Mircea Dorin ISTRATE: Dor de dor (poeme)

Cucuruz cu frunza-n sus

Dorul badi mi te-a pus,

El cu lăcrimi te-a udat,

Și cu doruri te-a săpat

Tot gândind la tine dară,

De din ziuă, până-n seară.

 

Cucuruz cu frunza verde

Șoapta ta doar el mi-o crede,

Când cu drag îi mulțumești

Că din grija lui tu crești,

Că din doruri și suspine

Tu te-nalți și-ți șade bine,

Că din visul său în noapte

Tu-ți faci boabe dulci de lapte.

 

Cucuruz foșnind de dor

Legănat adormitor,

El te-o vrea din primăvară

Până-n miez adânc de toamnă,

Sâ-i fii fală, semeție,

Lumea toată să mi-l știe

Că e harnic și muncește

Și pe tine te iubește.

 

Fată dragă și frumoasă

Ești de-acuma norocoasă

C-al tău bade te iubește

Și de dor se ofilește.

Eu, povață-și dau de bine

Că la toamna care vine

La cules de cucuruze

Satură-l de-atale buze

Și ți-l ia de soțior

Că se stinge de-al tău dor.

Du-l apoi la cununie

Ca al tău pe veci să fie

Și mi-l ține-n miere-lapte

Dup-a sale bune fapte

Și mi-l ține-n sân de rai

Pân’ la anu-n luna mai

Și mi-l ține ca pe-un crai

Să nu-l pierzi, că fi-va bai.

 

 

AȘA  SĂ FIE  OARE ?

 

,,Istoria  știută e plină de minciuni”,

Că prea ades e scrisă de cel învingător

Și-n clipa cea de fală, el mi se vrea dator

Să-și preamărească fapta în fața ăstei lumi,

Ca numele-i și  faima-i să-mi aibă-n veci cununi,

Iar fila de istorii să-i dea mereu onor.

 

Ce cată el, hapsânul? Pământ și bogăție,

Lăsând în a lui urmă  popoare ce se frăng,

Blesteme, rugi nălțate și ochii care plâng

Sperând că cea dreptate divină o să vie,

Și-o să arate lumii acea nemernicie,

Că adevărul n-o fi, de-apururea nătâng.

 

De-aici pornește totul, că cel care-i mai tare

E lege peste legea cea bună, strămoșească

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Dor de dor (poeme)”

Florin-Cezar CĂLIN: Când glasu-mi va pieri, strigând la tine…

Când glasu-mi va pieri, strigând la tine…

 

– Din ochii lui Homer orbiți devreme !
Am să mă nasc acum, a doua oară.
– De astă dată fără a mă teme !
Că ai să-mi furi din vise, domnișoară.

 

– Nu am să ard ca focul cel de paie !
În viață-ți voi pătrunde dezinvolt.
– Și n-am să fiu o simplă vâlvătaie !
Ci doar iubirii tale … eșafod.

 

– Cascada mea de lacrimi cristaline !
(ce-mi spală chiar și urma existenței).
– Tu să nu crezi că eu mă pot abține !
Să te doresc, contrar indiferenței.

 

– Tu Polul Nord al existenței mele !
– De ce mi-ai rătăcit iar emisferă ?!
Lăsându-mă să zac în chinuri grele,
Și să fac lucruri care mă disperă.

 

– Când glasu-mi va pieri, strigând la tine !
Să știi că eu în lumea ta exist.
– Iar zorii se vor ”plânge” doar de bine !
De dragostea-ți ce nu ne este … risc.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

6 iulie 2019

 

Anatol COVALI: Senin

SENIN

 

Senin mă simt, ca cerul în nopţile de vară,
bogat în gânduri cum e şi-al meu frumos destin,
iar aerul din mine, pentru întâia oară,
e plin de-o puritate sfinţită de Divin.

O linişte sublimă mă-nvăluie gingaşă,
ca o răcoare blândă cum n-am simţit nicicând
şi vreau ca pe-al meu suflet s-o pun ca pe-o cămaşă
pe care să n-o cumpăr, dar nici să nu o vând.

Pădurile din mine vibrează ca o harpă
care doineşte-un cântec ce mângâie cu spori
de viaţă şi iubire fiinţa-mi încă stearpă,
însămânţându-mi cerul cu-ai împlinirii sori.

De unde revin toate, lipsite de tristeţe,
şi pline de atâta ameţitor parfum
ce răspândeşte-n mine o nouă tinereţe
care colindă iarăşi pe-al fericirii drum ?

