Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: cântec în cuvinte

cântecul îşi frânge sunetele în surdină
în inima celor care iubesc cu teama
de făpturi închipuite

cuvintele se rup în silabe şi adaugă semnificaţii
împart pe măsuri ritmul
şi-l repetă

uşile se deschid

se încarcă în memorie
tot ce trebuie reţinut şi spus

se-nfăşoară-n lumina dătătoare de viaţă
din care îngerii curg prin aer
şi Dumnezeu
rămâne-n interiorul fiinţei
oglindă a sufletului

nici vântul

luna e plecată la secerat
pe răcoarea nopţilor verii
privesc pe cer şi punctele de reper mă înşală
am poposit în carul mare

nu ştiu cum se mai conjugă verbele
în cuvintele care mă expun în palma câmpiei
tot ce mă împacă-n poeme
e râul cu mori dintre dealuri

tu mă găseşti la hanul cu sălcii
la care drumeţii se aşteptă
şi vine seara botezată-n culori de crepuscul
de adorm pe rând macii
botezaţi şi ei în sângele voinicului
în cristelniţa răsăritului de soare
încă din pragul înroşit al dimineţii

tu n-ai decât amintiri şi eu ţi le fac
să are prin suflet
ori să se împartă-n ispite
pe care nimeni nu le clinteşte
nici vântul

nisipul îţi vine în ochi dintre stele
şi aerul curge prin păr
mirosul rămâne-n mâinile mele
ca într-o cupă de vin busuiocul

tăcerea răscoleşte verdele din ochi
şi lasă urme
care nu se mai şterg

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Iulie 2019

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: cântec în cuvinte” →

Daniel BARBU: Vreau să înflorească timpul

Vreau să înflorească timpul

Vreau să înflorească timpul, să respir mireasma ta,
să-ți culeg nemărginirea din clipita verde-albastră,
marea oglindind fiorul pe sărutul tău să stea
când păşeşti pe-alei de stele luminând iubirea noastră!

Vreau să înflorească timpul, să respir parfumul tău,
să opresc în vis secunda orologiului dând foc,
pe vecii să pun sechestru, să le aruncăm în hău,
să nu-ţi strice-mbobocirea, primăvara o revoc!

Vreau să înflorească timpul,să respir savoarea ta,
s-adun rouă, plâns de nor, lăcrimă să-ţi dăruiesc,
tu, hrănind pe veşnicie patima din ruga mea,
rodul tău, izvor curat, toată viaţa să-l iubesc!

Vreau să înflorească timpul printre clipe obosite!
să închid într-un abis,
vremea dusă,
fără noi!

——————————

Daniel BARBU

30 iulie 2019

Nastasica POPA: Neiertată trăire

Nu îți cer să mă uiți într-o pâclă de neguri,
Risipită-n declin sub privirea din iriși…
Nici o umbră să fiu bântuindu-te-n chinuri,
Ispită nocturnă sau jaru-aprins pe furiș,
Primăvara-n delir în lăstarii cu muguri.

Am să-ți cer să mi-asculți plânsu-agonic în noapte,
Suferința din trup, neiertată trăire…
Cerșetor să devii profanatelor soarte,
Nicăieri să trăiești, pasul în șovăire
Două șine de tren, paralele în șoapte.

Infinitul să-ți fiu… întrupată Lumină
Insomnie în gând, peste trupu-ți veșmântul,
Mângâieri ivorii ce-nfloresc iar fiorii
Devorați de iubiri ce cuprind tot pământul,
Labirint în tăceri…Scânteieri alumină.

Nu îți cer să mă minți sau să-ți fiu nemurire,
Nici eterul s-alinți cu un suflet empiric!
Bine-ar fi… doar gândesc, sub jelanii topite,
Să sfarmi țărmul de foc cu aspectul porfiric,
Nenorocu-n noroc…curgă în mugurire.

*empiric-care se bazează pe experiență, pe simțuri
*alumină-substanță organică care intră în compoziția sângelui
*agonic-în agonie-stare a organismului care precede moartea
*declin-asfințire,scăpătare
*porfir-rocă vulcanică din cristale de cuarț de culoare roșie-purpurie

——————————-

Nastasica POPA

30 iulie 2019

Titina Nica ŢENE: Rugă

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
să merg pe deal cu mama şi cu tata
să simt parfumul fânului cosit
şi să duc apă rece cu găleata.

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi,
să merg la şcoală, iarna, în opinci,
iar pe măsuţa scundă din odaie
să n-ai nimic să pui ca să mănânci.

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
ca să învăţ din nou la lumânare
să mai privesc lumina clară
a cerului cu stelele-n spinare.

