ÎNTRE VIS ȘI REALITATE

Alegerea o făcusem trecând pe roșu la
intersecția aceea imensă cu o mulțime
de privitori pe margini de trotuar,
in mijloc ca un giratoriu verde-amalgam
un fel de livadă cu mulți pomi și păsări
pestrițe care vorbeau între ele într-o limbă
veche a pământului.
O înșiruire parcă nesfârșită de blocuri turn
se întindea agățată de cerul pur
albastru, ca țurturii iarna de streșini închipuite
și se țineau parcă de mâini într-o horă de
ciuleandra orbecaita în haosul urban.
Totuși păream atât de singur, între atâtea
reguli de circulație și conviețuire constrânsă
cu nimeni că până și trecerile pietonale îmi
erau ostile, mașini conduse de șoferi nevazuți
goneau în umbre cu numere de înmatriculare
false, dintr-un fel de spitale auzeam aplauze
ca la o sală de cinema unde filmul este o piesă
de teatru fără perdea și fără actori doar cu…
sufleori.
Alegerea mea a fost grea, un soi de evadare
dintr-un cavou al morții lente, ca o perfuzie
pentru un pacient nemâncat de trei zile,
am vrut să mă fac o pasăre călătoare cu
normă întreagă, un melc zburător eventual
să mă târăsc printr-o iarbă albă care crește
numai în aerul pur expirat din inspirarea unor
ingeri de geniu anafilactic.
Mereu am vrut să devin gropar, e cea mai
cinstită îndeletnicire umană, îngropi un oraș
și lași doar o poartă afară, indeși în pământ
toate cucuvelele nopții și lași doar înțelepciunea pe brazdă, îngropi de vii toți
poeții lângă Nichita care se plâng zilnic de
necuvintele unei existențe în semne și paloșe
de strivire în imponderabilitatea unui hău
cu nume de hârtoapă.
Știți voi cum mă simt acum? Ca un sac plin
cu pietre de dig, ca un balastru plouat în
inserții de sârmă ghimpată, un bolovan de
Sisif condamnat la fitness drăcesc sub greutatea propriului cer suspendat pe busole
ce nu indică norduri.
Am ales (alegere prin absentă), să mă fac
pictorul celor spanzurați de capete de poduri
ce unesc două maluri cu sălcii fără frunze,
ei vor trăi pe șevaleturi mereu plângătoare
in inima veșmântului de culoare, simplu și
fără reguli de pudoare, asemenea măgarilor
ce trăgând de poveri umilitoare nu mor ci
trăiesc în continuare în genunchii celor liberi
spunând morții: binefăcătoare!
Între vis și realitate, chiar și atunci când treci
pe roșu, poți aspira la orice, inutil să vă spun
că doar o dată…

1 august 2019

UNDE NE SUNT ÎNGERII?

Lumea se despoaie de timp și spațiu
in intimitatea unui veac incontinent
care a-nceput se pare demult odată
cu apariția arlechinilor mâncând omizi
in dimineți cu soarele sub ape,
instincte primare, se fac lupi la drumul mare
intr-un cadru cinegetic ce plutește în
strunga mieilor tot mai singuratici,
peren doar trupul fără hoit din preajma
icoanelor imuabile mai aburește tandru
drobul de sare ce-a încremenit nevolnicia
nefilimilor în insolitul unei pofte de altă
carne,
androgin sau nu un duh încălțat în sandale
de nisip-brocart, ne bântuie în fiecare clipă
adormirea, să rămânem treji ca talantul în
mâna hoțului de vămi, să punem la uși
semnul sângelui din tăcerea oglinzilor
sacerdotale ce se sparg pe rând la fiecare
descânt de fiară,
o cuantă peratică ruptă din amurguri tot
mai lungi, se face bombă atomică în mâinile
celui zălud de supremația zborului cinic
cu aripi fabricate la mâna a doua între două
bătăi de clopot,
am inventat trandafirul inerm cu parfum fin
de oase carbonizate în curțile groparilor de
oameni vii,
unii dintre noi încă învățăm alfabetul morse
al sirenelor din drumul unui Ulise modern
cu Penelope-n buzunarul mic al cordului
din dreapta,
atoluri de iezuți cu poza lui dumnezeu în
ziua șaptea, navighează haotic într-un ocean
de odihnă baltică și negustori de epigoni
vernali își vând talentele doar în năvoade de
prins valuri de aur!
Să știți dragilor ce mă citiți cu ochii-n alte
telefoane, că nu mai avem nici anotimpuri
nici pe Vivaldi-n foiletoane de beton,
lumea asta se despoaie iute în costume din
piele sintetică din care nici șarpele nostru
nu mănâncă,
logoreea nebunilor din azile dezafectate de
diazepamul strigoilor ține loc de dialog
la masa pacifiștilor manipulați de somnambulii
ghenelor de gunoi viu,
confundăm iarna cu vara și toamnele din
primăveri fără boboci căci invers nici n-ar
mai ploua sau ninge în veci de veci și trăsnetul
furtunii s-ar stinge în laringe când ne-om
cânta de sete lumina ce se stinge dureros
pe monumente ridicate de azteci.
Dar unde ne sunt îngerii, fatidică întrebare
eu spre exemplu acum, mi-o pun stând în
picioare pe o pană de pasăre colibri care
tocmai mi-a zburat pe lângă urechea unei
cruci înfiptă pe muntele măslinilor.
Am aflat răspunsul, voi cei ce poate mă citiți
mai aveți de ținut dieta mediteraneană!…

1 august 2019

Continue reading „Simon JACK: Elegii” →