Anatol COVALI: Poeme

Cânt

 

Lângă margine torc începuturi
dintr-un caier de mândre rodiri,
când în jurul meu roiuri de fluturi
îmi adie răcoare-n priviri.

Pe-ale inimii pajişti dansează
al meu suflet ce pare-n delir,
de când plin de speranţă visează
că se mută-n zenit din nadir.

Am pătruns într-o altfel de lume
şi colind într-un nou univers,
unde nu mai sunt neguri şi brume
şi-orice lacrimi sub zâmbet s-au şters.

Nu mă-ntorc, orice-ar fi să se-ntâmple
fiindcă-îmi simt trupul plin de avânt.
Fericirea-mi zvâcneşte în tâmple
pe când totul în mine e cânt.

3 august 2019

 

 

Încă-o răscruce…

 

Încă-o răscruce… A câta oare?
În jur nu-s drumuri. Numai poteci.
Dansează umbre pe-apus de soare
şi-ncep să vină nopţi tot mai reci.

Caut răspunsuri şi-n loc de ele
zbucnesc în gânduri doar întrebări,
care arată ca nişte iele
ce îmi preschimbă clipele-n zări.

Care potecă-i oare mai dreaptă?
Aş vrea urcuşuri, abrupte stânci
ca spre menirea ce mă aşteaptă
să-mi port fiinţa chiar şi pe brânci.

În loc de vârful plin de zăpadă
vreau zeci de piscuri să urc firesc
şi-unde a vieţii mele baladă
cuprins de vrajă să o doinesc.

2 august 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme”

Constantin MOLDOVAN: Cioburi de metaforă (poeme)

SONET PENTRU MAMA

 

Atunci când te încearcă mari tristeți

Ajunge să rostești cuvântul „mama”

Că-ți piere, din privire, toată teama

Și poți păși, senin, prin dimineți.

 

Oricât de mare-ar fi, în suflet, drama,

Cea care are, parcă, șapte vieți,

La fel ca-n zorii primei tinereți,

Îți șterge ochii, -n lacrimi, cu năframa.

 

Și prinzi puteri atunci când ea se roagă

Să-ți fie ție bine, să răzbești,

Să nu te-atingă relele lumești;

 

Căci mama e ființa cea mai dragă,

Iar tu te simți un fel de semizeu

Și îți zâmbește, -n gânduri, Dumnezeu!

 

 

SONET PENTRU BUCOVINA

 

Aici e Țara codrilor de fagi,

Ținut de basm, cu turme de mioare,

Cu dealuri și păduri scăldate-n soare,

Cu oameni mândri și prieteni dragi.

 

Aici e Putna lui Ștefan cel Mare,

Lăcaș de-nchinăciune pentru magi

Și pentru cei ce-și poartă în desagi

Averea pentru viața viitoare.

 

Și tot aici e roșul de Humor

Și Voronețul nostru, -al tuturor,

Prieteni buni, aici mi-e rădăcina;

 

De-aceea vă invit, că nu-s sihastru,

În Țara mea de fagi cu cer albastru:

Hai, bateți palma…Pentru Bucovina!

 

 

SONETUL AMINTIRILOR

 

Cândva, târziu, înspre apusul vieții,

Cu doruri oglindite în priviri,

Rememorând trecutele iubiri,

Vom da tribut de lacrimi, iar, tristeții.

 

Vor reveni regretele-n trăiri

Și ne-om trezi, în roua dimineții,

Gândindu-ne la anii tinereții,

La chipul drag păstrat în amintiri.

 

Continue reading „Constantin MOLDOVAN: Cioburi de metaforă (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Acest anotimp anodin

Acest anotimp anodin

 

Peste acest anotimp anodin,

își scutură timpul

un rest de senin.

Zboară spre cer

vise rătăcite.

Prelins,

peste zidul  vechi

o amintire

își pune peceți.

Timpul,

a zăvorât trecutul

în pieptul

din care se scurge nisipul.

