Cucuruz cu frunza-n sus
Dorul badi mi te-a pus,
El cu lăcrimi te-a udat,
Și cu doruri te-a săpat
Tot gândind la tine dară,
De din ziuă, până-n seară.
Cucuruz cu frunza verde
Șoapta ta doar el mi-o crede,
Când cu drag îi mulțumești
Că din grija lui tu crești,
Că din doruri și suspine
Tu te-nalți și-ți șade bine,
Că din visul său în noapte
Tu-ți faci boabe dulci de lapte.
Cucuruz foșnind de dor
Legănat adormitor,
El te-o vrea din primăvară
Până-n miez adânc de toamnă,
Sâ-i fii fală, semeție,
Lumea toată să mi-l știe
Că e harnic și muncește
Și pe tine te iubește.
Fată dragă și frumoasă
Ești de-acuma norocoasă
C-al tău bade te iubește
Și de dor se ofilește.
Eu, povață-și dau de bine
Că la toamna care vine
La cules de cucuruze
Satură-l de-atale buze
Și ți-l ia de soțior
Că se stinge de-al tău dor.
Du-l apoi la cununie
Ca al tău pe veci să fie
Și mi-l ține-n miere-lapte
Dup-a sale bune fapte
Și mi-l ține-n sân de rai
Pân’ la anu-n luna mai
Și mi-l ține ca pe-un crai
Să nu-l pierzi, că fi-va bai.
AȘA SĂ FIE OARE ?
,,Istoria știută e plină de minciuni”,
Că prea ades e scrisă de cel învingător
Și-n clipa cea de fală, el mi se vrea dator
Să-și preamărească fapta în fața ăstei lumi,
Ca numele-i și faima-i să-mi aibă-n veci cununi,
Iar fila de istorii să-i dea mereu onor.
Ce cată el, hapsânul? Pământ și bogăție,
Lăsând în a lui urmă popoare ce se frăng,
Blesteme, rugi nălțate și ochii care plâng
Sperând că cea dreptate divină o să vie,
Și-o să arate lumii acea nemernicie,
Că adevărul n-o fi, de-apururea nătâng.
De-aici pornește totul, că cel care-i mai tare
E lege peste legea cea bună, strămoșească
Tăcere
Din caruselul ei cenușiu