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
s-ascult cum cântă cucul în pădure
şi să nu simt nimic, de mă rănesc,
în mărăcinii rugului cu mure

Dă-mi, Doamne, tinereţea înapoi
aşa cum o aveam în satul meu natal
căci am plecat după Izvorul Vieţii
şi, dintrodată, m-am trezit la mal.

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca

Florin-Cezar CĂLIN: Bolile paranormale ale dorului…

Bolile paranormale ale dorului…

Nu mai ştiu care e data … când te-am integrat în nimb,

… însă ştiu precis când soarta mi te-a dăruit … în schimb.

”- Eu zăceam într-o durere şi plângeam între tenebre!”.

… cu iubirea îngheţată … delirând vorbe celebre.

– Simt că n-aş fi fost nimica! … doar iluzii şi păcat,

… dacă în dragostea noastră … tu nu m-ai fi implicat.

– Aş fi fost un suflet putred, însetat de arogantă!,

(un trofeu promis chiar morţii … fără nicio importanţă).

Astăzi simt cum defilează, dragostea, în al meu sânge,

… descărcând vise truncheate, searbede sau chiar nătânge.

(dintr-o arie de jale … dar cu notele trufaşe),

…. integrate-n portativul … dorurilor mele laşe.

– Apărându-mi de niciunde, invadezi plămâni şi vene!,

… sângele, ce pân’ atunci … mi-a cărat în ele lene.

… şi-ai revigorat prezentul … cu prezenţa ta umilă,

maltratându-mi tu trecut, sistematic, fără de milă.

Invadezi tăceri sinistre … care-ncep a dispera,

… demolezi ziduri, pe care, nu le ştiu escalada.

– Aprinzi felinare stinse, schimbând gânduri îndoite!

iar peste rugina umbrei … strângi speranţe învechite.

… plagiezi destinul care … m-a trădat definitiv,

(învăţându-l să devină, mult mai dur, chiar incisiv).

… walkirii de-acuma hâde, ce păreau libidinoase,

le-ai făcut tu chiar zeiţe … cu seducţii voluptoase.

Prins cu lanţuri de-a ta gleznă, tu de rău m-ai izolat,

… punând soarta să-mi descânte, spiritul meu alterat!.

(demonii, cândva, creştini, i-ai trimis în lumea mare),

… scoţând dorul din Infern sau din boli paranormale.

*walkirii = cele trei divinități mitologice scandinave, fiicele lui Wotan, fecioare războinice și foarte frumoase.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

Iulie 2019

Camelia FLORESCU: Poeme (1)

LANȚURILE PLOII

Cărările își plâng ursita și ploile nu-ncap în noi

Se sting potecile sub pașii rărindu-se din doi in doi

E sânul urbei plin de boală și cetățeanul turmentat

Și azi este mereu la posturi sub crucea grea, de nepurtat

Cu buze siluind minciuna, ca pe-o vioară tremurând

Mi-aș arunca pe umeri cerul și l-aș desface rând pe rând

L-aș rumeni la foc de stele, în ștreanguri verzi l-aș atârna

L-aș vămui oră cu oră tot restul vieții de-aș putea

Cu spatele rănit de vorbe care s-au scris dar nu s-au spus

În păr cu lanțurile ploii urcând prin noi de jos în sus

Nu mai găsesc de mult cărarea, îmi beau iubirile și tac

Cu mâna stângă proptesc cerul, cu mâna dreaptă cruce-mi fac

Se sparge-albastra călimară a ochilor bolnavi de dor

Pe străzile pustii sar lotrii cu flintele la purtător

Trimite-mă în lume, mamă, cât unde să mă-ntorc mai am

Sau lasă-mă pribeagă-n mine și văduvită de-al meu neam

NU MI-AM NUNTIT ANUME

Nu mi-am nuntit albastru rug anume

Dar s-a -ntâmplat așa să-ți trec prin gânduri

Și tainice cuvinte printre rânduri

Să îi găsească dragostei un nume

Nu mi-aș fi stins pe tâmple nopți fardate

Dar s-a-ntâmplat cumva să dai de mine

Și ore mari s-au prins ca-ntr-un ciorchine

Sub vraja ta, amenințând ciudate,

Să mă încurce, bolta s-o coboare

Atât de jos încât să-mi uit lăstarul

Să nu-mi mai pot delimita hotarul

Să nu mai știu să-ți scriu nicio scrisoare

Și am rămas în urmă fără tine

Ca să mă pierzi am vrut și am sperat

Când ploile te vor fi-nconjurat

Să poți să uiți de noi, să uiți de mine

Nu mi-am nuntit anume ghilotine

Tic-tacul inimii să-mi dirijez spre tine!