Nu-i pasă

că nopțile sunt reci.

Tace

și aruncă cheia ușilor lăsate

deschise către amurg.

Peste zidul acesta vechi,

secundele plâng

iar umbrele

îmbracă în asfințit,

toate dorințele

ce nu s-au împlinit.

Acest anotimp anodin

și amurgul lui

ce se apropie

hain!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

2 august 2019

Marcela PEEBLES-LUNCAN: Pe podul speranței (poeme)

DĂRUIEȘTE-ȚI O FLOARE

 

Stropii de ploaie, îmi amintesc azi, mai mult ca niciodată,

Nu doar de simplul curcubeu, ce din înalt se-arată…

Zic eu, că florile, sunt bucuroase-acum, unite într-o cântare,

Ele, şoptesc, smerit, o odă, în culori fermecătoare.

 

Florile, aceste mesagere mici, frumos mirositoare,

Mie, duios şi blând îmi povestesc, prin petalele strălucitoare,

Cum unic farmec, ele sunt, precum acei prieteni buni din depărtare,

Prezenţi cu mine, printre mari furtuni, răzleţe şi prin soare.

 

Cum sunt prietenii, fideli, fără secrete ori false culori,

Aşa, asemeni lor, aceste unice şi necuvântătoare flori,

Mă poleiesc cu dragoste înmiresmată, în noapte şi în zi,

Ca un prieten drag, candoare şi mirare îmi vor fi.

 

Florile, pline cu rouă şi sublim de neînţeles mister,

Mă duc cu gândul la grădina cu prieteni ascunsa-ntr-un ungher.

Sunt unii, asemeni florilor de maci de pe câmpii,

Sălbatici parcă, înfocaţi, dar puri şi chiar zglobii.

 

În propria grădină, zăresc culori, petale şi fluturi argintii;

Sunt diferite flori aici, în unduiri de vânt şi sărutări de vise purpurii.

La fel, prietenii cei dragi, statornici, cu aromă de calde amintiri

I-i simt aproape, trimițându-mi veşti prin adieri de dulci sclipiri.

 

Atât cât regăsirea într-o floare, în izul pur, îmbietor,

Ne aduce aminte de prieteni buni, adevăraţi, nemuritori,

Suntem şi noi, o floare sfântă în mirifica grădina cu minuni,

Formând, cu toţii, înfrunziţi, corola luminată a acestei lumi.

 

 

DEASUPRA FURTUNII

 

Din nou se-aude ca se-apropie furtuna dinspre vest;

Privind afară, norii, natura… a primăvara îmi vestesc.

Să fie oare, prognoza învechită, doar un zvon bizar,

Pricinuindu-mi ca altă dată, gânduri şi nelinişti în zadar?

 

Ploaia, în picuri leneşi şi strălucitori, se-nvăluie nostalgic…

Deşi, deja în gând, mă pregătisem pentru ceva letargic.

Apoi, mă liniştesc puţin, la gândul că atare,

Că, în final, mă voi retrage pe-un nor pufos în depărtare.

 

În stropi curaţi, din nori, şuvoi de ape, sub unduiri de vânt,

Tumulturi tot mai dese, se-ndreaptă spre pământ.

Adăpostit, mi-e sufletul smerit, sub vuietul furtunii,

Neliniştea din ape, îmi încleştează pumnii.

 

Plutesc, uşor cu gândul îndreptat deasupra norilor

Dar nu doresc să las în urmă mirosul crinilor.

Voi rătăci, puţin, prin depărtări, acoperit de stele,

Sperând că sus, acolo, îmi voi găsi visele mele.

 

Voi admira pământul, spălat în două ape,

Rugându-mă furtunii, să plece-n altă parte.

Cu-o aprobare într-un tunet, furtuna s-o sfârşi,

Iar eu, învingător, înspre pământ, voi reveni.

