Categorie: Poezie

Cristinel CRISTEA: Versuri

INTROSPECȚIE

 

De când mă știu

Caut să-mi înțeleg sufletul și să-mi cunosc limitele..

Tot ce am înțeles e că limitele mele nu există.

De fiecare dată ,când am vrut, cu adevărat, să înfăptuiesc ceva, am reușit.

Cu sufletul e mai greu, fiind parte a Infinitului,

Dat trupului nostru de către Divinitate, e și el, sufletul, fără margini.

 

Cu cât ne înțelegem sufletul mai mult, cu atât  suntem mai puternici, mai fericiți.

 

Ce m-a învățat sufletul meu, cum mi-a dat  voie să trăiesc?

Clasic, romantic, normal, ca orice om care iubește adevărul, dreptatea, prietenia…

 

De mic copil am petrecut, din 24 de ore, cel puțin 15 în natură,

afară, pe stradă, pe terenuri de sport, în pădure, pe munți, la mare..

Nu m-am săturat niciodată de valurile mării, de ploaie, de munte, de ninsori..

Am fost vrăjit de toate dulciurile  copilăriei mele, așa ceva nu mai există.

Turta dulce de atunci, Eugeniile cu cacao, halvaua marmorată, înghețata pe băț casata, trigoanele cu nucă și șerbeturile lui tanti Geta, cozonacii bunicii mele…..

Și toate fructele grădinilor de pe strada mea!

 

Am iubit prietenia sinceră, dăruirea, munca…

Am învățat să iubesc și când am iubit, a fost simplu, am dat totul..

Ce a fost după aceea?…

Timpul trece, oricum, primești, în viață și dragoste, în general, după cât dai, așa că nu mi-am bătut capul să măsor, ce dau, ce iau…

Doar am trăit, până la capăt, orice ardere din mine….

 

Am simțit frumusețea vieții, de mic copil, am început să învăț cum să trăiesc, de pe atunci.

Dar abia acum știu, cu adevărat.

Și încă nu e târziu…

Ce am  învățat, în final, de la viață?

Să nu măsor niciodată ce mi se dă, să mulțumesc și să dau și eu, fără să măsor, cât simt că trebuie să dau.

 

Plata, răsplata, judecata și restul…..

Va veni o zi și pentru asta.

Acum?

Sunt fericit, îmi doresc sănătate și  poftă de visare și poezie să nu se termine niciodată…

Nimic altceva.. Viața e mult prea frumoasă!

 

 

Cu un astfel de început!

 

Ridic și apele din mare

Și timpu-l dau de la-nceput,

M-aș înălța până la Soare,

Dacă mi-ai da doar un sărut.

 

Mă cert căci n-am rugat destinul,

Ce m-a trimis, hai-hui, pe drum,

Că nu sunt eu acel pe care

Îl mângâi și-l iubești acum.

 

Mă iau la ceartă cu oricine

Care ar vrea să fie-al tău,

Când mă privești mă simt în ceruri,

Dar de un lucru-mi pare rău.

 

Continue reading „Cristinel CRISTEA: Versuri” →

Irina Lucia MIHALCA: Atât de aproape şi totuşi departe / So nahe und doch so weit/ Ahâtu di aproapi şi ahâtu di largu / So close and still far

ATÂT DE APROAPE ŞI TOTUŞI DEPARTE

 

Privesc uluită spre tine,
în fiecare noapte creştem,
ne înălţăm,
tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe…

 

Până la Cer,
dincolo de albastrul cerului,
dincolo de albastrul cerului
străbatem visul.
Din taina urzită în noapte
mă întorc
în visul meu risipit.
Intru în inima ta
cu rodiile coapte de lumina soarelui
– simfonii de culori, miresme şi gânduri!

 

Doar luna, rotunda lună
se iveşte
printre norii răsfiraţi de vânt.
Doar luna, rotunda lună
ne luminează visul plutitor
pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură.
Doar luna, rotunda lună
ne-ngână şoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.

 

Totul e soartă, totu-i suspin, clipă.
Totul e un început nesfârşit.
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
tot mai aproape de tine, de mine, de noi.

Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
atât de aproape şi totuşi departe,
mă cauţi, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din noi…

La capătul timpului
suntem noi –
departe de zile,
departe de luni,
departe de ani,
pe drumul înspre Lumina Veşnică.

 

 

So nahe und doch so weit
                          deutsche Übersetzung: Michael Tudor

 

Ich sehe dich erstaunt an.
Jede Nacht
wachsen und steigen wir,
immer mehr,
immer näher,
immer weiter…

 

Bis zur Himmel,
jenseits von blauen Himmel,
jenseits von blauen Himmel
überqueren wir den Traum.
Des mysteriösen Geheimnisses in der Nacht
komme ich zu meinem zerstreuten Traum zurück.
In deinem Herz trete ich
mit dem von Licht der Sonne gereifte Granatäpfeln
Symphonie aus Farben, Düften und Gedanken!