NU TOT SE ARUNCĂ

Am trăit, copile, într-o lume-n care

N-aruncam nimica, totul reparam

Și din viața toată ca-ntr-o vindecare

Grâul de neghină blând îl separam

Am trăit, copile, într-o lume dreaptă

Nu mințeam amarnic, nu huleam nedrept

Și din viața toată, vorba înțeleaptă

Ne-ajuta puternici s-o luăm în piept

Am trăit, copile, uneori nevoii

Să-i privim amarul ca-ntr-un ochi străin

Am fost viața-ntreagă poate, fii ploii

Dar n-am dat o palmă niciunui creștin

Dacă azi, copile toate nu merg bine

Nu știu eu să judec, viața nu-i ușoară

Dar ți-aș spune totuși, să știi de la mine

Nu tot se aruncă, se mai și repară!

MAICĂ ȚARĂ

Ține-ți, maică țară, fruntea sus în lume!

Cât ești tu de mică, vulturii te vor

Chiar de-au rupt din tine, malurile-anume

Chiar de-ți plânge Delta și munții te dor

Continue reading „Camelia FLORESCU: Poeme (1)” →

Mircea Dorin ISTRATE: De Ziua Imnului (poeme)

IMNUL ŢĂRII

Motto: ,,Imnu-i pentru suflet cânt înălţător,

Bun de pus pe rană, leac vindecător,

El îmbărbătează şi ne face bravi

Întărind credinţa celor care-s slabi’’

Vorbă-nfiorată, mare, arztătoare

Nalţă imnul ţării spusa-i în cuvinte,

Ca-n smeritul clipei facă sărbătoare

Pentru nemurirea duşilor ‘nainte.

În altar de suflet, ziua care vine

O să-mi veşnicească binele din noi,

Şi clădeşte-n suflet vise de Columne

Să răscoale simţuri adunate-n noi.

Să-ntărească braţe, să ne urce-n zboruri

Ca să trecem timpuri pline de nevoi,

Nalţe al nost’ spirit până sus la nouri,

Din ce-am fost nimicuri, facă-ne eroi.

Ne aduc-aminte zile mari ca pilde,

Neamul ce în fapte s-a jertfit mereu,

Dragostea de ţară care nu se vinde,

Umărul de frate pus când e la greu,

Cine sunt strămoşii cei de începuturi

Ce ne-au pus în minte dorul de mărire,

Şi puteri de taină în a noastre luturi

Ca s-avem în lupte, crez de nemurire.

Viaţa lăcrimată, scurta bucurie,

Domnul ce-i deasupra veghetor în toate,

El ne-a pus aicea pentru veşnicie

S-apărăm moşia, prin slăvite fapte.

Mergători prin viaţă vom urca cărarea

Ce ne duce-n slava lumii care vine,

Cu trecutu-n cuget, ne vom şti menirea,

Cu speranţa-n Domnul, vom visa la bine.

***

Asta spune imnul în cuvinte vrute

Să aprindă spuza rugului din noi,

Ca să de-a onoare, cinste şi virtute

Celui slab acuma, mâine-ntre eroi.

ÎN RAIUL CEL SMERIT ȘI PREACURAT

Motto: În satul cel bătrân, tot mai puțin călcat

Vecia-și doarme somnu-i, la margine de sat

În satul cel c-o mână de bătrâni

Și dealul pășunat de două stâni,

Cu meri îngârboviți de grele poame

În darnice și lenevite toamne,

Cu case părăsite, garduri sparte,

Cu ulițe de-acuma înfundate,

Cu luncile mai toate necosite,

Cu vechile izvoare adormite,

Cu mură coaptă și frăguțe-n iarbă,

Cu maci sălbatici, gălbenele, nalbă,

Cu dealuri și hotarele pustii ,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: De Ziua Imnului (poeme)” →

Anatol COVALI: Poesis

UN NOU DESTIN

Mi-am luat cu mine sufletul şi iată,
de-o vreme colindăm în viitor,
dorind să nu avem nicio erată
şi să trăim cel mai fantastic zbor.

Ce am lăsat în urmă e-o comoară
pe care-am îngropat-o în trecut,
ca să nu am de dus nicio povară
când totu-n jur îmi e necunoscut.

Atâta ştiu, că voi învinge-oriunde
şi-oricând,fără să dau niciun rateu,
fiindcă îmi simt dorinţele fecunde,
tânjind să-nvingă-orice şi-oricum mereu.

Simt că încep destins o viaţă nouă
în care nu mai am niciun eşec,
având în loc de brumă numai rouă
şi-uitând că mi-e sortit cândva să plec.