Nu ! Nu mai sunt acelaşi. Ceva-îmi destramă toate
regretele ce-n mine de la o vreme ţes
pe flamura speranţei cuvintele SE POATE !,
în timp ce al meu suflet culege rod ales.

————————————–

Anatol COVALI

București

6 iulie 2019

Irina Lucia MIHALCA: Culorile curcubeului

 Culorile curcubeului

 

Pradă stărilor, emoțiilor, trăirilor  țâșnesc

stoluri, stoluri de cuvinte,

ca într-o călătorie în necunoscut,

pulsează în noi continente,

purtate în buzunarul gândurilor,

se  eliberează, apoi,

rostite sau scrise,

tălmăcite sau neînțelese,

pure sau încărcate,

liniștite sau impulsive,

nuanțate, vulnerabile, fragile,

când simple, provocatoare,

vii, vibrante,

de o frumusețe seducătoare,

pline de lumină, calde, muzicale,

jucăușe, temerare,

când triste, reci, stângace, încercănate,

grele, discrete, însingurate,

uitate, pierdute

sau regăsite-n noapte,

alină, vindecă ori rănesc,

din durere sau frică,

într-un vârtej de gânduri

ne ating, ne înalță

sau ne coboară până

la marea sărbătoare a inimilor.

 

Pe cer un curcubeu.

Adresa inimii tale este în inima mea.

19 ianuarie 2018

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

Mariana GRIGORE: Poesis

Tăcere

 

Te porți ca o madonă,
dar gustul tău miroase a fierbere fără infern
ești ca o lebădă neagră
într-un dans nupțial al împerecherii
când mersul felinic,
într-o paradoxală insinuare de nepăsare,
alunecă neglijent în senzații fecunde

Privesti galeș pofta de a te dezbraca
de ultima noapte searbădă și fluidă
fragedul moment dospit cu ațâțare
îl etalezi în șoapte carnale
ce nasc iluzii ale pierderii într-un abandon lăuntric

Îți arunci pletele instinctuale
peste cospsele lacome
să acruiască veghea moftului
aprins al dorinței,
de parcă ploaia indescifrabilă a rătăcirilor
contemplă zborul unei invazii de fluturi

Te simt femeie!
platitudinea negării tale
este cea mai suavă formă de uitare
în care visul se descifrează fără cuvinte

Taci…
Doar te încumetă să exiști !

 

Hei!

Te rog sa te îndrepți de șalele ruginei!
Ție nu îți trece prin ultima plecare
un Paso Doble cu nechezat de stai?
Nu auzi piedica prafului de pușcă
ce te-a somat să predai arma fugii?
Unde îți grăbești iluziile?
Lasă-le să facă autostopul la drumul cu colb pe tălpile rămasului în urmă!
De ce crezi că în cavalcade se prind gările trenurilor supraaglomerate de bilete pierdute?
Stai ca o ultimă plecare pe peronul orei fixe
și îți verifici indecizia pe tabela de marcaj a minutelor de întârziere
Fugi!
Lasă rochia prea lungă să îți alunece pe lângă dezbrăcare
și tocul sandalelor rupe-le cu degetele foamei
de glezne mângâiate…
Continue reading „Mariana GRIGORE: Poesis”

Cristinel CRISTEA: Himera

Himera

 

Năbădăioasă himeră,

Scoți oamenii din minți,

Vrând să le pari realitate…

 

Fără de milă himeră,

Să nu ți se întâmple, într-o zi,

Să se întoarcă împotriva ta,

Cu forțe înzecite și cu vraja ce te va îngenunchea

Și pe tine,

Tertipul tău de a seduce prin absență fizică..

Ești mereu, dar ca și cum n-ai fi, nimic nu ating, doar simt, doresc, și mi-e dor…

 

Prea frumoasă himeră,

Cartea dragostei nu are între coperțile sale

Un asemenea standard, ca minunea ce o reprezinți.

 

Fascicule din sufletul pe care

Te străduiești atâta, să-l ascunzi,

Mi-arată cât de mult te vrei iubită..

 

Eu n-am puterea să-ți dau dezlegare să vii,

Dar simți cât doresc aceasta.

 

Din moment ce cărările timpului s-au amestecat într-atât cu cărările inimii tale,

Oprește-l în loc acum, fii cea mai fericită, arată-te în toată frumusețea și rămâi !

E mare nevoie de tine.

