenit cangrenă,

ogarul puturos, prăfuit, rupt în burduf

și mirosind a rugină umedă

traversat de decenii râncede sosește,

stația revine la mărime normală,

șirul uman, convergent, freamătă

ia cu asalt mașina,

geamurile plesnesc,

soarele respiră prin toți porii

provincia este salvată,

– avansați, avansați,

mai sunt locuri în față.

ca un ciorchine ce-și trage boabele cu el

autobuzul pleacă.

avansați!

 

Urban

cartierul ascuns printre blocuri

și copaci mai bătrâni decât statuile

adună, selectează ambițiile,

ambitusul ridicat îi permite să cânte

serenade,

plictisit înșiră magazinele de-a lungul

liniilor de tren,

aplaudă cohortele de clienți mofturoși

ce ripostează violent publicității ieftine,

lasă libere arterele ce se umplu ritmic cu vehicule

fumegând în timpul ironic,

privește mușteriii din piața îmbuibată

cu victime etalate cotidianului,

împarte bucuriile pe culori ca un semafor

grăbit să înlesnească traficului clipele nebune,

în intersecții se vând știri vechi

mai proaspete decât sfârșitul lumii,

ronduri viagere dirijează existența încercuită de mari războaie,

flancul drept respiră neliniștea ploii grăbite

să se tocmească pentru o ciorbă electorală,

pe stânga bătrânii înrobiți amintirilor

pedalează la unison pe refrenul patriotic cu tendințe naționaliste,

la etaj așteptarea plânge,

își ia rolul în serios să-și pregătească rufele pentru mașina

de criticat,

anarhia în straie de duminică rumegă Europa,

pensionarii își plâng pe rețete singurătatea,

dialogul le este ca un armăsar necesar existenței

le rămâne valul înspumat ce spală țărmurile,

puțini mai știu mersul pe bicicletă.

 

Ovidiu Cristian Dinică

Maria-Magdalena STAN: Cât de nemilos e dorul… (Poeme)

 

Cât de nemilos e dorul…

Cât de nemilos e dorul

Când îi frânge vieţii zborul

Te-ngenunche, te striveşte,

Trupul ţi-l îmbolnăveşte

Mintea searbădă oftează

Când hăul o-acaparează

Chipul, cândva fericit,

Se-ascunde schimonosit.

 

Şi se strâng la ceas de seară

Sub o piatră funerară

Inima, speranţa, dorul,

Prezentând sorţii onorul

Râuri din lacrimi prelinse

Sting focuri din iad desprinse

Se duc lupte seculare

Pân’ la ultima suflare.

 

Fruntea crucii-nlăcrimată

Dintre buruieni se-arată

Plânge cerul şi suspină

Cu-orice fir din rădăcină

Salcia pleata-şi coboară

Prinzând strâns la subţioară

Piatra rece ca de gheaţă

Năpădită de verdeaţă.

 

Ceasornicul

Ceasornic tiran, ne furi din viaţă,

Ne-mpungi cu limbile de foc,

Ne gâtui bruma de speranţă,

Ne vinzi pe-un ban în iarmaroc.

 

Timpul l-ai îmbrăcat în doliu,

Cu-otravă orele-ai stropit,

Se bat tic-tac-uri în orgoliu

Căci glasul lor a amuţit.

 

Ceasornic mârşav, n-ai demnitate,

Ne-mbălsămezi clipa de-amor,

Te crezi suprem în tot şi-n toate

Dar eşti un simplu călător.

 

Îmi potcovesc destinul…

Îmi potcovesc destinul să nu mai galopeze

Prin desfrânate prunduri să nu mai emigreze

Condurii ce-mi sugrumă picioare-nsângerate

Îi schimb cu-opinci din piele cu feţele ridate.

 

Căpăstru-l pun la poale de şleampete amurguri

Încorsetându-i norii în veşnicii de gânduri

Din raze lungi de lună coroană împletesc

Să-nnobilez pământul cu iz nepământesc.

 

Arunc pe soare şaua şi cale îmi croiesc

În galaxii surate în neant orbecăiesc

Culeg din fiecare norocul din trifoi

Să ţi-l presar în cale să fim din unu, doi.