 

 

NOI ȘI PODUL SPERANȚEI

 

Trecând prin timp, ne paşte viitorul…

Dar noi, grăbiţi, nu i-i simţim fiorul

Lăsat, pierdut, pe-un pod pe undeva

O fi ceaslovul vechi, ori altceva?

 

Continue reading „Marcela PEEBLES-LUNCAN: Pe podul speranței (poeme)”

Roberto JUARROZ: A inventa întoarcerea lumii

A inventa întoarcerea lumii

după ce ea a dispărut

și a inventa revenirea la lumea aceea

de dinaintea stingerii noastre.

Apoi să alături cele două amintiri,

ajustând fiecare detaliu.

Supune la încercări infinitul,

dacă vrei să știi cât rezistă.

 

Roberto Juarroz (Argentina 1925 – 1995)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

inventar el regreso del mundo / después de su desaparición. / E inventar un regreso a ese mundo

desde nuestra desaparición. / Y reunir las dos memorias, / para juntar todos los detalles.

Hay que ponerle pruebas al infinito, / para ver si resiste.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Miresme lirice

MIREASMA POEZIEI

 

din grădină
lumina renaște
mireasma poeziei,
sufletul o călimară reîncărcată.

 

 

BUN RĂMAS

 

Șoptesc
balanțele din suflet
dezechilibrează durerea.
amprente dure,
suntem potirul
patimilor din urmă.

 

 

IUBIRE

 

Iubirea poți sa îmi spui tu oare ce
e în adâncul tău?
Poți sa îmi spui tu oare
cu ce balsam atingi inima
sau cu ce vorbe
cauți fărâma de lumină
a buzelor ascunse
deșertăciuni sufletești
în fântâni de speranțe?

 

 

PEISAJ NOCTURN

 

Cerul
plapumă de vise
semănată de timp

 

 

TĂCEREA

 

Tăcerea
poartă măști false,
Noaptea poartă mănuși,
iluzii deșarte
și lumânarea
alungată de timpul
crucilor bătrâne.

 

 

LINIȘTEA ZĂRII

 

liniștea zării
o mare învolburată,
Continue reading „Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Miresme lirice”

Adda NEAG: Scrisori către eul meu transparent (poeme)

O SCRISOARE OARECARE

 

Scrisoare către eul meu transparent.

Știu că mai demult eram doar eu…

Știu că sufletul mi-e mai greu.

Știu că viața, râsul și durerea s-au schimbat.

Știu că moartea a fost de ajutor și le-a preschimbat.

Mai știu și că lacrimile mele sunt de fapt cuvinte de durere,

Și că pentru orice înger există un demon damnat.

Mai știu și că oamenii pleacă…

Și din păcate știu și că…

Oamenii nu se mai întorc.

Știu că o dată pusă o piatră, numai dispare.

Piatra de mormânt, de pe suflet și din respirație.

Mai știu că în viață aripi mi s-au rupt și tăiat…

Și oricât de mult n-am vrut, oameni din viață mi-au dispărut.

Și e greu poate de înțeles,

Dar parcă nu e un simplu demers.

Scriu și eu o scrisoare către eul meu transparent.

Te rog, ai grijă de ego-ul meu altern!

 

 

POSIBILUL MEU UCIGAȘ

 

Stau și te ascult…

Cât de dureros poate fi!

Sunt în clepsidra mea creată de tine,

Sunt o fantomă disperată după durere.

Poate mai ușor ar fi,

Dacă mai des ai zâmbi,

Dacă ai înțelege și tu puțin,

Că nu sufăr din plăcere și încerc să mă abțin.

Și poate să te gândești mai mult,

La mine și la sufletul meu impur.

Căci tu ești  prezent în gândul meu demult.

Dar păcat că ție nu-ți pasă,

Că eu sunt puțin mai retrasă…

Sau păcat că e deja prea târziu.

Dar tot  mi-e greu să-ți scriu.

Lumea mea e un loc crud,

Cu ochi căprui și gene lungi.

Obraji pufoși și glume fără sens,

Dar cu un suflet imens.

