Mă mai visezi?
Cât a trecut de atunci? Îți amintești,
De nopțile când doar privirea ta
Trupul meu cald îl încălzea,
Scobind în suflet pat să liniștești
Furia dorului? Mă mai iubești?
Când peste trupuri coapte, cuib de calde
Și înfiorate mângâieri clădeam
Spre veșnicie? Azi mă mai dorești
La fel cum mă doreai când întrupat
În zeu păgân îmi potoleai pojar,
Când mă țineai în palme ca într-un pat?
Îți amintești de tot ce ne-am jurat?
Îți amintești cum ne ascundeam de nori
Ce-n rădăcini creșteau albite zări?
Cum nu voiam să părăsim albastrul
Ce ne ascundea în brațele-i de astru?
Mai știi cum desenam pe trupul cald
Lăsând în urmă dâre de cuvinte,
Promisiuni cu buzele de jar?
Uitate și trădate, jurăminte…
Mă mai visezi? Mă porți și acum în tine
Pe brațele cândva cu mine pline
Cum mă purtai iscând în piept coline
De sentimente vii arzând suspine?
Nu, nu mă mai visezi, m-ai răstignit
De mult pe crucea unui ultim vis
mi-ai pus pe frunte spinii împletiți
cu flori uscate, în dor mai răstignit
mi-ai țintuit pe timp însingurarea
și ai plecat cum pleacă în noapte seara
și mi-ai bătut în rana însângerată
o întrebare- m-ai iubit vreodată?
Neliniștite drumuri au rămas
În urma visului demult uitat
Cărarea dorului e îmbâcsită
Cu doruri moarte sub o cruce strâmbă
În amurg
Vremelnice clipe au risipit
Farmecul plimbărilor noastre. În amurg,
printre palmele despărțite dorințe se scurg
din sufletele în care odată iubirea a zâmbit.
S-a dezlipit de noi visul și cupa
din care sorbeam nectarul ne-a înmulțit risipa.
Vin stoluri amintirile și plâng
pe umerii ce au dus o iubire, demult.
Parcă au trecut o mie de ani
de când înfloreau în noi, veșnici castani
care, umbreau, să crească vie, iubirea!
Atât de curând ne-a amuțit timpul privirea…
Azi nici nu mai știu dacă ne-am avut cu adevărat…
TREBUINȚĂ
Ce greu e sã cerşeşti
Spune-mi dorule, hai spune
oamenii ale căror cărți
Din trecere prin clipe line,
MĂRUL