 

Ultimul joc

Lanţuri grele, corodate, ştrangulează omenirea

Un strigăt de disperare curge din amărăciuni

Năvăleşte-apoteotic curmându-le grav venirea

Pruncilor ce-n burta mamei cântă dorul de străbuni.

 

Se-ncovoaie bumerangul aruncat la voia sorţii

Ce-nfăşoară-n caier aţa dată de la Dumnezeu

Rotocoale ce-nvrăjbesc ultima suflare-a morţii

Fură flacăra speranţei însuşi de la Prometeu.

 

Pârjolit e ochiul minţii zdrelind orice amintire

Graiul dulce amuţeşte pe buze de ventriloc

Pământul se arcuieşte sufocând dintr-o zvâcnire

Toţi actorii ce-au rostit replica-n ultimul joc.

 

Maria-Magdalena Stan

Germain Droogenbroodt: Fuga morții

Poezie distinsă cu Premiul Internațional de Poezie la ediția a opta a festivalului “I Colori dell’Anima”
San Remo, 2020

                                    Giacomo Manzù, Italie

 


FUGA MORȚII * (Coronavirus)

lui Donald Trump, Boris Johnson, Jair Bolsonaro…

 

Moarte, te bem,
te bem din ochi,
te bem din urechi,
zilnic te bem.

Morți,
nu ne rămâne timp de rămas bun,
nu ne rămâne timp de săpat gropi

Conducătorii calea ți-au așternut-o
cu prefăcătorii și cu minciuni

Moarte, te bem,
te bem din ochi,
te bem din urechi
zilnic te bem.

 

Germain Droogenbroodt

Traducere:  Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Altea, Spania, 28.3.2020

*Fuga morții, după poezia cu același nume de Paul Celan, dedicată evreilor omorâți

 

Adrian MUNTEANU: SONETOTERAPIE (II)

 

IDEEA MEA DE ZBOR 

 

Ideea mea de zbor şi de fiinţă

Nu e făptura, slabă desfătare.
Ea nu-i decât arίpă plutitoare
Şi dorul de a fi, după voinţă.

Să nu mă tem de somn şi nemişcare,
De nesfârşit, de este cu putinţă,
Ca să-mi păstrez o clipă de silinţă
Pentru oprirea clipelor fugare.

Să nu mă plec când visul se ridică,
Sperând să am statornic panaceu
În bâjbâiri de gest ce se implică.

Să nu mă cred un bulgăre de seu.
La moarte de-oi gândi, fiindu-mi frică,

Nu voi putea să mă transform în zeu.

 

 

BOGAT MĂ VREAU 

Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,
Dar mă afund în propria-mi durere.
Înţepenesc în scheme austere,
Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.

Nu mă disting prin rang şi prin avere
Şi nici prin gestul aprig al voinţei.
Lovesc tăcut în poarta cuviinţei
Ce nu-mi primeşte bruma de plăcere.

La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,
Dar nu primesc obolul aşteptat.
Păşesc timid, cu patima învinsă,

Dar am decis să urc eliberat.
Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,

Din cioburi să compun un trup curat.

 

 

NU-I PREA TÂRZIU

Încă mă las furat de-adânci clişee
Îm lumea asta ticălos tocmită,
Mustind a hoit, a jeg şi a pirită,
În loc să zburd prin câmpuri Elizee.

Încă mă-mbrac cu mantia cernită,
Trufaş cuprins de rang şi logoree,
În loc să caut o sublimă cheie
Ce îmi deschide camera tihnită.

Dar traversez o maiestuoasă mare,
Chiar dacă-n jur sunt zâmbete molâi
Şi amăgiri de umbre trecătoare.

Culcat pe prund, cu visul căpătâi,
Nu-i prea târziu s-aud cuvântul care

A fost uitat din clipa cea dintâi.

 

 

DACĂ-NŢELEGI PĂMÂNTUL

Dacă-nţelegi pământul, peste toate,
Ca pe-un grăunte de nisip din slavă,
S-ar mai putea, pe-a vremurilor lavă,
Să poţi curma meschina vanitate.

Mă lauzi pentru rima mea jilavă
Ce-şi caută temeiul dând din coate
Şi-n mine cresc speranţe că se poate
Să mă ridic mai mult cu o octavă.

