Mă mai visezi?
Cât a trecut de atunci? Îți amintești,
De nopțile când doar privirea ta
Trupul meu cald îl încălzea,
Scobind în suflet pat să liniștești
Furia dorului? Mă mai iubești?
Când peste trupuri coapte, cuib de calde
Și înfiorate mângâieri clădeam
Spre veșnicie? Azi mă mai dorești
La fel cum mă doreai când întrupat
În zeu păgân îmi potoleai pojar,
Când mă țineai în palme ca într-un pat?
Îți amintești de tot ce ne-am jurat?
Îți amintești cum ne ascundeam de nori
Ce-n rădăcini creșteau albite zări?
Cum nu voiam să părăsim albastrul
Ce ne ascundea în brațele-i de astru?
Mai știi cum desenam pe trupul cald
Lăsând în urmă dâre de cuvinte,
Promisiuni cu buzele de jar?
Uitate și trădate, jurăminte…
Mă mai visezi? Mă porți și acum în tine
Pe brațele cândva cu mine pline
Cum mă purtai iscând în piept coline
De sentimente vii arzând suspine?
Nu, nu mă mai visezi, m-ai răstignit
De mult pe crucea unui ultim vis
mi-ai pus pe frunte spinii împletiți
cu flori uscate, în dor mai răstignit
mi-ai țintuit pe timp însingurarea
și ai plecat cum pleacă în noapte seara
și mi-ai bătut în rana însângerată
o întrebare- m-ai iubit vreodată?
Neliniștite drumuri au rămas
În urma visului demult uitat
Cărarea dorului e îmbâcsită
Cu doruri moarte sub o cruce strâmbă
În amurg
Vremelnice clipe au risipit
Farmecul plimbărilor noastre. În amurg,
printre palmele despărțite dorințe se scurg
din sufletele în care odată iubirea a zâmbit.
S-a dezlipit de noi visul și cupa
din care sorbeam nectarul ne-a înmulțit risipa.
Vin stoluri amintirile și plâng
pe umerii ce au dus o iubire, demult.
Parcă au trecut o mie de ani
de când înfloreau în noi, veșnici castani
care, umbreau, să crească vie, iubirea!
Atât de curând ne-a amuțit timpul privirea…
Azi nici nu mai știu dacă ne-am avut cu adevărat…
Peste amurgul din noi prea repede întrupat
Au început să cadă ploi albastre
Sau sunt lacrimile viselor noastre trădate?
06.05.2019
Această toamnă
Toamna a început să are in mine
cu murgii ei ruginii,
câmpul pe care odată
înflorea dimineața în zi
mirosind a tei și aprins în privire
ridicând rug să-ți fie
cald și bine iubire.
Nesfârșită e granița către mâine.
Această toamnă
aproape a rămas fără frunze
în mine.
Inimă înmugurită în dor
plângi
zborul rătăcit al unui ultim cocor.
De ce
mă simt atât de devreme irosită?
Ascultă!
La geamul întredeschis
O himeră ascunsă îmi cântă
Răscolind frunze uscate
în mine.
Această toamnă, în felinare m-aprinde
flacără ruginie pe ram.
Plâng
după surâsul primăverii.
Iubire, înainte să pleci,
adu-ți aminte de mine…
Mă aștepți?
13.05.2019
——————————-
Ileana VLĂDUȘEL
25 iunie 2019