Cu un râs molipsitor,

Ce înnebunește orice scriitor.

Ce mă face să te prețuiesc

Și să te îndrăgesc.

 

 

TOȚI

 

Un înger mic străbate cerul,

Având o aripă ruptă.

Sunt șoapte aruncate înspre el,

Și plânge.

Moartea e singura lui scăpare,

Plânge și încearcă să trăiască.

Continue reading „Adda NEAG: Scrisori către eul meu transparent (poeme)”

Florin-Cezar CĂLIN: Focul etern al fericirii…

Focul etern al fericirii…

 

-Mă înclin în rugăciune și aprind focul iubirii!,

… cu un pumn făcut amnar, repetat în al meu sânge.

”- Toate vin ca de la sine … făcând locul fericirii!”,

… să îmi pară desfătarea, dragostei, care tot plânge.

 

… lacrimi am vărsat în templul … neputinţei absolute,

(invocând divinitatea … pentru cea care-i departe),

… sar scântei din piatră arsă, sau din zilele trecute,

făcând jar din ochii ei să îmi pară păsări moarte.

 

– Vrăjitoare îţi aprind … focuri sacre din alt ev!,

… sau chiar visele orbite de iubirea ta nativă.

(însetat, plin de sudoare, eu ţi-oi deveni elev),

… într-o dragoste ce pare … că e foarte incisivă.

 

Port deliberat pe frunte, semnul insistenţei mele,

”- Fiindcă mâine facem foc, peste tot pe unde zarea!”.

… a uitat să te cuprindă … în contextul ei de stele,

(oprind astfel, pentr-o clipă, viselor, legiferarea).

 

– Tu te du şi-i dă de veste, vieţii, că încă trăim!,

… iar pe urmă dă-i scrisoarea, despre-a noastră înviere.

(fiindcă sigur o să afle … cât de mult noi ne iubim),

… dar tot speră că probabil este doar … întrevedere.

 

Colo-n vârful munților … caut loc ferit, cu vatră,

… și cu zid de apărare, pentru dragostea-ţi profundă.

(ca să înţeleagă lumea … că eu nu îţi sunt erată),

… şi că dragostea aceasta, sistematic, ne inundă.

 

– Vom încredinţa trecutul … focului mistuitor!,

(ce a fost aprins cu-amnarul, reperat în al meu sânge).

”- Toate vin ca de la sine … într-un ritm ameţitor!”,

… să ne pară că iubirea, niciodată n-o poţi stinge.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

1 august 2019

Mihaela BANU: Sonete

Să salt zidire

 

Să salt zidire numai din cuvinte
În veci să dăinuie, cât infinitul,
Nu va-nsemna-nceputul, nici sfârșitul-
Doar ruga mea, ce-oi ridica fierbinte.

 

Să o înalț din dosnice firide,
Unde poeme vor dospi in fașă
Și viața-ntreagă să mi-o pun chezașă,
Că fi-vor vii când poarta-i veți deschide.

 

Și de-oi scurma cu mâinile zdrelite,
Știind că tulbur înțelesuri caste,
De ritualuri vechi orânduite,

 

Desferecând puteri iconoclaste,
Voi scrijeli noi rânduri nesfârșite,
Din izbitoare, de neșters contraste.

 

De ce-n cenușa urii scormonim?!

 

Sătulă sunt să văd atâta ură,
Când doar iubirea, lumii-i este cheia.
Mult prea puțini i-ațâță azi scânteia,
Înăbușind-o în afundătură.

 

Dușmani iubirii, cine sunt aceia,
Lovind-o-n creștet?! Oare de ce-ndură?!
Câte mârșave planuri concepură,
Sporind tristețea lumii, nu nedeia?!

 

Mi se strecoară-n minte întrebarea:
De ce pe prag de viitor dormim,
Și unde prunci găsi-vor alinarea?!

 

De ce-n cenușa urii scormonim
Și-n primul rând am așezat teroarea,
Când noi vrem să iubim, nu să murim?!