Dar ce sunt eu? Măruntă creatură
În smârcuri de-ntuneric devorat,
Un verb steril, trăind prin sinecură,

Molar scălâmb, ştirbit şi cariat.
Abia acum, umil şi fără ură,
Pot să mai sper că voi trăi curat.

 

 

ZIDIRE PRIMENITĂ

 

Mă plec umil în faţa celui tare,

Dar şi a celui ce suflarea-şi sfarmă;
Rămân tăcut, ca ochiul să adoarmă,
Să-mi pot purta fiinţa spre-nălţare;

Supus rămân când ura-ţi este armă
Şi-atunci când vii să-mi dărui alinare,
Când ceri răspuns la simpla întrebare
Sau fără pace mă-nconjori cu larmă.

Nu fac nimic când spaima se abate
Şi dinţii ei hulpavi mă zdrenţuiesc,
Când dau în drum de porţi desferecate.

Smerit mă port şi-atunci când te iubesc.

Atâtea umilinţe revărsate

Îmi primenesc zidirea şi-o sfinţesc.

 

 

RĂSTIMP NEBUN

 

Dacă întâi grăuntele nu moare,

Nici planta din pământ nu se iveşte.

Să smulg decis o hidră ce scânceşte

Şi rădăcina patimei ce doare,

 

Să frâng povara care-n umbră creşte,

Strânsoarea unei clipe trecătoare,

Iubirea de speranţă şi visare,

Desfrâul, răzbunarea ce loveşte,

 

Să risipesc stârnirile dorinţei

Şi mângâierea pe-un tăiş s-o pun,

Să curm suflarea grea a neputinţei,

 

Neliniștitul vuiet să-l supun,

Ca să apară flacăra Fiinţei,

Vigoarea mea, într-un răstimp nebun.

 

 

CERCUL DE FOC

 

În fiecare zi din timp coboară
O altă undă ce mai strâmt îl face
Şi încă una prinde să se joace
Cu noul an, ieşit din trup afară.

Ce strig, ce simt şi ce anume-mi place
Se naşte calm în fiecare seară
Şi va pieri cum trebuie să piară
Pe buza clipei ce-nlăuntru zace.

Prin aspră veghe-n mine dau de ştire
Că ce-am gândit coboară în alt loc,
În altă vreme smulsă din iubire.

De mor acum, mă rog să am noroc
Să mă înscriu în veşnica rotire,

Căci timpul e rotundul cerc de foc.

 

 

TRĂIESC DOAR LA PARTER

Mă răsucesc în patul cu dorinţe,
Strivit de lenea care-n trup se-mplântă.
Fără de rost, un gest trândav descântă
Înşerpuiri de vorbe şi sentinţe.

Abia trezită, clipa ce cuvântă,
Îşi pierde silnic seva din semințe.
Un ceas cărunt, uitat de neputinţe,
În răsuciri de abur se frământă.

Rescriu tăcut pustiul ce m-apasă
Şi mă retrag într-un ungher ascuns
Să rânduiesc mâhniri de pus pe masă.

Odăile sunt hău de nepătruns.
Trăiesc doar la parter în a mea casă. Continue reading „Adrian MUNTEANU: SONETOTERAPIE (II)” →

Anca-Maria DAVID: Aprind o lumânare… IN MEMORIAM

,,Se duc poeții…”

 

,,Aprind o lumânare”, ultima poezie  scrisă de poeta Anca-Maria David.

 

Aprind o lumânare,
văd o privire goală,
pierdută-n izolare,
se stinge la fereastră.
Ce liniște-i în casă!
Pădurea-și plânge frunza,
o fiară ne doboară,
se-nfinge cu o gheară
când viața-ți este amară,
înfășurată-n smoală,
smulge rădăcina,
sfâșie iubirea,
îngroapă credința
cu lacrimi de sânge,
uscate pe ramuri.
Din carne se desprinde durerea,
țâșnește întunericul și acoperă inima
cu șoapte surde,
zdrobind rădăcina.
E târziu, o pasăre neagră se zbate-n beznă,
oasele trosnesc în cavernă!

 

Anca-Maria David (născută pe 10 februarie 1980, în orașul Darabani, județul Botoșani –decedată pe 19 octombrie 2020, în orașul Bacău). A publicat poezii în revista online Logos si Agape, unde a debutat cu poezia ,,Urmele tale” în data de 21 iunie, 2018.