 

Nur der Mond, der runde Mond,
taucht zwischen den Windwolken auf.
Nur der Mond, der runde Mond
erleuchtet unseren schwebenden Traum
der unsere Trostlosigkeit über das Maß störte.
Nur der Mond, der runde Mond,
begleitet unsere Flüstern
durch die Zweige dem alten blühenden Granatapfel.

 

Alles ist Schicksal, ein Seufzer, ein Moment,
alles ist ein endloser Anfang.
Alles ist die Suche nach dem langen
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Atât de aproape şi totuşi departe / So nahe und doch so weit/ Ahâtu di aproapi şi ahâtu di largu / So close and still far” →

Simon JACK: Metamorfoze lirice

Amiaza unei nopți

 

luna șade picurată pe cozile iepelor
din iesle împărțite între zi și noapte,
creaturi de piatră gonesc prin iarba
cu miros de trecere udă,
o nebunie plutește absurd peste capete tăiate
în cimitirul de pe dealul visătorilor
uitați prin buruieni de brumă caldă,

 

pe umerii statuilor din ceară
de la sihăstria lui Anton,
plâng sortite la nezbor păsări negre de amiază
colivii de noapte albă ridicate din amvonul
unui petic de carton,
e un fel de joacă sacră între demoni si lumină
când poeții n-au ce scrie
călimările nu dorm,

în amiaza unei nopți
ce se pierde în neștire, doar fantasmele din mine, prind în chipuri pe hârtie
gardieni de sindrofie plăsmuita în nesomn!…

-exod către nimic-
18 iunie 2018

 

 

***

 

Când mă doare
mă strâng în mine tot
si mă fac melc în praful dintre pietre,
adulmec aerul sălciu din fântâni neumblate
mă strig si mă tac
in aceiași clipă cu trecerea cailor din răchită,
ei sar peste mine
cum mă sare timpul, într-o numărătoare inversă,

același tic tac, aceiași vină
un melc si obrazul gol,
cai peste tot, miros de răchită
si în urmă o balegă de frică,

când mă doare
mă strâng în mine tot! …

-exod către nimic-
1 februarie 2018

 

 

Incognito marin

 

castele de nisip în valuri
urme de pași pe plajă se prefac
în albatroși flămânzi pe cerul strâns de vară
prin ochiuri de pământ,
e liniștea din scoici banală
printre corali visând căluți de mare
se cheamă prin epave murmurând
adâncul ce tace ca o cadră
în amfore cu aur, comori silite de uitare
să strălucească doar în gând,
castele de nisip în valuri
plutesc deasupra mâini în vânt
două perechi de aripi între nori brăzdează
zborul si ancore legate-n lanuri
de zări pierdute-n măști cu fața-n jos
stau alintate-n larguri de-o boare
fără nume, așteptând…

-ultimul semn-
19 august 2018

Continue reading „Simon JACK: Metamorfoze lirice” →

Constantin ENIANU: reflexii anteice

avere prin hârtie

s-a dus vremea când ajungeau pana
simțul și gândirea pentru a fi poet
acum e școala care poate drege rana
din ochi și tâmple până e complet
avere aduce diploma de înaltă școală
zice fiului sau fiicei un părinte
iar iubirea e cerută precum oală
sunată de nebuni sau fără minte
de spadă nu mai moare cavalerul
într-un duel spre a-și salva onoarea
azi Funcția dezleagă și-adulterul
că Dumnezeu nu-și are dezlegarea
dacă bun simț și minte s-au tot dus
numai nimicuri pe aici s-au spus

 

viu în sicriu

vorbesc cu alt că nu singur mă-ncânt
oricât sunt ascuns sau scos în față
solidar mă simt că-n lume am sfânt
ce se cheamă verb sau durere de viață
pe tăcuți aprob cât au de gândit
iar apoi aștept vorbirea s-așeze
peste mâinile obosite ca-n rit
de zile cu munci și apoi cu asceze
astfel pilule de durere de cap
Continue reading „Constantin ENIANU: reflexii anteice” →

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: în faţa unui calculator (poeme)

trăiesc într-o lume de care nu mă pot dezice
mi-am părăsit sufletul pentru oraşul eterogen şi anost
înghiţit de singurătate n-am cu cine povesti
nu am nimic statornic familie prieteni
fără să vreau mă simt într-un pustiu care se extinde
tot timpul mă feresc de întâmplări nefericite
sunt un neînţeles alături de alţii la fel
în care tu eşti o stea căzătoare
întotdeauna fără un cod desluşit

în zile fără anvergură de memnţionat
în fiecare anotimp mă găseşti în faţa unui calculator
în care cunosc prea multe şi nu cunosc pe nimeni
ard ca o lumânare într-o închisoare
din care m-am eliberat fără un scop
oripilat de ce se întâmplă-n libertate

tu eşti singura care poţi găsi o cheie
să-mi deschizi inima zăvorâtă-n piept
insensibilă la cuvinte şi gesturi necunoscute
ca o boală la medicamente uzuale

 

 

scenariul zilei

rupem dragostea ca pe o pâine caldă
aburi fierbinţi îi răspândesc mirosul
simt cum ne strângem acasă

mână în mână şi dincolo noi
cu priviri adânci
iubirea ne împacă mereu
de nu mai obosim în luptă

am pregătit scenariul zilei
mă gândesc să nu-l joc
am uitat câteva replici cu nerv
tu te zbaţi să nu împrovizezi prea mult
ca sa pară totul real fără să supere
privitorii de ocazie