———————————-

Cristinel CRISTEA

Turcia, Istanbul

6 iulie 2019

Anatol COVALI: Eterna sfâşiere

Eterna sfâşiere

 

M-am deşirat şi-ntruna mă deşir
dintr-un nadir către un alt nadir
fără să-mi pese
că-n golul ce rămâne-n urma mea,
cândva, în timp, cu patimă voi ţese
o altă stea.

Nimic din ce-am pierdut nu s-a pierdut,
fiindcă mereu un altfel de-nceput
a fost în toate
în clipa când prezentul curajos
râdea, din meterezele sfărmate,
victorios.

Sunt sigur că destinul meu defunct
o virgulă-o să fie, nu un punct,
că o urmare
va fi la tot ce-n viaţă am trăit,
când orice bucurie trecătoare
m-a-ntinerit.

Căci simt în mine mult prea mult avânt
care devine-n orişice cuvânt
rostit de minte,
un murg înaripat cu care zbor
tot timpul din sorginte în sorginte,
din dor în dor.

————————————–

Anatol COVALI

București

5 iulie 2019

Simon JACK: Poeziei…

Poeziei…

 

cu funiile pământului ți-am legat
înrobitoarele muze ce-mi stau
pecete de nesomn,
primii ghiocei sub altare răsăriți
i-am dăruit rugilor din tine drept sfârșit
de iarnă hibernată-n gerul verilor
când mi te strâng comoară
în păpădii și plâns de salcie pe apă,
tridimensională respirația ta
cu gust de soc, mă face coral din lacrimi
pe fundul unui obraz ce-și poartă
bătrânețea în infernul tinereții
veșnice,
Tu mă dictezi nemăsurată în silabe
pe nesfârșite zboruri de amiezi,
noaptea mă rătăcești în virgule schimbate
pe trocuri de lumină,
în zori mă recompui din asfințit în răsărit
și rima albă a brațului tău stâng,
mi-o faci etern, un cer fără-nceput…

————————–

Simon JACK

Israel

5 iulie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Regina

Din caruselul ei cenușiu
pictat cu stele roz
ea îi iubea.
Printre grămezile de moloz
din secătuita ei viață,
îi iubea mai mult decât pe sine.
Rostogolea în fiecare zori
lacrimi grele pe cearșaful ieftin de Damasc
în amintirea de mult răpitei copilării.
,,Copilării!”
repeta mereu în gând
cu sufletul flămând
de iubire…
Cei mai mulți o numeau curvă,
și îi dăruiau pe lângă cei 50 de lei
duhoarea lor de transpirație și tutun.
,,La ce bun
viața, dacâ nu mai poți iubi?” se întreba…
și de fiecare dată cu unghiile proaspăt vopsite
se agăța de iubire,
ori poate doar de umbra acesteia.
Așa se scurgea alene printre malurile nopților,
în fiecare an mai tăind 2 centimetri
din fusta decolorată de tercot verde
mereu și mereu oferindu-se,
turnând extaz în clipele altora,
golindu-se
pe sine,
alungându-se
din ceea ce mai rămăsese…

O prostituată ofilită
pe centura unui orășel mizerabil
care nicicând nu o meritase
și nu văzuse în ea
regina…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

5 iulie 2019

Nicoleta GORDON: Recensământ…o stare

Când mugurii durerii abia-i creșteau pe ramuri,
Privea sălbăticia potcoavei fără hamuri,
Cerea luminii roba, să-și învelească țâncul,
Cu lacrima iubirii își tot umplea adâncul…

Într-un genunchi de iarbă își căuta norocul
Vreo patru umbre arse îi dară cu ghiocul…
Purta viața însăși trei fuste ponosite
Și amintiri vreo două… și alea rătăcite.

Păstra parfum de ceară din ultima sa rugă,
Convinsă că tristețea…doar ea o mai conjugă.
Smulgea vocale scurte din ghemul de cuvinte,
Cu litere de rouă scria recensăminte.

În dreapta, o licoare din cojile trădării
Crivățuia zăludă pe coasta întrebării.
În stânga, justițiari cu sufletele-n beznă,
În zâmbete hilare, pictau arsuri pe gleznă.

Își închina, tăcută, paharul neputinței,
Amprenta resemnării pe geana umilinței.
În jur… paiațe oarbe ce-i colorau velinul,
Judecători amnezici ce-i măsluiau destinul.

Și ce folos, copilă, să faci recensăminte,
Când ești încătușată în trist de „necuvinte”?

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)