Rămas bun, Om frumos! Condoleanțe familiei!

Redacția Logos&Agape

 

Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)

SCARA SPRE CER

 

Nu-n adâncimi de patimi, ci-ntr-ale tale brațe

Mi-am odihnit destinul flămând de fericiri;

Ele-au fost uși de temple deschise să mă-nhațe

Strângându-mă-ntre zbateri cu stranii zvârcoliri.

 

M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe

Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări

Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,

Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.

 

Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,

Din zămisliri suave de vise îngerești,

Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine

Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești.

 

Dar e-o închipuire… De fapt, tu-mi ești stăpâna

Pe care-o îmbrac cu ceruri și-n ode ce nu pier,

Cu simfonii de dor ce fac să cânte Luna

Sau mă transformi în scara ce urci pe mine-n cer

 

Unde să-mi fii alt Soare, să radiezi Iubire,

Să-nflăcărezi planeta-n savori de nedescris,

Ca noi – orice pereche s-o scalzi în fericire,

Orice iubire sfântă s-o schimbi în Paradis !

 

 

DIN DOR APARI

 

Din dor apari – minune fantastică, din vise,

Din flori de tei suave căzând pe flori de crini,

Din rouă, când lumina din ochii tăi senini

Mi-aprinse toată ființa și inima-mi robise…

 

De tine-acum vorbește-mi, de dulcea ta ființă

Ce-mi urcă-n suflet pace și sfinte porți de rai;

De clipa primei zile când tu mi-ai spus „mai stai”,

De tainici nopți când lunii-i șopteai câte-o dorință…

 

Privirea mea te soarbe cum sorb amurgu-n zare,

Topit de dor – când dorul mai multe flăcări vrea;

Ești toată-o melodie… Ești simfonia mea !

N-auzi deasupra noastră un cor de îngeri, oare?

 

Noi ne-am născut, frumoaso, din raze de iubire,

Cântate de-acei îngeri trimiși de Dumnezeu –

Și nu-i aude nimeni decât doar Tu și Eu.

Ce clipe fericite ! Le-am vrea fără sfârșire…

 

 

IMN IUBIRII

 

Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,

Din Paradis, din codri ori din adânc de mare !

Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele

Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare…

 

Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea

Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte

Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea

Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.

 

Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,

Căci reciprocitatea e legea ta supremă

Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire

Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.

 

Mărire ție, Înger de contopiri divine,

Izvor de vieți, Iubire, misterior tezaur !

Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,

Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.

 

Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,

Spulberătoarea urii și univers de pace,

Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,

Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place !

 

 

ÎNCHIPUIREA NOASTRĂ…

 

Închipuirea noastră-i o taină a iubirii

Iar rolul ei e unic, ca apa pentru flori.

Ea-mbracă ființa dragă cu razele sfințirii,

Cu mii de curcubeie și jocuri de culori.

 

Închipuirea-mbată și-i mult dăruitoare,

Ea-ntinerește carnea cu-n cald fior plăcut.

Lumina voluptății o-ncinge tot mai mare

Și când ne-aprinde fața, ne-ndeamnă spre-un sărut…

 

E-un fagur plin de miere, iar dacă ea se scurse,

Rămâne mândrul fagur și-i fain chiar dacă-i gol,

Căci brava-nchipuire găsește-ndată scuze

Să umple-orice defecte – și-i splendid acest rol !

 

Ea-i energie vie ce ține mintea trează,

Este ecoul minții și are ochi de-artist.

Iubirea, ‘nchipuirii cam multe-i datorează,

Căci dacă ea dispare, totul ar fi mai trist !