învelesc în hârtie trecutul scurs
şi-l pun la păstrare
poate-mi lasă-n amintiri peste timp
câteva păreri de rău

ne îmbrâncim care să ajungă primul
pe treapta de mâine a iubirii
grăbiţi
tu doreşti să fii prima
care împarte

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: în faţa unui calculator (poeme)” →

Claudia BOTA: Bazarul plin de vechituri

Priveam la inima ta îndoliată,
Eram mulțumită să șterg geamul ,
Prăfuit de mâzga grea a anilor,
Fierbinte era trambulina de pe care făceam salturi,
Salturi după salturi,
În dimineți unde îmi aruncam zațul.
Scrumul se mai păstra pe îmbrăcăminte,
Foi de tutun învăluite-n cuțite.
Bazarul era plin de vechituri,
Jurnalele pluteau pe albia râului,
Cerșetorii îmi serveau lingurița plină de cianură,
Iar dansatorii se îngrămădeau să prindă ultimul tranvai,
Când inima ta se lovea de acul turnului cu ceas,
M-ai întâmpinat în gară cu o batista albă,
Mi-ai dat-o în semn să nu uit,
Să ud florile din topoganul vecinului,
Care se mutase cu tot cu grădină,
Gradina bunicii în care sădise,
Semințele împrăștiate fără teamă,
Din cimitirul albastru unde și păsările mănâncă,
Îți mănâncă din palmă,
Frumuseți fără margini.

———————————

Claudia BOTA

Iulie 2019

Elena FEDOREAC: În amintirea lui Ilie Motrescu

Crasna lui Ilie Motrescu

 

Falnici brazi la Crasna-n sus,

Care faimă le-a adus,

La Crasna sub munți anume,

S-a născut pe acestă lume,

Un poet de omenie

Cum a fost Motrescu Ilie.

Un poet dintre mulți frați,

De sub poale de Carpați.

Un român adevărat,

Care nu va fi uitat.

Pentru toți va rămânea

Tânăr cum a fost cândva.

Că și urma lui rămâne

De-acum pentru toți românii.

Mulți români, uniți ca frații

Și dincolo de Carpați.

Peste Nistru, peste prut,

Toți românii l-au știut.

Orice pagină scria,

El cu Crasna se mândrea.

Crasna, satul lui iubit

Unde a copilărit.

Tot în Crasna a ajuns,

Tânăr în mormânt l-au pus.

Dar el nu va fi uitat,

Nici de oamenii din sat.

Este-n cartea «Hora vieții»

Scrisă-n anii tinereții.

 

 

În amintirea lui Ilie Motrescu

 

Ilie când ai murit,

Chiar și Prutul te-a jelit.

Apa murmura a jale

Despre a ta înmormântare.

Frații te-așteptau să vi

Te căutau printre cei vii,

Tu în mâlul Prutului

Nu puteai nimic să spui,

Ca să vie frații toți

Să te caute printre cei morți.

Să ridice bolovanii

Unde te-au îngropat dușmanii,

Fără cruce și sicriu,

Toți să creadă că ești viu.

Continue reading „Elena FEDOREAC: În amintirea lui Ilie Motrescu” →

Ilie MOTRESCU: Lui Barbu Lăutaru

Lui Barbu Lăutaru

 

Străbunii l-au avut neîntrecut

Maestru de tarafuri populare,

Din poale de Carpați și pân la mare

Colindător cu doina l-au știut.

 

El ne-a cântat atâtea reverii,

Neîntrecutul Barbu Lăutaru,

Când închinau boierii cu paharul,

Cobzaru-i adăpa cu ciocârlii.

 

Iar de veneau străinii să ne fure

Și pâinea, și surorile, și frații,

Cobzarul se-nfrățea cu răsculații

Și-și preschimba arcușul în secure.

 

Bătrânul lăutar nu ne mai cântă

C-an alte vremi din cobză și vioară.

Romanța lui pustie și amară

Doar în trecut de neguri se frământă.

 

Tu, Barbule ce-ai întrecut pe Lizst,

Mai vină de ne cântă vreo baladă.

Urmașii tăi acuma să te vadă

Ce staroste ai fost și ce artist.

–––––––––

Ilie MOTRESCU

 

 

Ala MUNTEAN: Să nu mă uiți!

Să nu mă uiți!

 

Să nu mă uiți!..Știi, ceru-i plin de stele,
Iar sufletu-i sleit de-atâția nori
Gânduri târzii cuprind visele mele,
Încercări timide de-a le da culori…

Se zbuciumă un răsărit de soare
Pe creasta unui val scăldat în umbră,
Mulțimi de raze răzvrătite pe răcoare
Mână-n Neant lumina cea mai sumbră.

Azi las la poarta sufletului tău
Un strop de viață-n vlaga unei frunți,
Își îndreaptă către mine Dumnezeu
Privirea Sa. Dar tu…să nu mă uiți!

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

25 iulie 2019