Un nou destin m-a-mbrăţişat cu-adoare
şi-mi dă cu dărnicie noi puteri,
ca să ridic în ce-a rămas altare
din care să-mi surâdă primăveri.

29 iulie 2019

Final

Nu mai suntem cei care-am fost odată.
Am obosit şi am îmbătrânit.
Dar sufletele tot la fel arată,
chiar dacă viaţa-n ele-a mai cioplit.

Ne farmecă superbe sentimente
care-au rămas aceleaşi, nu s-au stins,
cu toate că de-odată în prezent e
o iarnă grea ce-a viscolit şi-a nins.

Când te ating mă trec şi-acum fiorii
ce m-au vrăjit la început de drum,
când luminoşi şi tandrii erau zorii
care îmi par la fel chiar şi acum.

N-am regretat nicicând că o-ntâmplare
pe-acelaşi ţărm de mare ne-a adus
şi-o dragoste, ce-a fost mistuitoare,
în ale noastre suflete a pus.

Ne-apropiem, încet-încet, de clipa
care pe amândoi ne va mâhni,
când îngerul iubirii, cu aripa-i
ocrotitoare, ne va despărţi !…

28 iulie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poesis” →

Maria MISTRIOTI: Venele timpului

Tablou de Georgis Mistriotis

***

Venele timpului

Mi se pare uneori
că trenurile nopților
nu opresc prin orașele mici,
cu paznici gheboși, disperați,
care-n zadar manevrează semnale

și mai cred că nicicând tu și eu
n-am călătorit împreună
din Ionia spre Crotone sau Taranto

prin abisuri și panorame de vis,
flancate de vopsele sintetice,
traversând părăginite artere

te-aștept.

Maria Mistrioti, Grecia

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Cristinel CRISTEA: Versuri

INTROSPECȚIE

De când mă știu

Caut să-mi înțeleg sufletul și să-mi cunosc limitele..

Tot ce am înțeles e că limitele mele nu există.

De fiecare dată ,când am vrut, cu adevărat, să înfăptuiesc ceva, am reușit.

Cu sufletul e mai greu, fiind parte a Infinitului,

Dat trupului nostru de către Divinitate, e și el, sufletul, fără margini.

Cu cât ne înțelegem sufletul mai mult, cu atât suntem mai puternici, mai fericiți.

Ce m-a învățat sufletul meu, cum mi-a dat voie să trăiesc?

Clasic, romantic, normal, ca orice om care iubește adevărul, dreptatea, prietenia…

De mic copil am petrecut, din 24 de ore, cel puțin 15 în natură,

afară, pe stradă, pe terenuri de sport, în pădure, pe munți, la mare..

Nu m-am săturat niciodată de valurile mării, de ploaie, de munte, de ninsori..

Am fost vrăjit de toate dulciurile copilăriei mele, așa ceva nu mai există.

Turta dulce de atunci, Eugeniile cu cacao, halvaua marmorată, înghețata pe băț casata, trigoanele cu nucă și șerbeturile lui tanti Geta, cozonacii bunicii mele…..

Și toate fructele grădinilor de pe strada mea!

Am iubit prietenia sinceră, dăruirea, munca…

Am învățat să iubesc și când am iubit, a fost simplu, am dat totul..

Ce a fost după aceea?…

Timpul trece, oricum, primești, în viață și dragoste, în general, după cât dai, așa că nu mi-am bătut capul să măsor, ce dau, ce iau…

Doar am trăit, până la capăt, orice ardere din mine….

Am simțit frumusețea vieții, de mic copil, am început să învăț cum să trăiesc, de pe atunci.

Dar abia acum știu, cu adevărat.

Și încă nu e târziu…

Ce am învățat, în final, de la viață?

Să nu măsor niciodată ce mi se dă, să mulțumesc și să dau și eu, fără să măsor, cât simt că trebuie să dau.

Plata, răsplata, judecata și restul…..

Va veni o zi și pentru asta.

Acum?

Sunt fericit, îmi doresc sănătate și poftă de visare și poezie să nu se termine niciodată…

Nimic altceva.. Viața e mult prea frumoasă!

Cu un astfel de început!

Ridic și apele din mare

Și timpu-l dau de la-nceput,

M-aș înălța până la Soare,

Dacă mi-ai da doar un sărut.

Mă cert căci n-am rugat destinul,

Ce m-a trimis, hai-hui, pe drum,

Că nu sunt eu acel pe care

Îl mângâi și-l iubești acum.

Mă iau la ceartă cu oricine

Care ar vrea să fie-al tău,

Când mă privești mă simt în ceruri,

Dar de un lucru-mi pare rău.

Continue reading „Cristinel CRISTEA: Versuri” →