 

 

VECHI VANITĂȚI

 

Suntem în anul când Târziul ne-a vizitat devreme

Și viitorul, evident, cu-n veac l-a-mpins mai mult,

Iar Timpu-nverigat de relativități boeme

În haosul perfect ne-a dus, unde-i cumplit tumult…

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)” →

Stelian PLATON: Poeme de septembrie

TRĂIESC C-O FATĂ FRUMOASĂ                  

 

Vâsleam prin gânduri divine

Neputincios, și-n pulberea de rugăciuni

Mârâia bufnind un câine

Și strănuta într-un vechi castron cu minciuni

 

Furat de simplele cuvinte

Poruncile-am respectat pe toate zece

Uitat viu printre morminte

O noapte mă însoțea goală și rece

 

Mi-am făcut apoi o casă

Și-am pus în ea lumina Lunii târzie

Trăiesc c-o fată frumoasă

Pe care am botezat-o Poezie

 

Din zbor mă mai opresc mirat

Privind spre casa mea uitată în pustiu

Câinele meu a confirmat

Că l-au străpuns dureri din strigătul meu viu

 

 

CATREN                                       

 

Astăzi am trimis latine un înger

Smuls dindesfrunzirea în care sânger ,

Din gândurile cudinți de ferăstrău

Mușcând adânc cașarpele cel mai rău.

 

 

ÎN CASE CRESC TĂCERI                      

 

Părea că eram chiar cu toți  acasă,

Punea bunica ceaunul pentru  mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu nefrigă.

 

Trăiam poezia zilei fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu palid rost azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

 

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțivabătrâni biserica e departe,

Liniștea e grea,liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijuliela bătrâni se împarte.

 

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

 

 

ÎN- VESTITORII PRIMĂVERII                            

 

Dintr-alte țări de toate pline

Pe unde-am fost ca slugi străine,

Veniți in-vestitori la noi

Luați ce vă convine!

 

Codrii încă nu știu de voi,

Cărați-i cu mașini convoi.

 

Iar munții doinelor noastre

Nicicând n-au cunoscut dezastre.

Nu vă gândiți să construiți,

Oferim și bonus -lemnul

Veniți să jefuiți.

 

Suntem docili în firea noastră,

Vă salutăm cu „dumneavoastră”

Veniți exuberant, veniți de zor

Vouă oare nu v-a fost dor

De-o țară sihastră?

 

Și n-ați văzut cum pleacă-n zbor

Spre miazănoapte curgător

Mașini ca râuri de-ntristare

De guri mușcate de topoare

Păduri fără suflare?

 

Și ele plâng cu glas fierbinte,

Fiindcă-n moarte își aduc

De noi aminte

 

Străinii tuturor le-au spus

Că popor complice, supus

Suntem, și-o gloată gregară

Care câmpul nu-și mai ară,

Că munți ca la noi nu îs

Ușor suntem de sedus,

Copacii, singuri în coloane

Se aruncă-n vagoane.

 

Veniți in-vestitori în țară

Re-ncărcați și cei câmpie

Lacrimi avem și poezie

Veniți iar și iară

 

A mai rămas chiar și un crâng

Luați-l voi! Eu știu să plâng

Că tot ce ați luați cu voi

Nimic nu vine înapoi!

 

 

ÎN GRĂDINALUI DĂNCUȘ                                           

(editor, poet și prozator)

 

Singură-și doinește frunza, prin blânda ta grădină,

Fântâna a secat de parcă nu mai are rost,

Păsări mari de pradă, rapace,vor jefui lumină

Din grădina vie-n care, candidul crai ai fost.

 

Trecând iarăși o vară, peste răsadul tău de fragi,

Plăpânzi, macii tăi și crinii nu mai au vlăstare,

Cu frunțile plecate, și îngânând acorduri vagi,

Ei pun o așteptare pe poartă la intrare.

 

 

NEPUTINȚELE

 

Aduse par întristările de un vânt

Și rănile tot uităm cât pot să doară.

Înlăcrimarea în sorginte-i zăcământ,

Iar neputințele ani pierduți măsoară.

 

Un crâng mă simt, defrișat agresiv pe loc

Și-nlăturat din legenda milenară,

Tradiția e învinsă de nenoroc

Iar  pentrunoi nu mai e vreo  socoteală.

 

Ne e de-ajuns cum tot privim în mod tăcut

Pădurii cum i se prăbușește-naltul,

Cum ei își pun piciorul pe un trup căzut

Și suspinele nu pot opri asaltul.

 

Dacă s-ar auzi și cântul trist al meu

Și ca-n oglind-ați privi-n biografie,

Ați înțelege poate, de ce Dumnezeu

Rabdă ca un român doar umil să fie.