 

Când prima oară …

 

Când prima oară am sorbit sărutul,
De pe-ale tale buze dulci ca mierea,
Mi-ai fost izvorul meu și învierea
Și seva vieții ce trezește lutul.

 

Din cupa fericirii-am prins puterea.
Lăsând în urma mea, uitat, trecutul.
Mi-a luminat sărutu-ți azimutul,
Redeșteptând în sufletul meu vrerea.

 

Continue reading „Mihaela BANU: Sonete”

Adrian BOTEZ: Matrozi Sublimii (poeme)

 

MATROZI SUBLIMII

 

scăpaţi din Naufragiul unei lumi

Matrozi Sublimii – cu rănile-n văpăi

ne luminează Calea către Noul Luni

şi ne şoptesc despre-alte – Mii de Căi…

 

zdrenţoşi – bărboşi – cu ochi arzând vedenii

Matrozi Sublimii ocrotesc – cum Genii

şi sunt Învăţătorii Vieţii şi ai Morţii

sunt Ucenici Lui Crist – Sculptori ai Sorţii !

 

din Port în Port – ei îşi sporesc Lumina

din Port în Port – topesc păcatul – vina :

da – Sfinţii noştri CRESC din Naufragii

 

adaugă Cărţii – fulgere-pasagii…

n-avem nevoie de Muşi-Pupe : Prova-Nfruntării

s-o înălţaţi – cumpliţi : Mântuitorii Mării…

***

 

ÎN LOCUL DIN PĂDUREA-NTUNECOASĂ

 

…în locul din pădurea-ntunecoasă

fulgeră Ştime – cari de cari frumoasă

cu plete verzi – cu trup de marmură – ca Luna

purtând pe capete – împărătesc – Cununa !

 

ele-şi aşteaptă-Alesul să-l înece

apoi răpească-l în adâncuri – în Palate

mistic ştiută – colo – -i a-Ondinelor Cetate :

măreaţă – Nuntă-or face – peste vreun timp ce trece…

 

…vrei să cobori imperii – până la Rădăcină ?

să vezi Zânele Apei – cu tot scăpând de tină ?

n-ai decât să păşeşti în Unda Fascinantă…

 

nu sunt nici Vreme – Ornic – doar o Cetate-Atlantă…

…pogoară-te-n vecie : numai aşa vedea-vei tu –  Minunea :

Mireasă Preaiubită-ţi va fi – Înţelepciunea !

***

 

 

TOT ACORDEZ LA STRUNE – SCRIPCAR DIN TATĂ-N FIU

 

…tot acordez la strune – Scripcar din tată-n fiu

visez – eu – Cântăreţul – într-un Palat Târziu

să-i lecuiesc de rane – pe Regii-Mbătrâniţi

căci Cântul meu e farmec – iar ochii-mi sunt vrăjiţi…

 

nu mă-nvăţa pe mine – bătrân strigoi de Munţi

cât Sânge – în Izvoare – a curs – şi cât din Frunţi

eu – şi nu altul – clădit-am Epopeea

din care-alung Trădarea – deci – fără greş : Femeia !

 

pe Poarta Epopeii săpat-am Slove Trei

s-alung şi Lăcomia – şi Crima – şi răcnete de Lei…

eu – biet Scripcar  – cel dăruit pe la ospeţe

 

eu sunt Dresorul Lumii – în Nopţile Măreţe…

…de ce ne fie frică ? – Cântecul a-nceput

făcând – el singur – bine –  cât Zeii n-au văzut !

***

 

ŢINE-MI SCRIPCA SUB BĂRBIE – PENTRU-UN ULTIM CÂNTEC

 

… ţine-mi Scripca sub bărbie – pentru-un ultim Cântec

vă trezesc din Somnul Morţii : Groaznicul vost’ Pântec !

leac vă vine Armonia – Stih şi Viersuire

eu sunt – doar – Agonic Rege : vă dau Re-Mplinire !

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Matrozi Sublimii (poeme)”