DĂRUIEȘTE-ȚI O FLOARE

Stropii de ploaie, îmi amintesc azi, mai mult ca niciodată,

Nu doar de simplul curcubeu, ce din înalt se-arată…

Zic eu, că florile, sunt bucuroase-acum, unite într-o cântare,

Ele, şoptesc, smerit, o odă, în culori fermecătoare.

Florile, aceste mesagere mici, frumos mirositoare,

Mie, duios şi blând îmi povestesc, prin petalele strălucitoare,

Cum unic farmec, ele sunt, precum acei prieteni buni din depărtare,

Prezenţi cu mine, printre mari furtuni, răzleţe şi prin soare.

Cum sunt prietenii, fideli, fără secrete ori false culori,

Aşa, asemeni lor, aceste unice şi necuvântătoare flori,

Mă poleiesc cu dragoste înmiresmată, în noapte şi în zi,

Ca un prieten drag, candoare şi mirare îmi vor fi.

Florile, pline cu rouă şi sublim de neînţeles mister,

Mă duc cu gândul la grădina cu prieteni ascunsa-ntr-un ungher.

Sunt unii, asemeni florilor de maci de pe câmpii,

Sălbatici parcă, înfocaţi, dar puri şi chiar zglobii.

În propria grădină, zăresc culori, petale şi fluturi argintii;

Sunt diferite flori aici, în unduiri de vânt şi sărutări de vise purpurii.

La fel, prietenii cei dragi, statornici, cu aromă de calde amintiri

I-i simt aproape, trimițându-mi veşti prin adieri de dulci sclipiri.

Atât cât regăsirea într-o floare, în izul pur, îmbietor,

Ne aduce aminte de prieteni buni, adevăraţi, nemuritori,

Suntem şi noi, o floare sfântă în mirifica grădina cu minuni,

Formând, cu toţii, înfrunziţi, corola luminată a acestei lumi.

DEASUPRA FURTUNII

Din nou se-aude ca se-apropie furtuna dinspre vest;

Privind afară, norii, natura… a primăvara îmi vestesc.

Să fie oare, prognoza învechită, doar un zvon bizar,

Pricinuindu-mi ca altă dată, gânduri şi nelinişti în zadar?

Ploaia, în picuri leneşi şi strălucitori, se-nvăluie nostalgic…

Deşi, deja în gând, mă pregătisem pentru ceva letargic.

Apoi, mă liniştesc puţin, la gândul că atare,

Că, în final, mă voi retrage pe-un nor pufos în depărtare.

În stropi curaţi, din nori, şuvoi de ape, sub unduiri de vânt,

Tumulturi tot mai dese, se-ndreaptă spre pământ.

Adăpostit, mi-e sufletul smerit, sub vuietul furtunii,

Neliniştea din ape, îmi încleştează pumnii.

Plutesc, uşor cu gândul îndreptat deasupra norilor

Dar nu doresc să las în urmă mirosul crinilor.

Voi rătăci, puţin, prin depărtări, acoperit de stele,

Sperând că sus, acolo, îmi voi găsi visele mele.

Voi admira pământul, spălat în două ape,

Rugându-mă furtunii, să plece-n altă parte.

Cu-o aprobare într-un tunet, furtuna s-o sfârşi,

Iar eu, învingător, înspre pământ, voi reveni.

NOI ȘI PODUL SPERANȚEI

Trecând prin timp, ne paşte viitorul…

Dar noi, grăbiţi, nu i-i simţim fiorul

Lăsat, pierdut, pe-un pod pe undeva

O fi ceaslovul vechi, ori altceva?

Continue reading „Marcela PEEBLES-LUNCAN: Pe podul speranței (poeme)” →