 

 

NOI AM PLECAT                                          

 

Plecarăm când vestea goală s-a adeverit

Și când mureau salcâmii noștri de tristețe,

Cu grele aripi ne căutam noul zenit

Să ne spălăm pe răni de vorbe necitețe.

Continue reading „Stelian PLATON: Poeme de septembrie” →

Ion ISTRATE: FRANCESCO PETRARCA – IL CANZONIERE (2) – SONETE TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE ION ISTRATE

PETRARCA CXXXIV

 

Pace non trovo e non ò da far guerra,
e temo e spero; ed ardo e son un ghiaccio;
e volo sopra ‘l cielo e giaccio in terra:
e nulla stringo, e tutto ‘l mondo abbraccio.

Tal m’à in pregion, che non m’apre né serra,
né per suo mi riten né scioglie il laccio;
e non m’ancide Amor e non mi sferra,
né mi vuol vivo né ni trae d’impaccio.

Veggio senza occhi e non ò lingua e grido;
e bramo di perir e cheggio aita;
ed ò in odio me stesso ed amo altrui.

Pascomi di dolor, piangendo rido;
egualmente mi spiace morte e vita:
in questo stato son, Donna, per voi.

 

SONETUL 134


Pace nu am și nici nu-s bun de luptă,

mi-e teamă, sper și ard chiar pe răcoare;

și zbor spre cer și cad cu coasta ruptă:

și n-am nimic și-a mea e lumea mare.

 

Așa mă ține ea închis, fără de lacăt,

mă știe-ocnaș, chiar de-s în libertate;

și nu vrea vieții Amor să-i dea capăt,

deși m-ar vrea pierdut, ros de păcate.

 

Văd fără ochi și fără limbă strig,

aș vrea  să mor, dar țip după-îndurare;

când mă detest, când vă  admir perfid.

 

Îmi mestec dorul, râd și plâng aprig,

urăsc trăind, cu frică de uitare:

și toate, Doamnă, pentru-un chip candid.

 

 

PETRARCA CCCLX

 

Tutta la mia fiorita et verde etade

passava, e ’ntepidir sentia già ’l foco
ch’arse il mio core, et era giunto al loco
ove scende la vita ch’al fin cade.

Già incomminciava a prender securtade
la mia cara nemica a poco a poco
de’ suoi sospetti, et rivolgeva in gioco
mie pene acerbe sua dolce honestade.

Presso era ’l tempo dove Amor si scontra
con Castitate, et agli amanti è dato
sedersi inseme, et dir che lor incontra.

Morte ebbe invidia al mio felice stato,
anzi a la speme; et feglisi a l’incontra
a mezza via come nemico armato.

 

 

SONETUL 360

 

Întreagă vârsta-mi verde, cu zilele în floare,

s-a risipit aiurea,  când am simțit că locul

ce îmi ardea ființa  își domolește focul,

în jarul ce se stinge, în flacăra ce moare.

 

Dușmanul meu femeie  deja  știa atunci

să cate-n suferință și-n vorbe  înțelesuri

cu care să transforme durerile-n eresuri

ca într-o joacă tandră, prinsă-n cuvinte dulci.

 

Aproape era vremea când rugul pasiunii

și-o liniști ardoarea, credeam, și vom  vorbi 

ca două migratoare pe marginea genunii.

 

Așa gândeam, dar pizma că vom sporovăi 

cu-atâta bucurie stinse lumina lumii

 

 

PETRARCA CCCLXV

 

I’ vo piangendo i miei passati tempi
i quai posi in amar cosa mortale,
senza levarmi a volo, abbiend’io l’ale,
per dar forse di me non bassi exempi.

Tu che vedi i miei mali indegni et empi,
Re del cielo invisibile immortale,
soccorri a l’alma disvïata et frale,
e ’l suo defecto di tua gratia adempi:

sí che, s’io vissi in guerra et in tempesta,
mora in pace et in porto; et se la stanza
fu vana, almen sia la partita honesta.

A quel poco di viver che m’avanza
et al morir, degni esser Tua man presta:
Tu sai ben che ’n altrui non ò speranza.

 

SONETUL 365

 

Mă  plâng și azi de vremile trecute,

în care m-am pierdut în doruri vane,

aripi aveam, dar zboruri diafane

nu am făcut și șansele-s  pierdute.

 

Tu, care-mi  vezi  păcatele nedemne,

și ești Stăpân pe zori nemuritoare,

numai un dram, că-s tare la strâmtoare,

dă-mi din lucirea  grației eterne:

  Continue reading „Ion ISTRATE: FRANCESCO PETRARCA – IL CANZONIERE (2) – SONETE TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE ION ISTRATE” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru sâmbătă seara

MAI MULT ÎN NENOROC

 

Am fost trecuţi adesea prin sabie şi foc

Şi-am fost trădaţi, ca Domnul, mereu de-a noastre Iude,

Puţin ne fost-a bine, mai mult în nenoroc

Ne-am dus scurtimea vieţii, aicea şi ori unde.

 

E prea frumoasă ţara, prea plină şi bogată

De  daruri ce Măritul le-a pus s-avem aici,

Păcat că dinspre-afară mereu e-nconjurată

De large guri flămânde, neprieteni, inamici.

 

Ne tot unim de-o vreme, iar alţii ne destramă

Pe vorbe mincinoase, pe-argintul vânzător,

Aşa c-a-noastră viaţă mereu am pus-o vamă

Norocului ce-ntr-una, a fost de partea lor.

 

Am frământat istorii, să ţinem bine minte

Că suntem străvechime din daci nemuritori,

Că ne luăm, fiţi siguri, tot ce-am pierdut ’nainte

Chiar de va trece-o vreme, că suntem răbdători.

*

În Domnul ni-i nădejdea, în glie ni-i tăria

Că-n ea ne ţin în spate cohorte de strămoşi,

Cât ele-n noi le-om duce, să ştiţi că veşnicia

Şi-o face-aici cuibarul, şi fi-vom norocoşi.

ZEII LUMII NOI

 

Noi eram aici când lumea era vis de început,

Când prin alte părţi viaţa încolţea între strânsori,

Când din palma veşniciei, unde toţi am încăput,

S-au desprins cuibare-n care, gângureau mici puişori.

 

***

Păstorindu-şi turme grase pe-a Carpaţilor spinare,

Bacii noştri din vechime şi-au întins mereu moşia,

Tot lărgind şi tot lungindu-şi în spre dunga cea de zare

Neamul şi împărăţia, să le-ncapă dăinuirea.

 

În desaga înflorată pus-au faguri de cuvinte,

Le-ndulcească lunga cale pân’ la marginea de lume,

Datini încă şi-obiceiuri învăţate din-nainte

Şi-a măreţului Zamolxes, legi ştiute şi cutume.

 

Apoi timpuri după timpuri, pe cărări de ei ştiute

Au cătat tot mai departe iarbă crudă şi-ndesată,

Şi-au iernat în cele locuri ani şi veacuri ne-ntrerupte,

Tot topinduse-n nădejdea, c-or veni ’napoi, vreodată.

 

Răbdători cu a lor soartă, buni la suflet şi cuminţi,

Au rămas acol’ departe stâlpi de ţară împlântaţi,

Şi-apoi veacuri trecătoare s-au ţinut în gând uniţi

Cu-a lor buni ce-şi dorm vecia, în cuibare din Carpaţi.

 

Azi de-i cauţi, sunt uitare în cea lume deşirată,

Doar în port şi-n vechi cuvinte îi simţim că-s neam cu noi,

Martori vii la începuturi, fraţi am fost cu ei odată

Într-o vreme când pe-aicea, eram zeii lumii noi.

 

****

Dus-am tainiţă în suflet, că ne ştim nemuritori,

Aşezaţi de mult aicea ca Adamii în lumesc,

Ca să toarcem firul vremii, tot trecând în următorii,

Până cănd  aicea fi-va, raiul lumii, pământesc.

 

 

ŢARA DE SUB ŢARĂ

 

Dorm somn de veci în huma ţării strămoşii care nu-i mai ştim,

Ţinându-ne pe noi pe umeri, să împlinim al lor destin,

Să ducem viaţa mai departe, aicea unde fost-am puşi

De Domnul, în vecia clipei, de taţii noştri, care-s duşi.

 

Acolo-s toţi, nici unul lipsă din câţi trăit-au pe pământ,

’Napoi întorşi, de la bunicul şi pân’ la cel de început,

Ei sunt cei vechi, noi cei din urmă, abia acum pe-aici veniţi,

Prea mici în fapte, ei icoane-n altarul ţării plin de sfinţi.

 

Puteri ne daţi din a vost’ suflet când plugul cerul vost’ îl ară,

Că-n cele large dedesubturi voi sunteţi ţara de sub ţară,

Aicea sus stăm o clipită, la voi vecii neterminate,

Aici aflăm ce voi făcut-aţi, acol’ sunteţi a voastre fapte.

 

Ne ţine Domnul pe aicea să vadă cât vom face bine

Cât punem, spre a Sa mărire, cât ne jertfim şi pentru cine,

Cât hulpavi suntem şi cât lacomi, cât laşi şi cât de trădători

Suntem cu ţara ce ne ţine şi ne mai iartă uneori.

.

Putem schimba a noastre fapte, ne fie veşnic ’nălţătoare,

Să lase dâră de lumină prin lumea asta trecătoare,

Că toate cele ce aicea, de-alungul vieţii câştigăm,

În lumea umbrelor nu ducem, vecii acol’ să înfruntăm.

 

Fiţi dară buni şi drepţi şi oameni, cât astă lume veţi străbate,

Spălaţi-vă în bune fapte de ştiţi c-aveţi în voi păcate,

Că jos de mergeţi îmi rămâneţi vecia toată s-o slujiţi,

Ca păcătoşii cei netrebnici, ori miruiţi, ca nişte sfinţi.

 

 

ODĂ PLUGULUI

 

Din străvechimea noastră, din cela început

Legatu-ne-ai viaţa cu însfinţitul lut,

Şi-n timp ţinut-ai neamul să-l saturi cu bucate,

Când tot scurmându-ţi urma ne-ai dus pe toţi în spate.

 

De veacuri truditorul cu mâna pe corman

În brazde lungi întors-a hotarul an de an,

Şi-apoi sămânţa pusă, udată cu speranţă

Cum Domnul nostru vrut-a, ne-a tot lungit cea viaţă.

 

Din timpuri învechite spre cele viitoare

Tu plugule în lume ne-ai scos pe fiecare,

Aşa că dacă astăzi noi încă vieţuim,

Cu-adâncă plecăciune, în veci îţi mulţumim.

 

***

Doar plugul, boii, omul şi Domnul peste toate

Ne-au veşnicit pe-aicea să mergem mai departe,

De-aceea tu şi brazda veţi fi mereu minune,

Iar versul meu, cât poate, în slavă vă va pune.

 

 

COMORI DIN PODUL CASEI

 

Mă  urc în podul casei, ca hoţul pe furiş

Să căt copilăria sub streaşină lăsată,

Aici am pus-odată în tainic ascunziş,

S-o am în vreme lungă, minune preacurată.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru sâmbătă seara” →

Lia RUSE: Poarta trecutului

POARTA TRECUTULUI

 

În câtă vreme se pârguie frunza

Fluturată-n argintul de aer ?

Cu raze blânde, timpul, dintr-un caier

Își toarce fir de aur și-și țese bluza…

S-aprinde sprinteneala culorilor!

Lumina așezată-n ochiul timpului,

Lunecă-n culcușul anotimpului

Pe-o melodie tandră a viorilor.

Frânghii de norele urcă în toamnă

Urmărind tangoul merelor domnești

Ca un copil mă prind singură în povești,

O, natura-i elegantă ca o doamnă…

Câtă iubire am strâns în inima mea!

Câtă culoare ! Pe trepte abisale,

Dansând, de drag, frunza-n clipele sale,

Pe frunți de vis coboară câte-o stea

Sub boltă în galbenă aprindere

Fumegă brazii în hățișul vântului,

Frunzele cad pe valul cântului

Semn că va veni o altă întindere….

………………………………………………

Dorul fulgeră poarta trecutului

Izbucnește gândul în amintirea

Ce subit înmugurește iubirea

Și tresare clipa-n visul sărutului

……………………………………………..

Mireasma cerne ușor ploaie din nuc

Cum se scutură grădina peste vară?!

Lumina pică dintr-un potir de ceară

Și,.. dorul meu mă îndeamnă să mă duc!

——————–

Lia Ruse          

Montreal, Canada

Octombrie 2020